Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Educația sub asediul competențelor (I)

Educația sub asediul competențelor (I)

Ceea ce i se întâmplă științei, care părea să fi găsit în „obiectivitate” un punct greu de atacat, i se întâmplă și învățământului care nu mai este frământat doar de metodele de predare sau stabilirea canonului, ci este supus cu totul în chestiune. La ce bun învățământul? Doar privind o manifestare precum cea a deschiderii anului universitar putem simți că ceva s-a schimbat în felul în care este percepută educația. Cu greu s-ar fi putut deosebi prima zi de facultate de Colour run, Zilele clujului abia terminate sau, în general, orice street festival tras la indigo din urbea noastră. O atmosferă ireală de joy and hapiness, de libertate marca coca cola sau de-a dreptul eMag nu a fost deloc fisurată de vreun dram de sobrietate academică, chiar dacă vorbitorii oficiali au fost mulți și de rang înalt (incluzându-l pe președintele României, Klaus Iohannis prezentat în moduri euforice și lipsite de orice legătură cu realitatea de către primarul Boc, ca fiind „un președinte care a înțeles mereu rolul educației”, fiind nimerit să-și continue campania electorală și cu ocazia împlinirii a 100 de ani de învățământ univeristar la Cluj, oferind astfel și mai mult prestigiu autonomiei universitare. Probabil domnul primar Boc se referea la programul „România educată” care se înscrie în trendurile internaționale ale erodării roului educație însăși, fiind un program axat pe competențe. Desigur, nu se pomenește nimic de subfinanțarea învățământului nici de școlile încălzite cu lemn și fără condiții igienico-sanitare sau de cei 1 din 10 copii de la sat care se culcă flămânzi). Imnul zilei a fost, desigur hitul Ne vedem la Cluj al formației Hara. Videoclipul melodiei nu se poate deosebi de filmulețele de promovare ale Clujului pe care citadinul le poate vedea pe trolee. Deși este dedicat studenților și vieții universitare, videoul pare făcut mai degrabă pentru folosul unei agenții de turism care își prezintă atracțiile pentru fericiții deținător de capital. De fapt, melodia are parte de două videoclipuri, unul cu titlul „Film prezentare universități Cluj”, celălalt fiind videoclipul oficial al formației Hara care se remarcă în special prin plasarea grosolană de produs (de la gemurile Arovit și apariția în cadru a două restaurante clujene până la mult lăudatele autobuse electrice fără menționarea traficului infernal din orașul comoară). Dar probabil cel mai surpinzător cadru al videoclipului e cel care nici măcar nu-i aparține, fiind o inserție dintr-o reclamă la CEC în care apare însuși inconfundabilul palat CEC din București. Pentru cine nu are răbdare să urmărească videoclipul până la capăt trebuie menționat că „iexistă” o explicație. La final apar lipite peste imagine „abțibildurile” cu sponsorii ghidului turistic, printre care se numără toate afacerile enumerate mai sus și, desigur, sprijinul primăriei și consiliul local Cluj-Napoca. Rămâne un mister cum de lipsesc scene la mallul Polus (care nu se mai cheamă Polus), pomenit în versrurile cântecului. Nici celebra stradă Piezișă, loc mitic de întâlnire pentru studenții din Cluj, nu lipsește din cântec, dar este evident că n-a fost luată în considerare pentru videoclip din motive lense de înțeles: aerul său de favelă împănată cu baruri hipsterești la prețuri imbatabile pentru buzunarul unui căminist nu ar fi cadrat cu restul atât de lustruit. Unde mai pui că pe Piezișă e imposibil să-ți ferești privirea de cearșaful video chat care acoperă o clădire întreagă prezenând probabil cel mai ușor mod de a plăti pentru traiul în Silicon Valley-ul transilvan („Îmi plătesc chiria pe un an cu cât câștig într-o lună”) cu program flexibil și fără să ai nevoie de experiență. Un job ideal, 100% bazat pe competențe. Ne vedem la Cluj, deci. La Cluj care îți lasă urme de suflet pe ruj, dacă e să continuăm în stilul Hara.
Privind tot acest spectacol care s-a încheiat într-o mare de confetti pe hitul „More than you know” m-am gândit că acum suntem liberi, iar „23 Augusturile” le producem „spontan”, pentru unica ideologie și mai ales pentru instagram, pentru producerea propriei imagini care terorizează eficient orice instituție, fără să mai fie nevoie de presiuni propagandistice și alinieri pe stiul vechi. În această cultură colonizată de gustul pop și industria culturală școala încetează să mai reprezinte un punct de rezistență, iar accentul pe competențe va reuși cu succes să producă angajatul perfect, lipsit de lume, atașat direct la o mașină de producție sau alta, lipsit de puterea de a chestiona atât mecanismul cât și propriul destin. Walter Powell face o observație interesantă când spune că de fapt această industrie culturală este un „răgaz” de la lumea alienată a muncii. A rămas unicul loc de evaziune. O alienare ca pauză de la altă alienare. Între cele două au dispărtut formațiuni de tipul uniunilor, sindicatelor și dacă privim mai atent, cele doua tipuri de alineare doresc să se contopească până la indistincție. Powell este optimist când spune că universitățile au rămas singurul „câmp de luptă”, fiind singurele deținătoare și producătoare de „gândire critică”. Un lucru greu de imaginat în momentul în care Universitățile nu încetează niciodată să curteze mediile de afaceri devenind practic pepiniere de recrutare „direct de la sursă”. Am asistat și eu la astfel de workshopuri în care o multinațională, fericită că la Cluj se găsesc tineri cunoscători de cel puțin o limbă străină și cu studii superioare sunt atât de ușor de găsit. Practic patronilor „nu le-a venit să creadă”. Reprezentanții multinaționalei prezentau cu entuziasm descoperirea zilei de muncă de 24 de ore (același proiect fiind mutat din România în China și din China mai departe, urmărind fusul orar). Worksolpul consta în prezentarea metodelor prin care marile companii colonizează piețele est-europene, angajații lor urmărind pur și simplu niște indicatori (de la numărul de locuitori, nivelul de trai până la gradul de corupție) care să-i facă să înțeleagă dacă un produs poate sau nu fi plasat pe piață. O atmosferă plină de zâmbete și de bomboane în care niciunui student nu i-a trecut prin cap să întrebe dacă este plătit la fel ca alți lucrători din ziua de 24 de ore. Este cunoscut că multinaționalele plătesc mai bine vorbitorii nativi ai unei limbi (de unde și afluența de străini la Cluj) decât autohtonii care vorbesc respectiva limbă ca limbă străină. Deși este vorba de aceeași muncă și de același număr de ore. Am pus eu întrebarea respectivă, iar domișoarele manager, evident incomodate mi-au răspuns că este vorba de „economii diferite”. În pauza workshopului m-au luat „la separeu” și mi-au servit din scurt răspunsul „real”: este vina angajatului care nu știe să își negocieze salariul. Deci nu mai e vorba de economii locale? Admirabil spirit de haită corporatist care încearcă să reducă la tăcere elementul ostil. Pare cunoscut? Mai lipsea doar să îmi fac autocritica. De resistență, nici vorbă. Dacă univeristatea trebuie să se înfrățească cu mediul de afaceri și cu societatea în feluri dictate exclusiv de producție atunci „gândirea critică” poate fi insuflată desigur, de câțiva profesori la cursurile lor, dar când tânărul iese de pe băncile facultății intră într-o lume în care „jocurile sunt făcute”. Nu ar fi mai ușor să-l ajutăm să intre în joc decât să-i spunem că jocul nu e chiar fair? Universitățile fac parte din joc, supraviețuiesc în acest joc și au tot interesul să îl perpetueze. În mod paradoxal analizele lui Bourdieu sunt mai acutale ca niciodată și mai ineficiente ca niciodată în măsura în care nu există nimic (nici în școală, nici în afara ei) care să nu perpetueze status quo-ul.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg