Efecte de biliard multiple se produc mai cu seamă în saloanele literare, în cafenelele literare, în cenacluri, în orice loc în care creatori se întrunesc și discută probleme de cultură. În genere, reuniunile sunt organizate de persoane care au „le goût des êtres” (Martin du Gard). Concretizările lui ulterioare sunt mai greu de urmărit în lipsa cercetărilor suficient de aprofundate pe această temă. Roger Martin du Gard este unul dintre rarii romancieri a fi conştienți de valențele stimulatoare ale acestui gen de reuniuni dincolo de focurile de artificii verbale care făcuseră deliciul vechilor saloane. Reuniunile pe care el le organiza în casa de vacanță de la Pontigny erau frecventate de Malraux, Madeleine Gide, Jules Romains, Charles du Bos, Jacques Rivière, Montherlant, Camus… Ar fi interesant de studiat tipurile de personalități pe care aceste reuniuni le atrăgeau, scenariile de desfăşurare şi schimburile de idei care aveau loc de natură a incita, modifica sau hrăni o geneză, în măsura, evident, în care există documente suficient de complete permițând acest gen de reconstituiri.
Există situații în care efectul de biliard nu se comportă ca un eveniment inductor exterior care declanşează geneza sau o modifică, ci mai degrabă asigură pur şi simplu validarea socială a rezultatului ei: opera. O operă nu există în fond decât în spiritele lectorilor ei. În caz contrar este ca și când ea n-ar fi fost scrisă. În cazul lui Eugène Le Roy ea nu străpunsese la nivel național şi nu se instalase în conştiința culturală perenă. Eugène le Roy (1823-1907), autor care a reușit să sfideze timpul și să pătrundă în istoriile literare franceze, îşi datorează validarea ca scriitor major unei pure întâmplări divulgate de scriitorul Bernard Clavel în prefata ediției originale a romanului lui le Roy Jacquou le Croquant. Într-o bună zi a anului 1891, senatorul Alcide Dusolier, fost secretar al lui Gambetta şi critic literar de profesie, aştepta trenul în mica gară de la Thiviers, în Dordogne, una dintre cele mai pitoreşti regiuni din Franța. Trenul având întîrziere, pentru a trece timpul, Dusolier cumpără foaia locală L’Avenir de la Dordogne (Viitorul Dordognei) şi se cufundă în lectura foiletonului Le Moulin du Frau (Moara lui Frau), semnat de un perfect necunoscut. Fragmentul îl seduce la un asemenea punct prin autenticitatea lui, încât Dusolier va citi ansamblul textului, se va adresa redactorului-șef cerându-i adresa autorului cu care se va întâlni şi se va face luntre și punte pentru a-l publica la un editor parizian. Eugène le Roy, departe de poncifa debutantului genial de 19 ani, avea 55 de ani în momentul evenimentelor: încărunțit înainte de vreme, trăia din modestul salariu de perceptor local deşi mai publicase diverse scrieri fără ecou, rău remunerate şi îngropate în provincialismul dordognez. Este limpede că dacă trenul lui Dusolier n-ar fi avut întârziere în ziua respectivă, sau dacă Dusolier n-ar fi fost critic literar, scriitorul național Eugène le Roy n-ar fi existat. Mai târziu, laureat al marelui premiu pentru roman al Academiei franceze, cavaler al Legiunii de onoare, distincții pe care le-a refuzat, Le Roy a rămas fidel originilor sale modeste, umilințelor pe care le îndurase şi crezului său moral. Iar ca un ultim gest simbolic, chiar după succesul național le Roy a refuzat să părăsească regiunea natală și să se instaleze la Paris1. Model absolut de etică într-o lume-junglă de ambițioși şi veleitari cățărându-se prin toate mijloacele spre culmi de notorietate pompoasă şi bunăstare.
În diversitatea injoncțiunilor factorilor exteriori neprevăzuți şi bruşti în destinul genetic al unei opere constatăm existența unor situații în care s-ar putea vorbi de efect de biliard care depăşeşte geneza unei singure opere: hiperefectul de biliard. El poate îmbrăca o pluralitate de forme de la revelarea unui individ ca scriitor, reorientarea carierei unui creator în cu totul altă direcție ceea ce este şi mai dificil, generarea unui ansamblu de opere, la facilitarea naşterii unui gen sau specii literare…
Situațiile de acest gen, deși mai putin numeroase decât cele ale efectului de biliard canonic, nu lipsesc. În vremea în care era supranumit Gentleman-Sunday2, Daniel Defoe, căruia lectura romanelor picarești în vogă îi instilaseră în urmă cu ani deja modelul creațiilor populare, simple şi naive, a asistat într-o bună zi a anului 1709 la apariția în taverna lui Watkins din Bristol pe care avea obiceiul să o frecventeze a unui personaj bizar. Cu corpul acoperit de piei de capră, încălțări şi căciulă din același material, personajul vorbea o engleză stâlcită aglutinând cuvintele unele după celelalte fără să-i pese de sintaxă. Între Gentleman-Sunday şi „sălbatic” s-a stabilit spontan un fel de intimitate: erau văzuți discutând împreună, la tavernă, sau asistând la predica de seară de la biserică. „Sălbaticul” se numea Alexander Selcraig sau – nume pe care îl va adopta ulterior – Selkirk, şi va constitui prototipul lui Robinson Crusoe. Născut la Largo, în Scoția, în 1676, Selcraig era un adolescent turbulent, cu înclinații asociale. În consecință era tratat cu o justificată severitate de tatăl său, dojenit de vecini, admonestat în biserică după cutuma timpului. Selcraig fuge de acasă, se angajează pe prima navă care părăsea portul, dar refractar disciplinei care domnea în marina timpului dezertează, se înhăitează cu o trupă de corsari din Indiile occidentale şi revine în ținutul natal după şase ani, dar, fiind încă sub urmărire, cu numele schimbat. Fire certăreață se amestecă în conflicte, se îmbarcă din nou, este pedepsit frecvent de comandantul navei, căpitanul Stradling, iar în cele din urmă, în timpul unei halte pe insula Juan Fernandes, se ascunde în crângurile din insulă, aşteaptă ca vasul să plece fără el și trăieşte singur, în autarhie, timp de patru ani și patru luni. În 1709 un căpitan îl îmbarcă la bordul navei sale şi îl aduce în Anglia unde îl va întâlni de Defoe. Povestea lui Robinson Crusoe este deja trasată. Dacă până atunci Defoe nu scrisese decât pamflete efemere, întâlnirea cu Selcraig i-a revelat vocația: soldat ratat, negustor ratat, va deveni un scriitor de succes. Zece ani după întâlnirea cu sălbaticul Selcraig, la 58 de ani, Defoe debutează în literatura propriu-zisă și scrie popularul Robinson Crusoe, care a avut un succes imediat şi a fost apreciat cu entuziasm, fapt semnificativ, de însuşi apologetul întoarcerii la viața sălbatică, Rousseau. Efectul de biliard al întâlnirii lui Defoe cu Selcraig este supradimensionat: va depăși geneza unei singure opere, îl va revela pe Defoe ca autor major de ficțiune.
Erijat de astă dată într-o condiție existențială sine qua non hiperefectul de biliard a creat scriitorul Joseph Conrad. Norman Sherry consideră că Lord Jim, romanul far al lui Conrad, n-ar fi existat dacă autorul n-ar fi auzit povestea secundului de pe vasul Jeddah pe când vizita Singapore în 1883 (sau 1887). Mai mult decât atât, Conrad însuși în ipostaza de scriitor – meseria lui de bază, pe care Conrad o iubea, era cea de marinar – se datorează după propriile-i spuse întâlnirii cu un anume Almayer, personaj tragi-comic, care îl fascinează prin refuzul de a renunța la convingerea „miraculosului intim” într-un context în care tovarăşii lui îşi bat joc de el. Conrad, ofițerul de marină arborând o curtoazie distantă, recunoaşte în micul negociant trist, un alt don Quijote. Când inventează personajul Almayer al primului său roman, Conrad pune în dezbatere „ambiguitatea paradoxală” a „eului”, dublată de „angoasa însăşi a paternității” cu dublu sens: cea față de fiica lui și cea față de personajul Almayer snob, iresponsabil, evaziv, dar de o impresionantă demnitate ca ființă umană.
Întreaga forță transfiguratoare a hiperefectului de biliard se realizează în traiectoria intelectuală a lui Blaise Pascal. Polaritățile între cele două ipostaze intelectuale – anterioară şi posterioară evenimentului modificator – sunt mai acuzate decât la Defoe sau Conrad. Cazul lui este atât de excepțional încât merită să ne aplecăm asupra lui un moment mai îndelungat. Viața lui Pascal este secționată în două părți complet diferite de un eveniment dramatic care ar fi putut să-l coste viața. În cea dintâi vedem un tânăr la avangarda generației lui, „genial, savant, sceptic şi libertin” (d’Ormesson 1997, 85), „monden, avid, ambițios, care frecventa saloanele” (Astrid de Larminat 2014). În cea de a doua parte avem un ascet creştin şi un doctrinar de excepție care „a suscitat conversiunea a mii de persoane de trei secole”3 (Patier 2013, 72). Cum s-a produs această extraordinară transfigurare, unică în istoria literelor, în cazul unui om care declarase la tinerețe că avea nici un interes pentru lucrurile lui Dumnezeu? Pe 8 noiembrie 1854, Pascal a avut un teribil accident de trăsură pe podul de la Neuilly, localitate limitrofă Parisului actual, în același loc în care Henri IV și Maria de Medicis fuseseră şi ei la un deget de a-şi pierde viața cu o jumătate de secol mai înainte, în 1606. Dintr-un motiv necunoscut, caii atelajului în care se găsea Pascal se ambalează şi se precipită în Sena unde se îneacă, în vreme ce trăsura rămâne suspendată în echilibru precar pe pod. În acele clipe, tânărul Pascal, natură hipersensibilă, a avut o viziune dublată de sentimentul că salvarea i se datora intervenției divine. În orice caz, în noaptea de 23 noiembrie descrie ce se întâmplase într-un Mémorial care se termină prin „Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie”/„Joie, joie, joie, pleurs de joie”. Avusese un „extaz”; Isus însuşi îl strânsese la pieptul său, asigurând-l că îl iubea şi că vărsase o picătură de sânge pentru el4. Era semnul irecuzabil în doctrina catolică (Kyrie eleison! Seigneur, prenez pitié de nous! Accordez-nous la grâce!) ca şi în cea protestantă, că făcea parte dintre „aleşii” care urmau să fie salvați5. Pascal trăise o hierofanie, o viziune a divinității, în termenii lui Mircea Eliade. Un al doilea efect de biliard se suprapune peste acesta. Cu câțiva ani înaintea accidentului de pe podul de la Neuilly, tatăl său, Etienne Pascal fusese operat de doi medici normanzi pentru o dizlocare a şoldului în urma unei căzături pe gheață. Medicii purtau în trusele lor pe lîngă instrumentele medicale necesare profesiunii, operele reprezentanților de marcă ai curentului jansenist: Jansenius, episcop d’Ypres, Antoine d’Arnauld, supranumit le Grand Arnauld6, abatele de Saint-Cyran, Pierre Nicole. Revenind la rigorista doctrină augustiniană colorată de un calvinism rigid, janseniştii declarau că nimeni nu poate să fie salvat fără ca grația divină să-i fie acordată, iar grația este acordată sau nu de Dumnezeu. Individul este deci damnat sau salvat de la naştere şi nu poate face nimic contra voinței divine. Este teoria predestinației absolute a lui Calvin, a puritanilor englezi şi americani care, remarcă Marcel Schneider, „distruge speranța, liberul arbitru, luminița care este în noi şi care întreține dorința noastră de eternitate”. Jansenismul este o întoarcere la surse, arhaizantă și retrogradă pentru epoca de deschideri de orizonturi noi şi de efervescență ştiințifică care este secolul al XVII-lea. Iezuiții, cu care janseniştii au avut o polemică celebră în epocă, îi depăşesc cu mult în modernitate în luările lor de poziție. Rădăcinile polemicii se regăsesc într-o altă polemică fondatoare pentru catolicism, mult mai veche (secolul IV), între sf. Augustin şi Pelagius7. Sf. Augustin susține că omul, corupt prin păcatul originar, nu poate obține salvarea decât prin grația divină eficace pentru că urmată de efect, oferită gratuit (fr. gracieusement) de Dumnezeu. Omul nu are nici o marjă de libertate, fiind în întregime supus voinței divine. Pelagius, dimpotrivă, crede în capacitatea omului de a-și utiliza libertatea pentru propria sa perfecționare morală. Călugărul irlandez este, oricât de paradoxal ar părea, un precursor al umanismului renascentist.
La sfârsitul secolului al XVI-lea si începutul celui de al XVII-lea câțiva iezuiți spanioli reiau tezele lui Pelagius, ceea ce provoacă reacția iritată a doctrinarului olandez Jansenius, episcop de Ypres, care scrie un tratat de augustinism, imediat adoptat de grupul de la Port-Royal. Or, Jacques Lainez, succesor al lui Ignațiu de Loyola în fruntea Companiei lui Isus, adaptează viziunea catolică la spiritul libertar inaugurat de Renaştere, în descendența lui Pelagius, publicând instrucțiuni în acest sens. Lucrarea postumă a lui Jansenius, Augustinus (1640), este condamnată de Vatican, dar favorabil primită în Franța, unde doctorii de la Sorbona, dominicanii, oratorienii şi mai cu seamă grupul de la Port-Royal îi devin adepți fervenți8. Apropiații lui, precum Pascal, aderă cu fervoare la ideile sale. Iezuiții, sustinuți, între alții, de clarvăzătorul Richelieu, se opun cu vehemență poziției retrograde a janseniștilor care nu corespunde deloc locului omului în univers inaugurat de Renaştere9. Două viziuni ale lumii şi religiei creştine se confruntă în această dispută: cea care conferă puterea integrală, am spune totalitară, lui Dumnezeu și cea care lasă o parcelă de liber arbitru omului.
După 1654 Pascal, bolnav şi însetat de absolut, devine „mizantropul sublim” (Voltaire), se impregnează de lucrările janseniste şi efectuează mai multe „sihăstrii” la abația de la Port-Royal, în Île-de-France, focar doctrinar şi cartier general al curentului. În acest cadru se întreține cu „Marele Arnauld”, cu fiul său Arnauld d’Andilly, cu nepotul său Le Maistre de Sacy, cu doctrinarii Nicole şi Lancelot, evocați cu toții de Sainte-Beuve în al său Port-Royal. Pascal devine, unul dintre „evangheliștii” ideilor janseniste. Violenta polemică a Provincialelor, îndreptată împotriva iezuiților10, inamicii declarați ai janseniștilor, vine de aici. Scriere de o sensibilitate extremă – de „jupuit de viu”, prin Provinciale, după Xavier Patier, Pascal „a fondé la langue française moderne” (Patier 2013, 72) sau, într-o evaluare mai justă, s-a erijat într-un reper fundamental al ei. Este o consecință suplimentară a efectului de biliard produs de accidentul de pe podul de la Neuilly. Dacă Marele Arnauld dezbătuse în De la fréquente communion subiectul raporturilor dintre baluri şi sfintele sacramente, astăzi perceput ca derizoriu, subiectul lui Pascal în Provinciale priveşte raporturile între „grația suficientă” și „grația eficientă”. Problemă de doctrină care nu ne mai spune mare lucru nouă, cititori din secolul XXI, dar care măsoară prăpastia între Pascal dinainte de şocul de la Neuilly şi cel de după. Interesul ireverențioaselor Provinciale nu consistă în tezele susținute, retrograde, – desi găsim şi teze, precum în Scrisoarea a 18-ea care aderă la ideile lui Galileo şi la adevărul pe care experiența lui Columb îl demonstrase – ci în calitatea scriiturii de polemist a lui Pascal: virtuozitatea mânuirii argumentelor, ironia, subtilitatea, arta turnurilor frazeologice. Dacă astăzi se mai vorbește de jansenişti, curent în total decalaj cu epoca sa orientată mai degrabă către iluminismul care va veni, este în întregime grație lui Pascal şi geniului lui polemic. Cât despre doctrină, Pascal nu citise reprezentanții „umanismului devot”: François de Sales, Bérulle, Condre care, în mari modernizatori, preconizau în mod clar adaptarea moralei creştine la realitățile secolului, la societatea în care trăiau contemporanii lui, toți trei convinşi că nu se mai putea nici crede nici acționa ca în vremea primilor crestini. Cugetările sunt prima fază, am fi tentați să spunem avantextul, unei apologii monumentale a creştinismului pe care Pascal o pregătea, lucrare pe care moartea îl va împiedica de a o duce la bun sfârșit. Tot ce editorii ulteriori au adunat sub acest titlu reprezintă notele, indicațiile, materialele, planurile şi fragmentele diverse din care urma să edifice această construcție monumentală. Îi va fi dat lui Chateaubriand să o facă mai târziu în Geniul creștinismului, dar fără spontaneitatea nietzscheană avant la lettre şi misticismul exaltat a lui Pascal. În Franța, moliereştile Tartuffe şi Don Juan, mai târziu lucrările lui Voltaire şi ale enciclopediştilor cristalizează insurecția spiritului galic contra abisurilor glaciale ale jansenismului.
Iată cum, evenimente neprevăzute, care țin de legea numerelor mari, pot deturna firul unei opere şi chiar, în cazul lui Pascal, al unei vieți şi al unei serii de opere, într-o direcție cu totul neașteptată. Efectul de biliard şi starea de vis-extaz sunt prezente aici în toată splendoarea lor. Această transluciditate și mistică profundă este fără îndoială responsabilă de opera sa filosofică cea mai importantă. Când Cioran afirmă, decepționat, că francezii nu au simț metafizic, nu uită să menționeze: „decît când sunt bolnavi, ca Pascal”. Ne putem însă întreba în mod legitim care ar fi fost evoluția intelectuală a lui Pascal dacă incidentul de pe podul de la Neuilly nu s-ar fi produs? Cel care ar fi putut deveni „un nou Galileo, un alt Huygens, un Descartes” a fost iremediabil deturnat într-o direcție neaşteptată, opusă a tot ceea ce el reprezentase până atunci. În orice caz, accidentul de la Neuilly constituie punctul de frontieră între Pascal savantul raționalist și Pascal autorul mistic. Din punct de vedere al racordului individului cu sfera noetică, Pascal a schimbat doar de poziționare. Înainte de accident, ca natură activă şi rațională îşi găsea satisfacția în cunoaşterea științifică, după accident, transfigurat în natură contemplativă, se racordează la realitatea ultimă prin revelație. După 1654 Pascal nu devine un om perfect, așa cum și-ar fi dorit, dar este un om fericit.
Dacă Pascal, „sfântul ştiințific” de care generația geek ar fi avut fără îndoială nevoie, a reunit un larg consens pentru a fi canonizat, prima jumătate libertină a vieții lui şi conținutul Provincialelor au împiedicat Biserica catolică, ale cărei poziții antijanseniste nu au variat în timp, să-l canonizeze. Ea este însă conştientă de faptul că opera pascaliană a adus un imens serviciu restaurării catolicismului în Franța şi în Europa. Transfigurarea omului Pascal atestă forța efectului de biliard, capacitatea lui de a remodela complet o personalitate.

 

 

Referințe bibliografice
Heine, Heinrich (1997), Mémoires et Aveux. Paris : Les Editions de Paris.
Larminat de, Astrid (2014), „Blaise Pascal – saint ou rebelle”; în „Le Figaro”, 13.03.2014.
Ormesson, Jean d’(1997), Une autre histoire de la littérature française, Paris : Nil Editions.

 

 

Note
1 Ceea ce refuză Eugène le Roy, nu este Parisul magnificenței istorice, intelectuale, artistice, ci cel al turpitudinilor, al loviturilor joase, al concurenței deloiale. Emil Cioran se exprimă într-o scrisoare către Constantin Noica aproape în aceiaşi termeni despre această față diformă a oraşului lumină.
2 Copleşit de datorii și declarat falit, cu toate bunurile confiscate și vândute creanțierilor, Defoe se ascundea în perioada în care se întâmplă evenimentul (1709) la Bristol unde ducea o existență clandestină. Martorii din epocă relatează că în fiecare duminică își făcea apariția în oraş un gentleman îmbrăcat în negru, cu lungi manşete de dantelă și o amplă perucă care, cu un aer de bonomie discuta cu mateloții şi muncitorii, privea jocurile lor, hoinărea prin diversele cartiere. În timpul săptămânii personajul, care nu era altul decât Daniel Defoe, dispărea pentru a reapărea în mod invariabil duminica următoare, motiv pentru care fusese supranumit Gentleman-Sunday. În acest oraş exista în epoca respectivă hanul „Leul roșu” ținut de un personaj jovial, un anume Mark Watkins, căruia îi plăcea să atragă în taverna sa personaje pline de culoare, briante și originale. Defoe își lua mesele la acest han.
3 Apărute în foileton, Provincialele, apologie a pozițiilor janseniste ale unuia dintre liderii acestui curent de gândire doctrinară, Marele Arnauld, a fost publicată în foileton şi a avut un enorm succes de public. Forma este cea a unui roman epistolar construit dintr-o sumă de scrisori fictive adresate unui prieten provincial în care îl informează despre evenimentele şi noutățile pariziene. Stilul polemic coroziv, de o forță redutabilă al lui Pascal, a avut consecințe dezastruoase în planul mentalităților. Adversarii doctrinari ai janseniștilor, iezuiții, promovând grile opuse, mult mai moderne de lectură a Sfintelor Scripturi, erau foarte puternici în epocă. Ei şi Ludovic al XIV-lea au făcut în așa fel încât, câteva decenii mai târziu, călugărițele de la Port Royal, mânăstirea în care înfloriseră ideile janseniste, sã fie expulzate, abația demolată, iar cimitirul distrus.
4 Fenomenul nu este unic, dar nimeni printre marii psihanaliști nu l-a studiat în profunzime până acum. Sunt cunoscute în istoria culturii extazele lui Plotin, cele ale lui Nietzsche, extazul lui J. J. Rousseau în pădurea de la Vincennes şi cel recent al lui Tennessee Williams în catedrala de la Köln.
5 Se spune că, după accident, Pascal și-ar fi cusut în reverul hainei o bucată de hârtie pe care erau scrise cuvintele «feu» şi «joie». În momentele de «dezordine» ale vieții cotidiene, îi era suficient de a pipăi hârtiile cu pricina pentru a se racorda la clipele divine pe care le trăise. Un fenomen asemănător de transfigurare se întâmplă cu Tolstoi când redescoperă Evangheliile.
6 (1612-1694) Preot, teolog, matematician şi filosof, unui dintre şefii curentului jansenist, fratele Angelicăi şi al lui Agnès d’Arnauld, «abbesses» de Port-Royal des Champs. Neapărându-și doctrina proprie, dar criticând cu multă abilitate scrierile altora şi nu dintre cei mai mărunți – Aristote, Descartes, Malebranche… – el este precursorul şcolii scoțiene a bunului simț (common sense).
7 Călugăr irlandez şi mare doctrinar creștin, care a afirmat că Dumnezeu a dat odată pentru totdeauna grația suficientă omului și că prin urmare îi este dat fiecăruia, după faptele lui, să-şi merite salvarea (mântuirea). Bineînțeles, Biserica rigoristă a secolului al V-lea l-a declarat eretic pe Pelagius şi a adoptat pozițiile Sf. Augustin. Dar, o mie de ani mai târziu, la sfârșitul secolului XVI şi începutul celui de al XVII-lea, mentalitățile evoluaseră. Câțiva teologi iezuiți spanioli reiau tezele lui Pelagius ceea ce face să reacționeze teologul olandez Jansenius care prelungește spiritul ideilor dogmatice ale Sf. Augustin într-un tratat care va fi imediat adoptat de grupul de Port-Royal. Tânărul Ludovic al XIV-lea, scăpat în copilărie împreună cu mama sa Anne d’Autriche printr-o ușă secretă de frondorii care invadau cu săbiile în mână mânăstirea Val de Grâce din Paris unde se găseau în acel moment, a simțit în radicalitatea janseniştilor, oameni care ocupaseră poziții eminente în societate şi care renunțaseră la tot prin recluziunea lor de la Port-Royal, un parfum de frondă. Ruptura lor de societate era totală. Motiv pentru care le-a fost de la început ostil şi a făcut totul pentru ca grupul să fie dizolvat. Poziție neîmpărtășită, evident, de Pascal care, animat «de o autentică dragoste de adevăr contra adversarilor de rea credință» scrie Provincialele, apologie a pozițiilor prietenului său, marele Arnauld.
8 A se vedea „les dévôts” de Molière si mai ales falșii „dévôts” de care îsi bate joc în Tartuffe.
9 Felul în care câteva spirite luminate printre care Heine au sesizat dialectica între regula ordinului de suprimare a rațiunii, vinovată de a induce îndoiala, şi vocația lui pedagogică ni s-a părut atât de pertinentă încât o reproducem în întregime: „Educația, pedagogia, erau specialitatea iezuiților; şi orice ar fi vrut ei să facă în interesul ordinului lor, se întâmpla adesea ca pasiunea pentru pedagogie în ea-însăși, unica pasiune umană care le rămăsese, devenea dominantă, în aşa fel încât ei îşi uitau scopul: suprimarea rațiunii în favoarea credinței, şi în loc să transforme oamenii în copii, după datoriile ordinului lor, ei transformau prin instrucție copii în oameni. Cei mai formidabili eroi ai revoluției sunt ieșiți din şcolile iezuite, şi fără disciplina acestora din urmă, marea mişcare a spiritelor n-ar fi izbucnit decât un secol mai târziu. Sărmani părinți ai Companiei lui Isus! Ați devenit sperietoarea şi țapul ispășitor ai partidului liberal, dar s-a înțeles doar ceea ce era periculos în voi şi nu vi s-a ținut cont de merite.” (Heine 1997, 138-139)
10 Dincolo de iezuiți, ceea ce Pascal mortifică este creştinismul politic, crede François Mauriac, deturnarea adevărului religios pentru a domina sufletele. Din acest moment Saint-Cyran şi ceilalți, susținători ai ascendenței spiritualului asupra temporalului, vor deveni inamicii declarați ai puterii şi mai întâi ai cerberului politic al epocii: Richelieu. O bulă papală va condamna totuși jansenismul şi fiecare soldat al bisericii va fi obligat sã semneze un formular de conformare. (Jacqueline, sora lui Blaise, va muri din cauză că l-a semnat.) Grupul de la Port-Royal-des-Champs va fi dispersat iar magnifica abație, fondată în 1204 de Mathilde de Garlande, înrudită prin soțul ei, Mathieu de Montmorency, cu familiile regale franceză și engleză, va fi rasă din ordinul Consiliului de stat prezidat de Ludovic al XIV-lea. În ciuda acestui trist epilog, triumful ideologic al grupului ar fi condus la o întoarcere la evul mediu primitiv. Din fericire, linia doctrinară Sf. Augustin, jansenism, Pascal n-a pătruns esența intimă a spiritului catolic.