Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ei sunt!

 

Ei sunt!

Ei nu au murit niciodată
Ei sunt alături de voi

Ei sunt în față, în spate sau zbat inimile prin noi
Ei sunt fluturii ce zboară prin aer sau sânge și vorbesc aceeași limbă cu toți

Ei sunt crucile pe marginea drumului și sărutul unui apus de soare
Ei sunt pleoapele ce închid ochii când luna bate toamna târzie în geam

Ei sunt țigara aprinsă aruncată pe trotuar
Ei sunt ce suntem, fuioare de fum ce rostogolesc stepa

Acolo!

În noaptea întâmplării
Vorbesc în stele șoaptele

Copiii dezmierdării din soarele uitării
Și buzele amiezii închid tumuli de gheață

Acolo norii umblă pe stradă îmbrăcați
în cuvinte îndrăgostite
unde lupii dorinței vânează parcurile memoriei

Acolo depărtarea cu ochii singuratici și tulburi
încălzește oameni de zăpadă cu inima de piatra râului

Poate

Poate într-o zi vara se va întoarce
Poate într-o zi ploaia își spală fața cu fire de nisip

Poate într-o zi drumul ia forma semnului de întrebare
Poate dealurile cu ochii verzi își lipesc buzele de cer

Poate inima e semn de exclamare
Şi ziua trage ceasul de timp
iar iubirea o floare de colț crescută pe pieptul stâncos

Poate într-o zi lebedele vor vorbi cu voce tare
Poate pietrele vor fi pâini iar apa cel mai nobil vin

Poate vom scălda ochii tăi de jad
cu şoapte despre cel mai roșu și frumos măr

Surâsul zăpezii

Ne-a părăsit zăpada cu buzele înroșite de gheața uitării
A rămas doar fulgul amintirii

Dorul este izvor de apă vie
în care adapă întrebarea stâncile memoriei

Pentru tine tortul mirării este clipa din istoria unei zile

Privirea ei – aripa părerii de rău
Un zbor al ochiului în cerul inimii
O săgeată rătăcită-n calota polară

Surâsul pietrei spălată în râul aurorei boreale

Zborul

Timpul a dat din aripi
Pasărea măiastră și-a luat zborul de pe coloana infinitului
sus, tot mai sus, spre poarta sărutului
unde tu aștepți ca domnișoara Pogany la masa tăcerii
unde tu aștepti cum seara rugăciunea
muză adormită

Zborul

Timpul a dat din aripi
Pasărea măiastră și-a luat zborul de pe coloana infinitului
sus, tot mai sus, spre poarta sărutului
unde tu aștepți ca domnișoara Pogany la masa tăcerii
unde tu aștepti cum seara rugăciunea
muză adormită

Incertitudine

Tu eşti lumina
Eu doar incertitudinea

Tu eşti fierbinţeala amiezii
Eu doar dimineaţa de martie

Tu eşti zborul unei exclamări
Eu doar semn de întrebare

Şi undeva aud clipele cum picură
în clepsidra uitată pe noptieră

Până la urmă tu eşti soarele
Eu doar luna

Şi ziua nu este în firea lucrurilor

Gheaţa topeşte privirea Luceafărului
îmbrăţişeara bălaie a adolescenţei

Şi izvorul stinge vara însetată de noapte

Spini

Eu sunt poetul cu mâinile rupte
cu piciorele zdrobite

cu sufletul prins în pioneze
Eu sunt poetul ce arde setea
cu inima pusă pe masa festivă

unde canibalii se bucură de festinul poeziei
Eu sunt poetul frunzelor risipite pe iarba metaforelor

unde tăvălesc primele raze ale ceții
buzele crude ale uitării
unde silabe șoptesc spini

Loc de odihnă

E greu să mă prefac că zâmbesc
când de fapt eu urlu durerea
şi nu ştiu ce să fac să nu doară
când îmi scot sufletul din mine

Să înalţ inima spre cerul timpului
şi după norul unei ploi repezi de vară
va răsări sigur soarele uitării:
Loc de odihnă pentru un vultur mic şi rănit

Plop fără soţ!

Sunt plopul dezvelit de frunze şi ploaie
pe malul înecat al drumului

Şi vântul schimbător mi-e singura certitudine
cum cornului de fildeş vânătoarea de fluturi

Deşi soarele zâmbeşte trecătorilor
în inimă plouă cu sânge
iar lupii aud cum urlă nostalgia pădurii înzăpezite

Izvoarele s-au întors prin îmbrăţişarea muntelui
precum adevărul între cuvintele iubitei
precum silabele pe pieptul înserării

Se anunţă depărtarea, o furtună de mai
ce spală strofe zdrobite de durere
în prestările memoriei

Şi vorbele sunt cocorii părăsiţi
de savanele înfierbântate
de confesiunile leoaicei

Într-o zi, sigur te voi avea
picătură de rouă pe frunza căzută
lacrimă prelungă pe reverul rătăcit al poeziei

Şi dimineaţa muşcă cu sete strigătul singurătăţii!

Pasărea Ibis

M-am săturat să bată soarele în oglindă
să râzi de sufletul de băieţel ce joacă cadourile vieţii

Să pui la îndoială albastru cerului
şi negru un joc secund

M-am săturat să trimiţi înserarea soartei în curtea şcolii
Să joace de nebun fotbal cu luna
iar poarta să fie doar un gol în sufletul încremenit la poluri
unde timpul, unde timpul e rănit de tribunele tăcute
cum pasărea Ibis de zbor
cum cerul de nori şi vântul de ninsori

M-am întrebat de iarba ce creşte printre ridurile inimii

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg