Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Educația sub asediul competențelor (III)

Educația sub asediul competențelor (III)

Problema transmiterii radiografiată de François-Xavier Bellamy are o istorie îndelungată. El parcurge câțiva dintre autorii de seamă care au contribuit la actuala ei lipsă de relevanță. Primul pe lista întocmită de Bellamy este Descartes. Pentru el cultura are două defecte majore: este o „alterare a naturii” și nu transmite „certitudini”. Putem citi în Meditații: „De-o vreme, am prins a-mi da seama că, încă din primii mei ani de viață, am luat drept adevărate un mare număr de opinii false, și că ceea ce am întemeiat, de atunci încoace, bazându-mă pe principii atât de prost asigurate, nu poate fi decât extrem de îndoilenic și nedigur; astfel că, o dată în viața mea va trebui să mă angajez cu toată seriozitatea să mă descotorosesc de toate opiniile pe care le-am acceptat până atunci să-mi ocupe încrederea, și, dacă vreau să stabilesc ceva ferm și definitiv în științe, să încep totul din nou, de la fundamente. […] Așadar, acum când spiritul meu s-a eliberat de orice griji, și când am izbutit să-mi asigur un trai fără probleme, într-o solitudine netulburată de nimeni, îmi voi da osteneala, în mod serios și în deplină libertate, să distrug îndeobște toate opiniile mele vechi”. Pe măsură ce școala va deveni o școală de stat, de masă, eliberarea de griji și libertatea spiritului vor atârna din ce în ce mai greu asupra procesului educațional, ajngând pe bună dreptate până la critica adusă de Bourdieu. Este clar că autoeducarea de care vorbește Descartes are nevoie de o mulțime de „certitudini materiale” care să asigure libera căutare a certitudinilor intelectuale. Dar lăsând la o parte o astfel de critică, trebuie observat că nici părintele celebrei reducții nu găsește un punct total nealterat de cunoașterea umană. El pornește totuși de undeva, de la „fundamente” și de la încrederea în faptul că rațiunea este „lucrul cel mai bine rânduit din lume”. Tradiția poate fi spulberată de această încredere care, în singurătate, purifică spiritul celui ce se încumetă să nu iasă din drumul stabilit de rațiune. Chiar dacă e de dorit să aibă un uz comunitar, rațiunea se distilează și devine ea însăși doar dacă e ruptă de comunitate și de problemele acesteia. Totuși Descartes acordă încă un rol învățământului: indiferent de cât de multe incertitudini poate vehicula, el folosește la „formarea judecății” și la „deprinderea cu studiul” (care nu se știe exact la ce ar mai folosi dacă totul e plin de „îndoieli și greșeli”). Această idee a unui conținut indiferent (fie eronat) care ajută la apariția formei (judecata) o vom regăsi și la Bourdieu dar transpusă în limbajul puterii și violenței. Este totuși remarcabil cum Descartes nu ia în considerare posibilitatea ca forma să poată fi alterată de conținut. Cu ajutorul unui conținut oarecare se ajunge la formă, iar adevărata învățare este debarasarea de conținut ca de o schelă inutilă. Adeptul meditațiilor poate ajunge la constatarea și admirația „mecanismelor”, „silogismelor” și cam atât. Descoperirea „mașinăriei” în spatele a orice este maxima înțelepciune a omului care nu-și depășește limitele. Ceea ce nu-i puțin lucru, dar tot nu se poate face fără transmitere, care este utilă tocmai pentru formarea mecanismului mental care o va disprețui.
Al doilea autor pe care îl analizează Bellamy este Rousseau. Dacă pentru Descartes transmiterea alter, sau mai bine spus oculta, rațiunea (deși în mod straniu doar prin trasmitere se naște puterea de judecare a rațiunii), la Rousseau transmiterea alterează omul bun de la natură. „De când au apărut cei docți, au dispărut cei buni”. Astfel, rolul educatorului deși este esențial, rămâne lipsit de orice autoritate. Educatorul trebuie să-l păstreze pe copil pentru cât mai mult timp în starea de copilărie, iar învățătura trebuie să se reducă doar la a-l face pe copil să descopere ceea ce deja există în el și ceea ce este suficient pentru întreaga viață și nu orice viață, ci una morală. Dacă s-ar putea educatorul ar trebui „să fie și el copil, să fie tovarășul elevului său și să-i dobândească încrederea, având aceleași plăceri cu el”. Educatorul ideal este un tovarăș de joacă, iar rolul său fundamental este să păstreze nealterat bunul sălbatic. „Adu-ți aminte, adu-ți aminte fără încetare că neștiința nu a făcut niciodată rău, că numai eroarea e rău-făcătoare și că nimeni nu se rătăcește când nu știe, ci când crede că știe”. În plus, dascălul trebuie să-l lase pe elev să „creadă că el este stăpânul”. Nimic nu se compară cu și nu egalează „mulțumirea de a fi liber”. Educația, de fapt, ar trebui să se reucă doar la menținerea acestei senzații de libertate. Nu este foarte clar cum adulții vor reuși să se simtă liberi în același fel, astfel încât să fie capabili de un contract social. La fel cum un individ urmând lipsit de griji, în singurătate să se dezbare de trasnmitere după metoda lui Descartes va descoperi rațiunea rânduită peste tot în univers, copilul lui Rousseau rămas copil chiar și când e adult va descoperi aceeași natură bună pe care o va proteja printr-un contract nenatural care trebuie să „calculeze” ceea ce rămâne comun tuturor cetățenilor. Iar acest calcul nu se poate face decât cu ajutorul statului, garantul libertății care funcționează doar în măsura în care e îngrădită libertatea tuturor. Este greu de înțeles, din perspectiva educației bazată pe neîngrădire, ce îl va face pe individ să înțeleagă necesitatea contractului și mai ales ce îl va face să îl accepte. Sau va fi și contractul asemeni cărților care „te învață să vorbești despre lucruri pe care nu le știi”? Va fi și Statul asemeni educatorului care doar îi dă senzația elevului că este „stăpânul”? Se dovedește că libertatea, la fel ca rațiunea puritficată a lui Descartes va funcționa doar în singurătate, sau mai bine spus va funcționa doar pentru un individ izolat, dezrădăcinat. Emil, se ghidează în viață doar după o minimă utilitate, de moment. „El nu încearcă să cunoască lucrurile prin natura lor, ci prin raporturile care-l interesează. Judecă lucrurile din afară numai după raportul ce-l au cu el […] Emil nu se ocupă de alții și-i pare bine că nici alții nu se gândesc la el. Nu cere de la nimeni nimic și socotește că nu e dator nimănui nimic. E ca și singur în societatea omenească și se bizuie numai pe sine”. Totuși va spune Bourdieu (următorul autor avut în vedere de Bellamy) cineva care a ieșit din starea de copilărie va calcula, va stabili numitorul comun al societății și îl va impune în mod violent asupra tuturor bunilor sălbatici.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg