Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Edgar Degas și micile balerine

Edgar Degas și micile balerine

Conform dorinței tatălui, Edgar Degas (1834-1917) trebuia să ajungă avocat și a urmat doi ani Facultatea de Drept din Paris; în paralel, realizează cópii pentru Muzeul Luvru. În 1855, întâlnirea cu Jean-Auguste-Dominique Ingres a fost hotărâtoare pentru drumul pe care avea să-l urmeze; a renunțat la drept și a fost admis la École des Beaux-Art din Paris, unde a studiat alături de Louis Lamothe. Întreaga viață a urmat sfatul lui Ingres: „Tinere, desenează cât mai multe linii, inspiră-te din viață și din memorie și vei deveni un artist remarcabil!”1 În ciuda faptului că era unul dintre inițiatorii mișcării impresioniste, a refuzat asocierea lui cu acest termen, preferând să fie numit „realist”. Compoziția și caracterul spontan și ușor frivol al dansatoarelor și personajelor lui, celebrarea locurilor de divertisment în picturile lui și ale altor impresioniști au fost inspirate de stampele japoneze care circulau în mediile artistice pariziene, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Însuși Degas deținea o colecție de stampe japoneze. Moda colecționării stampelor japoneze era răspândită printre impresioniști; genul era „inspirat de gustul frivolității și al lumilor plutitoare, al femeilor ușoare, care transpune în Occident un anumit spirit venit din Orient.”2 Aceste imagini erau numite „ukiyo-e, imagini din lumea plutitoare”, sens preluat de la budiști, referitor la evanescența existenței umane. Artiştii au încercat să surprindă în producțiile lor frumusețile şi minunățiile acestor sfere fantastice, unde gheișele ofereau plăceri pasagere.
Edgar Degas a experimentat numeroase medii: pictură, gravură, sculptură și chiar fotografie. Pozițiile în care își plasează personajelor amintesc de posibilitățile oferite de aparatul de fotografiat. În 1895, Degas și-a cumpărat un aparat de fotografiat pe care l-a folosite pentru a studia poziția corpului uman. Pentru el, fotografia era superioară picturii, deoarece era mai aproape de realitate; din contră, Cézanne nu era de acord cu această idee, deoarece camera fotografică nu putea să vadă cu acuratețea ochiului, deoarce „o fotografie înregistrează o fracțiune de secundă care s-a întâmplat să fie surprinsă de cameră.”3 Mai mult, pe la jumătatea sec. al XX-lea, Walter Benjamin acuza descoperirea fotografie de a fi „distrus ritualul secular al frumuseții.”4
Degas „proiectează îndelung, din unghiuri îndrăznețe, fragmente de spații scenografice sau cavaliere, asociate în mod curios prin intermediul unor compromisuri subtile bazate pe un apel permanent la amintirea decupajelor clasice.”5 Folosea aparatul de fotografiat în felul în care artiștii îl folosesc azi: fotografia modelul și realiza pictura după fotografie. John Lewis-Brown (pictor specializat în cai) i-a povestit negustorului Ambroise Vollard cum obișnuia să picteze Degas cursele de cai; mergea frecvent la Auteuil și la Longchamp, dar folosea niște căluți de lemn ca modele, în atelier: „reconstituie natura la el în atelier, învârtind căișorii de lemn în lumină.”6
Degas a dovedit un gust deosebit pentru decoruri și personaje din lumea spectacolului. De atfel, în tablourile sale, Degas preia efectele luminii artificiale din sălile de spectacol, prin jocul subtil de lumini și umbre, secvenționalitatea fotografică a compozițiilor sale și decupajele aproape cinematografice din picturile sale. „Măreția lui constă în faptul că a găsit modalitatea de a reda boala lumii contemporane: mișcarea.”7 – obișnuia să spună Auguste Renoir despre Degas, pe care îl considera cel mai mare sculptor de la cei care au lucrat la sculpturile catedralelor.
După 1935, când prețurile impresioniștilor au crescut vertiginos, s-au găsit destui impostori care „au aranjat” tablouri, pretinzând că au fost pictate de Edgar Degas. Raphaël Gérard, un negustor de artă belgian, își punea restauratorul să masacreze tablourile: „Dansatoarele lui Degas, de pildă… La bază, ele au niște fermecătoare capete de maimuță. Ei bine, el le decupa capetele de maimuță din pastel și le înlocuia cu capete de păpușă.”8 Cât de naivi trebuie să fi fost amatorii de artă să nu își dea seama de această înlocuire frauduloasă a balerinelor de o eleganță ușor nervoasă ale lui Degas!!!

 

 

Note

 

1 Alfred Werner, Degas: Pastels, Watson-Guptill, New York, 1969, p. 14.
2 Norbert Hillaire, L’expérience esthétique des Lieux, col. Ouverture philosophique, L’Harmattan, Paris, 2008, p. 74.
3 Will Gompertz, O istorie a artei moderne. Tot ce trebuie să știi despre ultimii 150 de ani, Polirom, Iași, 2014, p. 86.
4 Pierre Francastel, Pictură şi societate. Nașterea și distrugerea unui spațiu plastic de la Renaștere la Cubism, Bucureşti, Meridiane, 1970, p. 152.
5 Ibidem, p. 156.
6 Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, București, 1969, pp. 39-40.
7 Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House, San Francisco, 1962, p. 63.
8 Daniel Wildenstein, Yves Stavridès, Negustori de artă, Cluj-Napoca, Echinox, f.a., p. 58.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg