De la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț, căsătoria este considerată desfăcută, soții, deveniți foști soți, sunt liberi să înceapă o nouă viață. Însă, efectele divorțului nu se produc doar cu privire la relația dintre soți, ci privesc și o serie de aspecte adiacente. Efectele divorțului sunt, în principiu, o oglindă a efectelor produse de încheierea căsătoriei, odată cu divorțul impunându-se a fi reglementate aspecte precum numele de familie al foștilor soți sau împărțirea bunurilor comune. De asemenea, dacă cei doi soți au avut împreună copii, odată cu divorțul trebuie hotărâte și aspectele privind locuința copiilor și exercitarea autorității părintești.
Astfel, efectele divorțului pot fi analizate în planul raporturilor dintre soți, atât în planul raporturilor nepatrimoniale, cât și în cel al raporturilor patrimoniale, precum și în planul raporturilor dintre părinți și copiii lor minori.
Modul în care se produc efectele divorțului este influențat de culpa în desfacerea căsătoriei, de unde și miza probatoriului amplu administrat în procesele de divorț. Așa cum urmează a fi arătat, soțul din culpa exclusivă a căruia a fost desfăcută căsătoria pierde unele drepturi acordate de lege.
Desigur, efectele divorțului sunt aceleași indiferent de modalitatea în care a fost pronunțat divorțul. Indiferent dacă părțile aleg procedura notarială sau procedura judiciară, căsătoria este considerată desfăcută și se impune gestionarea raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale dintre soți, precum și relația dintre părinți și copiii lor minori. Ceea ce diferă este însă modul de soluționare al acestora. Dacă procedura notarială obligă părțile să ajungă la un acord privind modul de soluționare al cererilor adiacente, instanța de judecată poate decide chiar și în lipsa acordului dintre părți.
Un prim aspect care se impune a fi stabilit prin hotărârea de divorț este numele de familie pe care îl vor purta soții după desfacerea căsătoriei. Dacă fiecare soț a înțeles să își păstreze numele de familie anterior căsătoriei, soluția este evidentă. În schimb, dacă numele de familie a fost schimbat prin încheierea căsătoriei, indiferent dacă a fost ales numele unuia dintre soți sau numele de familie reunite, instanța este chemată să hotărască cu privire la numele pe care îl vor purta soții după divorț.
În primul rând, soții sunt chemați să decidă referitor la acest aspect, aceștia având posibilitatea de a conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau ca fiecare să revină la numele avut anterior căsătoriei, caz în care instanța va lua act de înțelegerea părților prin hotărârea de divorț.
În lipsa înțelegerii, pentru ca unul din soți să păstreze numele avut în timpul căsătoriei este nevoie de încuviințarea instanței. În acest sens, soțul care dorește să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei trebuie să dovedească existența unor motive temeinice, cum ar fi faptul că este cunoscut în domeniul profesional sub acest nume, că și-a construit o imagine folosind numele de familie. Un alt motiv care justifică păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei este legat de interesul superior al copilului. Pentru a păstra pe cât posibil ideea de unitate, instanța poate încuviința ca părinții să păstreze numele din timpul căsătoriei, nume comun cu cel al
copiilor.
În lipsa acordului soțului al cărui nume de familie a fost purtat în timpul căsătoriei și în lipsa încuviințării instanței, soțul va reveni la numele de familie purtat anterior încheierii
căsătoriei.
Gestionarea raporturilor patrimoniale dintre soți este, de cele mai multe ori, cel mai discutat aspect al procesului de divorț.
Încheierea căsătoriei este animată de dorința de a construi o viață împreună, ceea ce implică și o componentă materială. De aceea soții au obligația de a alege un regim matrimonial, un set de reguli care va guverna patrimoniul soților în timpul căsătoriei, căci aceștia pot angaja diverse cheltuieli și pot achiziționa diferite bunuri. Astfel, soții pot alege regimul comunității legale, când bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt considerate a aparține ambilor soți în devălmășie, regimul comunității convenționale, regim care permite părților să modifice regulile comunității legale prin includerea sau excluderea unor bunuri din comunitate sau regimul separației de bunuri, caz în care fiecare soț este proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite în nume propriu.
