Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eclectismul iniţiatic alexandrin

Eclectismul iniţiatic alexandrin

În urmă cu mai bine de două milenii, Alexandria elenismului era un oraş dinamic şi cosmopolit aflat într-o continuă efervescenţă creatoare sub toate aspectele. Infuzia de ştiinţă şi filozofie într-un mediu spiritual aflat pe traiectoria sa crepusculară a produs, atunci şi acolo, o resurecţie de proporţii impresionante. Nu doar grecii și egiptenii au participat la tot acel teribil sincretism din epocă; fenicienii, asirienii, persanii, romanii şi evreii au fost şi ei prezenţi în tumultul prefacerilor şi astfel, din tot acest imens proces de metamorfozare, fiecare neam a ieşit mai clarificat în ceea ce s-ar putea denumi generic tradiţia iniţiatică edificată în jurul unei cosmologii cvasi-unanim recunoscute.
În acele timpuri, Alexandria Egiptului era inima lumii așa cum, mai târziu, aceasta a pulsat la Roma, Constantinopol, Veneția sau Londra. Faraonii eleni care s-au perindat la tron după decesul lui Alexandru cel Mare au adus din Athena și din cetățile greceşti numeroşi învățați şi profesori eminenţi care, în marea lor majoritatea, erau pithagoreici sau neo-platonicieni. Aşa se face că Euclid preda geometria la Mouseion – cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din lumea elenistică, de pildă; alături de el, celebrul Arhimede din Siracuza – marele fizician –, Hiparchos şi Ptolomeu – doi iluştri astromomi –, istoricul Eratostene şi mulţi alţii care au contribuit la edificarea şi consolidarea prestigiului Alexandriei şi la răspândirea concepţiei elene despre ordinea matematică din univers; în plus, în apropiere de Mouseion poza maiestuos renumita Bibliotecă unde, la vremea respectivă, se acumulaseră tot ce era mai preţios şi mai reprezentativ în întreaga cunoaștere umană.

1.1. Consideraţii preliminare

În vorbirea curentă, cei doi termeni utilizaţi mai sus – eclectism şi sincretism – desemnează, de regulă, o contopire de elemente eterogene, lipsită de consistenţă şi originalitate, o agregare vag nefirească sau chiar improprie şi nocivă, pe alocuri. Cu toate acestea, filozofia alexandrină rezultată la finalul perioadei, este cotată, chiar şi în prezent, ca fiind valoroasă şi unitară în raport cu izvoarele sale şi aceasta mai ales pentru că esenţa ei absolută decurge din credinţa că Sinele subzistă misterios şi tainic în conştiinţa individuală. Alexandrinii sunt filozofi eclectici în înţelesul mai bun al cuvântului; sau mai degrabă termenul eclectic este în general de prisos pentru caracterizarea lor. Dar, în sens mai înalt, cuvântul acesta indică o poziţie mai avansată a ideii, constând în unirea principiilor anterioare, care izolate sunt unilaterale şi conţin numai momente ale ideii, – în faptul că o idee mai concretă şi mai profundă îmbină acele momente într-o unitate. (Hegel, vol II, pp. 160-163)
În mod similar ne vom reprezenta şi noi, în cele ce urmează, sinteza hermetistă născută din conlucrarea unor spiritualităţi diferite, dar şi vizibil complementare, în multe privinţe. Înţelepţii din epocă dau semne că au intuit cu necesitate teza universalităţii sufletului uman, precum şi faptul că zeii din diferite spiritualităţi aveau numeroase funcţiuni asemănătoare şi, uneori, chiar identice. Şi apoi, de parcă zeii n-ar fi fost decât personificări ale unor calităţi divine decurgând dintr-un izvor unic, tendinţa generală ce se înfiripa în acele vremuri, mai mult sau mai puţin conceptualizată ca teologie, era o aspiraţie către un singur zeu reprezentativ pentru întreaga umanitate, aceasta anticipând, în fapt, naşterea hermetismului din epocă şi, mai târziu, a creştinismului ca religie comună a întregii lumi romane.
Cu toate sinuozităţile şi voltele sale, vechea spiritualitate elenă poate fi imaginată ca o construcţie pe trei niveluri distincte unde, fiecare dintre acestea decurge firesc din cel precedent în care, de altfel, îşi avea adânc înfipte rădăcinile sale. Primul etaj, cel bazal şi profund intim cu vârsta ignoranţei neamului omenesc, se va fi constituit ca etapă de început, în mare parte primitivă şi grosieră, în care năzuinţa spre cele subtile îmbraca o gamă largă de manifestări, de la inocenţa sublimă, până la cele mai stupide şi mai abominabile abordări născute dintr-un imaginar nebulos. Peste tot acest haos naiv şi ancestral, se va fi edificat apoi, maiestos, un al doilea nivel spiritual, cel care ni se prezintă mult mai bine configurat dată fiind celebra mitologie elenă cu centrul său în Olimpul binecuvântat, populat de spiritele antropomorfe ce ascultau de atotputernicul Zeus. Drept urmare, întreaga producţie artistică şi metafizică provenită din această perioadă, de la poemele homerice până la Dialogurile lui Platon, este vizibil dominată de zeii olimpieni care, deşi au inspirat fecund imaginaţia colectivă, nu au reuşit să producă, finalmente, un efect pe măsură în plan etic şi religios. Aşa se face că, în cele din urmă, eşecul polis-ului ca mod de organizare socio-umană şi cel al teologiei olimpiene, deopotrivă, au condus la apariţia celui de-al treilea palier – hermetismul alexandrin care, sub aspect spiritual, a dominat multă vreme lumea mediteraneană, a stimulat apariţia curentelor gnostice, a influienţat iudaismul, a înrâurit naşterea creştinismului ca religie dominantă în Imperiul roman şi, nu în ultimul rând, a constituit una din temeliile tradiţiei iniţiatice europene de mai târziu.
Ca ultim nivel al spiritualităţii antice greceşti, hermetismul a marcat decisiv perioada istorică intitulată epoca elenistică, cea receptată, în istoriografia modernă, ca având un specific aparte, imprimat de amestecul cultural şi spiritual ce s-a născut din convieţuirea grecilor aflaţi în fruntea statului egiptean cu preoţimea autohtonă, la care se va fi adaugat, rând pe rând, numeroasele contribuţii ale popoarelor vecine şi, cu deosebire, cele ale evreilor rezidenţi în Alexandria. De notat că influenţa iudaică şi unele accente ale creştinismului timpuriu se fac simţite în hermetism abia în cea de-a doua jumătate a perioadei istorice cuprinsă între secolul al III-lea î.e.n. şi secolul al V-lea e.n. Acest vast proces de devenire socio-istorică a generat un sincretism deosebit de fecund, în multe privinţe, pentru tot ce a însemnat religie şi ezoterism în veacurile ce au urmat. (Messadié pp. 103-110; Faivre – 2007, pp. 51-52)
1.2. Nunta alchimică alexandrină

În acea perioadă, întinsă pe parcursul mai multor veacuri şi denumită de către istorici epoca elenistică se naște în plan subtil şi eteric, hermetismul prim ca o fuziune aproape imposibilă între Foc (Micile misterii) și Apă (Marile misterii) dacă e să vorbim după canoanele uzitate de către cei iniţiaţi. Faraonii Egiptului erau selecţionaţi din clasa preoţilor sau cea a războinicilor. Când alegerea cădea pe câte un războinic, degrabă era făcut şi sacerdot şi era iniţiat atunci în acea filozofie în care erau ascunse atâtea lucruri, sub formule şi mituri ce învăluiau adevărul într-o aparenţă obscură, lăsându-l doar să se întrevadă. (Plutarh, p. 35) De remarcat aici că, sub aspect cosmologic şi metafizic, o formă autentic tradiţională nu poate completă şi regulară decât dacă are iniţiere efectivă atât în Micile cât şi în Marile misterii, în împreunarea lor firească şi pe deplin funcţională întru transcenderea nivelurilor de conştiinţă. (Guénon / IRS, pp. 166-169; SPAI, pp. 275-280)
Din această mirifică împletire între Foc și Apă, se întregeşte o formă tradiţională distinctă căci, …orice tradiţie, pentru a fi regulară şi completă, trebuie să cuprindă concomitent, în aspectul său ezoteric, cele două iniţieri sau mai exact cele două trepte ale iniţierii, adică marile misterii şi micile misterii, a doua fiind, de altfel, esenţialmente subordonată primei… (Guenon / SPAI, p. 276) Cu alte cuvinte, este necesar …ca întreaga natură să fie împodobită şi desăvârşită de ceea ce este deasupra ei (Cerul, n.n.), căci această Ordine nu poate porni de Jos în Sus. Supremaţia marilor misterii asupra celor mici este imperativă. Ordinea celestă (cunoaştere, n.n.) domneşte asupra Ordinii terestre (acţiunea) fiind determinată în mod absolut şi inaccesibilă ideii de moarte. (Corpus hermeticum, p. 133)
Dualismul Foc-Apă, rezultat în urma eclectismului alexandrin prinde consistenţă, cumva, după ce sacerdoţiul egiptean – autoritatea spirituală venită din negura istoriei – intră în consorţiu cu puterea temporală elenă – clasa conducătoare în stat, la acea vreme, preponderant pithagoreico-platoniciană ca formaţie intelectiv-sapienţială. Astfel se va fi conturat, într-o primă etapă, ceea ce vom putea denumi de aici înainte tradiţia iniţiatică europeană, o impozantă construcţie pe care o vedem parcurgând eonii istorici, mereu prezentă ca izvor viu şi prolific pentru toate clarificările şi iniţiativele spirituale ce au urmat acelui moment. Chiar dacă, în starea sa actuală, iniţierea ni se prezintă ca fiind decăzută şi deteriorată în raport cu exigenţele dintru începuturi, ea încă mai are puterea de a fascina, de a suscita interes şi de a transmite o minimă influenţă spirituală.
La rândul său, pithagorismul iniţial fondat de către maestrul din Samos căpătaseră, între timp, expresia strălucitoare pe care Platon, cu geniul său, a ştiut să o atribuie unui ansamblu unitar şi coerent de concepte sapienţiale, dominat de un raţionalism auster şi de o credinţă neclintită într-o ordine universală despre care se credea, îndeobşte, că poate fi demonstrată cu ajutorul geometriei. Dincolo de toate acestea, pithagoreico-platonicienii intuiau, totuşi, dimensiunea iraţională a existenţei (chaos-ul) asupra căreia, însă, nu insistau prea mult în a-i conferi importanţă întrucât o considerau derizorie şi subsidiară în raport cu kosmos-ul ce declanşa mirarea regală – fecundă sub aspect filozofic şi ecstatică în plan strict sufletesc. În treacăt fie spus, pot fi remarcate în istorie trei mari curente pithagoreice: primul dintre acestea, cel care exista în sudul peninsulei italice şi care va continua spiritul iniţiatic impus de către întemeietorul său, cel de-al doilea curent va deveni, treptat, neoplatonicismul şi va funcţiona neîntrerupt până în anul 529 e.n. pe lângă Academia din Athena şi, în fine, cel de-al treilea – hermetismul ca rezultat din împletirea doctrinei pithagoreico-platoniciene cu legenda lui Thot, zeul egiptean omniscient şi omnipotent. Cele trei curente iniţiatice au o istorie de sine stătătoare dar, cu siguranţă, vor fi existat şi numeroşi adepţi care trecând dintr-unul în celălalt vor fi determinat astfel efecte semnificative în planul cunoaşterii, al elevării spirituale şi al construcţiilor statale.
Desigur, doctrina pithagoreică n-a venit la Alexandria pe un teren necunoscut; date fiind evenimentele precedente şi afinităţile spirituale mai mult decât evidente, s-ar putea spune că, într-un fel, ea s-a întors acasă, acolo unde-i era locul, de fapt, căci, cum se ştie, Pithagora parcurseseră, în Egipt, drumul său iniţiatic şi aici se încărcaseră el cu înalta cunoaştere. Chiar dacă, în multe privinţe, accentele erau diferite, învăţătura lui Pithagora şi cea a lui Thot s-au dovedit a fi perfect complementare şi compatibile pentru că, în realitate, ele proveneau din aceeaşi rădăcină şi erau, organic, una în prelungirea celeilalte. După relansarea pithagorismului în cadrul Academiei din Athena la care se vor mai fi adăugat şi sistematizările aristoteliene, filozofia lui Platon era, desigur, în mare vogă în epoca elenistică. Numeroşi căutători de lumină, fie că erau aceştia intelectuali de marcă, iniţiaţi sau simpli aspiranţi, luau cu asalt atelierele constituite în mod natural în jurul unor maeştri care, şi ei ca şi înaintaşii lor, lucrau în două registre distincte, unul exoteric la care aveau acces toţi cursanţii iar celălalt, ezoteric, anume destinat aleşilor spre a le fi de folos în ascensiunea scării melcate a îndumnezeirii omului.
Înveşmântat în mantia sa magică, sacerdoţiul egiptean venea la întâlnirea astrală cu pithagorismul fiind dominat de credinţa că iluminarea lăuntrică şi unificarea sufletului scindat puteau fi realizate încă din timpul vieţii terestre. Întreg demersul presupunea însă, accesarea de către aspirant, a unei o cunoaşteri diferite de cea comună, obişnuită, aceasta obţinându-se doar printr-o iniţiere autentică, o îndrumare calificată şi multă asiduitate în parcurgerea devenirii la care, într-un fel sau altul, face referire întreaga mitologia trislogistă.
Cu toate meandrele istoriei, cultul lui Hermes s-a răspândit treptat, în Imperiul roman, Bizanţ şi în cultura arabă, pentru ca, mai târziu, în perioada renascentistă, să se stabilească definitiv în Europa occidentală unde a prins rădăcini şi a rodit. Principala credinţă a hermetismului constă în aceea că intelectul şi raţiunea nu sunt capabile să-l conducă pe om la etajele superioare ale cunoaşterii şi că aceste niveluri din ce în ce mai subtile pot fi accesate doar prin experimentare nemijlocită. În multe privinţe, doctrina hermetismului este foarte apropiată de gnosticismele de tot felul pe care, de altfel, le-a prefigurat şi le-a nutrit în toată perioada de început a creştinismului. (Messadié – 2008, pp. 103-110)
Dintotdeauna, a existat în cadrul hermetismului, un ezoterism cult, o variantă austeră şi rezervată ce-şi propunea să-l conecteze pe adept la o cunoaştere directă şi fiinţială a realităţii. În viaţă fiind, iniţiatul era ajutat să moară ritualic şi, apoi, să renască, pentru că astfel, prin revelaţie nemediată, să poată avea acces la stări inefabile de conştiinţă non-ordinare. Hermetismul a funcţionat, aşadar, ca o iniţiere în misteriile antice tradiţionale, aceasta fiind versiunea, nobilă şi superioară, dar şi ca o preocupare obstinantă pentru obţinerea de efecte cu orice preţ – versiunea vulgar şi umbra celei dintâi.
Ca variantă exoterică, hermetismul popular s-a manifestat prin diverse superstiţii, ritualuri şi invocări magice, precum şi prin numeroase practici oculte vizând ghicirea viitorului, influenţarea cursului evenimentelor etc. Hermetismul vulgar a fost dominat copios de credinţe primitive, utilizarea substanţelor halucinogene, practici fanzeziste şi ritualuri de magie preluate sincretic, fără discernământ şi fără noimă care, în genere, nu pot fi decât ineficiente şi iluzorii din perspectiva unei realizări spirituale autentice. În această cea de-a doua versiune a sa, hermetismul nu urmărea decât rezultate minore, banale, cum ar fi: o reuşită financiară, însănătoşirea miraculoasă a unui bonlav, seducerea iubitului devenit indiferent, obţinerea unei moşteniri etc.