Prin desfacerea căsătoriei încetează și regimul matrimonial, căci dispare suportul practic al acestuia. Odată cu încetarea acestui regim se pune problema împărțirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. Un prim pas este determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, căci bunurile dobândite în timpul căsătoriei aparțin soților în devălmășie, fiecare având un drept de proprietate asupra fiecărei părți din fiecare bun. Mai mult, spre deosebire de coproprietatea pe cote-părți, cota ideală a fiecărui soț nu este determinată, ci se stabilește odată cu partajul bunurilor comune. Cota-parte se determină în funcție de contribuția soțului la dobândirea bunurilor comune, precum și de contribuția la îndeplinirea obligațiilor comune. Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este considerată a fi egală, ceea se înseamnă că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei revin în mod egal ambilor soți. Prezumția privind egalitatea cotelor de contribuție este una relativă, soții având posibilitatea de a face dovada contrară, arătând că unul din ei a contribuit mai mult decât celălalt la dobândirea bunurilor. Vor fi avute în vedere nu doar veniturile obținute de soți, dar și implicarea acestora în îndeplinirea obligațiilor din gospodărie. Astfel, dacă unul din soți nu a obținut venituri din muncă, ocupându-se de treburile din gospodărie și de creșterea și educarea copiilor, nu se va reține că acesta nu a contribuit la dobândirea bunurilor comune, căci munca acestuia și grija față de familie sunt considerate a fi echivalentul unor venituri din activități profesionale.
Odată stabilită cota-parte care revine fiecărui soț, următorul pas este împărțirea bunurilor comune. Această etapă diferă în funcție de natura și numărul bunurilor care urmează a fi împărțite. Împărțirea se va face fie în natură, dacă este posibil cu corectarea inegalităților valorice prin sultă, fie prin echivalent.
Astfel, dacă soții au dobândit în timpul căsătoriei, cu o contribuție egală, un apartament, o casă și două autoturisme, iar casa a fost atribuită unui soț, celuilalt îi poate fi atribuit apartamentul și cele două autoturisme, iar dacă valoarea casei depășește valoarea adunată a celor trei bunuri, soțul căruia i-a fost atribuită casa poate fi obligat să plătească celuilalt soț o sumă de bani.
În schimb, dacă soții nu au asupra locuinței un drept de proprietate ci un drept de creanță, nu se pune problema partajului, ci a atribuirii beneficiului contractului de închiriere. Dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia din soți, acesta din urmă bucurându-se în continuare de folosința locuinței în termenii contractului inițial.
Soțul căruia i-a fost atribuit contractul de închiriere are obligația de a plăti celuilalt soț o indemnizație care să acopere cheltuielile de instalare într-o nouă locuință.
Atribuirea contractului de închiriere se face ținând cont de criterii precum locuința copiilor minori, căci, dacă locuința acestora a fost stabilită la mamă, acesteia din urmă îi va fi atribuit și contractul de închiriere, urmând a rămâne alături de copii în casa în care au locuit înainte de desfacerea căsătoriei.
Un alt criteriu ține de posibilitățile locative ale soților. Dacă un soț are un drept de proprietate asupra unei alte locuințe, atunci beneficul contractului de locațiune va fi atribuit soțului lipsit de posibilități locative.
De asemenea, un rol important îl are culpa în desfacerea căsătoriei. Soțul vinovat exclusiv de destrămarea căsătoriei pierde dreptul de a beneficia de atribuirea contractului de închiriere, precum și dreptul de a primi de la celălalt soț indemnizația privind cheltuielile de instalare într-o altă locuință.
Tot în sfera raporturilor patrimoniale se înscrie și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei. Despăgubirile pot fi acordate doar soțului nevinovat, ceea ce înseamnă că nu se vor acorda în cazul divorțului din culpă comună sau prin acord și că sunt datorate doar de soțul vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei.
De asemenea, despăgubirile sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei, prin divorțul în sine și nu prin motivele care au dus la divorț. Așa cum a fost reținut, în practica instanțelor franceze, refuzul soțului de a accepta un divorț, consensul constituie un prejudiciu moral indemnizabil1.
Prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei este un prejudiciu distinct de prejudiciul cauzat prin comportamentul celuilalt soț, temei al cererii de divorț. Astfel, prejudiciul moral generat de refuzul soțului de a accepta un divorț consensual este un prejudiciu generat de divorțul în sine, spre deosebire de suferința provocată de relația extraconjugală a soțului, temei al cererii de divorț. Acest din urmă prejudiciu moral, deși în legătură cu divorțul, se repară în condițiile dreptului comun, reparația fiind acordată chiar și în ipoteza culpei comune sau a divorțului prin acord. Desigur, ambele suferințe morale pot fi supuse simultan reparației, având o cauză
distinctă.
Odată cu desfacerea căsătoriei obligația de sprijin reciproc încetează și, odată cu aceasta, și obligația de întreținere dintre soți. Astfel, după desfacerea căsătoriei, fostul soț nu mai poate fi obligat să acorde întreținere fostului soț ajuns în nevoie din cauza unei incapacități de muncă survenite după desfacerea căsătoriei.
Dacă incapacitatea de muncă a survenit înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei, fostul soț va fi obligat să acorde întreținere până la recăsătorirea celui îndreptățit.
Astfel, dacă în timpul căsătoriei unul din soți suferă un accident care îl lipsește de posibilitatea de a munci, acesta este îndreptățit la întreținere de la celălalt soț, atât în timpul căsătoriei, cât și după încetarea căsătoriei. În schimb, dacă accidentul a survenit după încetarea căsătoriei, fostul soț nu mai poate fi obligat la întreținere.
Căsătoria constituie un parteneriat în care soții își unesc resursele pentru asigurarea unui trai mai bun, iar desfacerea căsătoriei poate afecta negativ nivelul de trai al unuia sau al ambilor soți. Dezechilibrul poate fi resimțit și în ipoteza unor resurse aproximativ egale, însă este cu atât mai bulversant în cazul unei diferențe considerabile între resursele celor doi soți. Acest dezechilibru poate surveni chiar în timpul căsătoriei, când unul din soți este nevoit să fie mai aplecat spre nevoile familiei și să neglijeze aspecte care țin de carieră sau stabilitate financiară. Apare astfel firesc și moral ca acest dezechilibru să fie reparat printr-o compensație menita să restabilească echilibrul în nivelul de trai al soțului, numită prestație compensatorie.
Are dreptul la această compensație doar soțul care nu are o culpă în desfacerea căsătoriei și doar dacă căsătoria a durat cel puțin 20 de ani, interval de timp suficient pentru a se forma tabieturi și un stil de viață, ideea unei certitudini și a unei continuități curmate brusc de divorț.
Stabilirea prestației compensatorii se face ținând seama de resursele soțului care o solicită, de pregătirea acestuia și de posibilitatea de a obține venituri, precum și de mijloacele celuilalt soț.
Cum această prestație are menirea de a asigura menținerea nivelului de trai avut anterior desfacerii căsătoriei, aceasta acoperă și o eventuală stare de nevoie cauzată de incapacitatea de muncă, motiv pentru care nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere cerută de la fostul soț.
Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia din soți, prin recăsătorirea soțului creditor, cel care beneficiază de prestație, precum și atunci când acesta din urmă obține venituri care să îi asigure resurse asemănătoare cu cele din timpul căsătoriei.

 

 

Note
1 Cass. 2e civ., 27 janv. 2000, n.96-11.410, citat în E. Florian, Dreptul familiei. Ediția 4, Editura C.H.Beck, București 2011, p.135