1.3. Treptele elevării

Cele trei grade ale misteriilor egiptene erau: (i) Muritorul – neofitul parcurgând probele iniţiatice şi aflat într-un stagiu pregătitor ce presupunea o instruire, îndeosebi, teoretică şi un mod de viaţă controlat, care să-i aducă aspirantului o mai bună capacitate de a recepta revelaţia; (ii) Omul inteligent (conştient) – iniţiatul confirmat prin ritual care a primit mintea şi, la finele stagiului său, trebuia să facă dovada că a atins statutul de om perfect, om întreg, întregit; (iii) Fiul Luminii sau Fiinţa de Lumină – adeptul pe deplin consacrat care a atins deja un nivel superior de conştiinţă şi se află pe cale, întru desăvârşire şi împărtăşire a măiestriei iniţiatice. (Mead, p. 13)
În plan categorial şi, oarecum, schiţând o scalare a demersului de înălţare spirituală, înţelepţii din epocă au lasat să se întrevadă viziunea lor privind conştiinţa luminică – o stare de conştiinţă non-ordinară. Mai presus de acest platou transcendental al iluminării lăuntrice ei vedeau încă o treaptă pe care aspirantul o putea atinge dedicându-se contemplării ordinii universale; vom numi această stare conştiinţa cosmică, regală, ea nefiind altceva decât eudaimonia pithagoreică marcând limita superioară a micilor misterii. Şi încă, mai mult decât atât, înţelepţii vedeau deasupra nivelului precedent, rezervat cumva, clasei conducătoare în stat, o conştiinţă a sfinţeniei, o stare specială în care trăitorul autentic producea, în juru-i, miracole şi fapte de neînţeles în logica obişnuită. În fine, ultima stare de conştiinţă, cea mai de sus şi mai inaccesibilă, ar fi starea de conştiinţă a unităţii, integrarea în Absolut, caracterizată genial de un memorabil dictonul christic – Eu şi Tatăl una suntem!
Desigur, nu există documente antice din care să rezulte cu claritate o astfel de categorisire a stărilor de conştiinţă precum cea pe care am schiţat-o mai sus. Din textele hermetiste care ne-au rămas răzbat, însă, mărturii despre modalitatea tradiţională prin care şcoala iniţiatică alexandrină acţiona în mod calificat asupra aspirantului anume selectat spre a-i facilita acestuia urcarea muntele îndumnezeirii. Constatăm, de asemenea, în acele texte, numeroase alegorii, trimiteri şi interpretări de o înălţime de-a dreptul ameţitoare, ele fiind, nimic altceva decât indicii temeinice ale unei măiestrii menite să determine ascensiunea alesului spre a parcurge calea regală sau calea sacerdotală, după caz. Răzbat până la noi, totodată, ecourile asiduităţii fervente a elitei conducătoare greceşti în a-şi însuşi temeinic preceptele cognitive şi ritualice aflate în patrimoniul preoţimii egiptene vizând, prin aceasta, completarea arsenalului său de instrumente spiritual-regale cu cele provenind din ars sacerdotalis.
Pentru toate acestea, eclectismul alexandrin a rămas în istorie ca un sistem de credinţe, reprezentări şi ritualuri de iniţiere provenite din înţelepciunea antică egipteană şi adoptate tacit de către grecii din epoca elenistică. Specificul procesului iniţiatic hermetist a fost dat de identificarea zeului egiptean Thoth cu cel elen, Hermes. Din acest sincretism fabulos s-a plămădit, treptat, un ansamblu coerent de ritualuri şi practici oculte pe care biserica creştină în formare le-a oprimat sistematic. În cele din urmă, prigoana a rodit nefast şi, astfel, hermetismul a dispărut din istorie pentru o bună bucată de timp; a supravieţuit totuşi, sub forma unor rudimente de teologie, în Bizanţ şi în lumea islamică. Târziu, în perioada renascentistă, după aproape un mileniu de uitare, ezoterismul alexandrin este redescoperit şi reanimat graţie, în mare parte, traducerii lucrării Corpus hermeticum. Cu toate aceste vicisitudini, împreună cu neopithagorismul renovat în perioada renaşterii şi a reformei şi cu kabbalah actualizată de către diaspora iudaică europeană, hermetismul constituie temelia fenomenului iniţiatic occidental din care, în final, se va naşte, la începutul secolului al XVIII-lea, doctrina masonică speculativă, cea creditată că încă mai dă semne palpabile privind transmiterea vie a unei influenţe spirituale.

 

 

Bibliografie
Bălăceanu-Stolnici, Constantin – Gândirea magică. Geneză şi evoluţie, Ed. Nemira, 2009
Bonardel, Françoise – Hermetismul, Ed. de Vest, 1992;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Guénon, René – Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
Iniţiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh – Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. I şi II Ed. Academiei, 1963;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Novak, Peter – Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Plutarh – Despre Isis şi Osiris, Ed. Herald, 2019;
* Corpus hermeticum, Ed. Herald, 2020.

 

Note:
1 Cei mai de seamă exponenţi sunt: Philon iudeul (cca 25 î.e.n.-cca 40 e.n.), Ammonius Saccas (175-242 e.n.), Plotin (205-270 e.n.), Prophirios (233-305/6 e.n.), Iamblicos (245-325 e.n.), Hypatia (360-415 e.n.) şi Proclus (412-485 e.n.).
2 Stricto senso, elenismul începe odată cu instaurarea dinastiei ptolomeice în Egipt (323 î.e.n.) şi ia sfârşit după anexarea regatului de către Imperiul roman (30 î.e.n.); unii istorici consideră însă că acestă perioadă durează de la Platon până la Plotin sau chiar şi mai mult, până în secolul al V-lea e.n.
3 Introducem aici această distincţie pentru a putea vorbi mai târziu despre un hermetism secund, alchimia europeană care a marcat timp de mai multe secole istoria căutărilor spirituale şi care, prin acţiunile sale, a conferit consistenţă, îndeosebi, laturii aplicative şi utilitare, fără însă a neglija dimensiunea pur spirituală, tainică, transformatoare.
4 Pithagorismul devenit neo-platonicism, ars regis.
5 Spiritualitatea egipteană, ars sacerdotalis.
6 Prin lucrare consacrată, aspirantul unea cele două module ale sufletului binar (Ba şi Ka) obţinând Ank-ul şi astfel realiza nemurirea multrâvnită în varianta sa veritabilă şi definitivă. (Novak, pp. 45-47, pp. 76-79)
7 Cărţile originale din epoca elenistică referitoare la Hermes Trismegistus. (Bonardel, pp. 11-16)
8 Profeţii uimitoare, tămăduiri inexplicabile şi numeroase alte fenomene asemănătoare ce ţin de domeniul marilor misterii.
9 Totuşi, potrivit doctrinei vedice, stările de conştiinţă non-ordinară sunt: conştiinţa transcendentală (Turiya Chetana), conştiinţa cosmică (Turiyatit Chetana), conştiinţa divina, (Bhagavad Chetana) şi conştiinţa unităţii (Brahmi Chetana).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg