Motto:
„deși totul nu este decât o nesfârșită cină”
Contemplarea lumii din afara ei

 

 

Ce face altceva poetul decât adulmecă existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător. Conștiința absurdității mâinilor care îl izbește pe poetul adolescent, exact asta înseamnă. „sau, pur și simplu,/el adulmecă existența/și ia naștere lăsându-se/devorat de ea”. Această percepție genuină este evocată în Elegia nenumită astfel și nenumerotată, intitulată Omul-Fantă. Poate pentru a ascunde numărul de 12, trimiterea prea evidentă pentru cenzură la Cina cea de taină. Nu cred în ideea de anti-elegie, nici că ea l-ar reprezenta pe Iuda. De fapt aceasta este a zecea elegie, adică împlinirea, perfecțiunea, sfârșitul. Poetul introduce însă o falie, o fantă, și schimbă numerotarea. După A opta și A noua (elegii ale nașterii), A zecea va fi elegia cunoașterii, a organului lipsă pentru înțelegerea Întregului, a continuității fundamentale a Lumii. Iar între ele este introdusă această „fisură în real” care este Omul-fantă. Cred că înțelesul acestei misterioase imagini se lămurește oarecum dinspre chiar ultima strofă: „Totul e lipit de tot;/pântecul de pântec,/respirația de respirație, retina de retină”. Aici apare omul-fantă. În acest continuum monadic, din care nimic nu răzbate în afară, apare sciziunea, universul divizat comunică prin omul-fantă. Crăpătura îngustă, de laser metafizic, prin care se poate privi Dincolo („dincolo și încă mai de departe de dincolo”). De observat că întreaga compoziție a imaginilor din poem este construită pe metafore ale schimbului între „mediul intern” și „mediul extern” („El vine din afară”): pântec, respirație, privire. De fapt, când totul fără rest este, nimic nu este. Asta explică și dedicația somptuoasă. Greșesc dacă văd o undă de ironie în această pedantă enumerare onomastică: „Se dedică lui/Georg Wilhelm Friedrich Hegel”? Ironie trimițând la prezumția că Spirtul se desfășoară, împlinindu-se în sine însuși. Căci nimic dialectic nu răzbate din acest text despre continuitate și între-zărire. Pe câtă vreme, pentru poet, ființa vine umplându-se (tot digerare) „cu imaginile diforme/atârnând lățoase de marginile existenței”. Fac o rapidă recapitulare a verbelor esențiale (numeroase într-un text al intensității, al mișcării) din poem: venind, se umple, adulmecă, ia naștere, mănâncă, se apropie, respirăm, vine și vede. Ele alcătuiesc o hartă a înțelesurilor. Imprecizia acelor imagini, deformate de viteza apropierii, le trimite printr-un efect de centrifugă la marginile existenței. Este o colapsare, o restrângere de la margini spre centru, o cădere în sine însuși, o autofagie. „El adulmecă existența/și ia naștere lăsându-se devorat de ea”.
Versul „nu se știe cine mănâncă pe cine” are un corespondent aproape ad litteram în acel fabulos poem al îngurgitării reciproce care este Contemplarea lumii din afara ei: „toți se mănâncă pe toți./Neîntrerupt, toți se mănâncă pe toți”. Neuitând, în acest context, observația capitală a lui Corin Braga: „deglutiția este o modalitate de abstractizare”1. În felul acesta, anatomia și abstractul se contopesc poetic. Criticul clujean dedică un întreg capitol „complexului deglutiției” și putem înțelege astfel de ce această cea mai „joasă” parte a fiziologiei corespunde riguros celor mai înalte trepte de abstractizare, cum „fanta” îngăduie asimilarea reciprocă. Sunt asemenea linii, asemenea secante, care leagă poeziile între ele și ușurează interpretarea unei poetici niciodată liniare. „Vid” și „deșerturi” sunt, poeticește vorbind, pleonastice. Și tocmai de aici, plus dinamica gestului, vine forța imaginii, „Omul-fantă azvârle mari piramide/de vid/peste mari deșerturi”. Nimic adăugat la nimic, deslușim doar o forță. Geometria vine să se alăture fiziologiei: digestia face pandant cu sfera și piramida. Cu forme ale perfecțiunii abstracte adică, și ele. Este un prim climax aici, pentru că apropierea (unde există o falie trebuie să existe și o mișcare de apropiere) face posibilă vederea a ceea ce este transparent („are vederea aerului/și a simunurilor”).
În compoziția contrapunctică a poemului, tema digerării revine și revine. Ocupă chiar partea cea mai importantă din centrul compoziție. Începând cu „El mănâncă o frunză,/dar o mănâncă pe dinăuntru./El este în afară pântec/și înlăuntru gură cu dinți./Nu se știe cine îl mănâncă pe cine”. „Sfânt trup și hrană sie-și”… marchează, în această inter-pătrundere între interior și exterior, epuizarea Întregului. Sub forma luării la cunoștință de existență (aici este amprenta hegeliană). Sintetizează Annick de Souzenelle: „A proslăvi divinitatea e hrană/ A te ruga e hrană/A iubi e hrană/ A trăi din frumusețe e hrană”2 Nu sună ca și cum am recita din Nichita?3 Undeva, pe această linie de fum între tărâmuri, bântuie sufletele morților. Strofa este la mijlocul poemului, ca o cumpănă de fântână. „Sufletele morților/sunt atmosfera terestră./Respirăm sufletele lor;/sufletele lor își înfig câte un deget/ adânc în respirația noastră”. Este ceva de ceremonie evocatoare, integratoare inclusiv a acestor suflete în Marele Compact. Dar, cum ne atrage atenția imediat mai departe, „nu se știe cine respiră pe cine”. Și morții ne respiră pe noi (care suntem aer) așa cum noi îi respirăm pe ei (care sunt aer). Este o elegie în sens propriu aici, un bocet din care merită subliniat modul în care morții „ne sondează” așa-zicând temperatura și adâncimea sufletului, cum mama verifică temperatura apei în care-și va scălda pruncul, cu degetul. Viziunea este din nou a lipsei unei diferențe inteligibile, avem un fel de „totul în tot” care se revelează numai prin falia provocată de apariția omului. După elegiile nașterii vine aceasta care se întreabă despre rostul și locul în univers ale acestei ființe absurde care este omul în trup.
Deci omul-fantă există numai cât să ia cunoștință de existență, moare ca să ia cunoștință de moarte, se lasă respirat și respiră. Aș spune că este genul proxim și diferența specifică simultan. Este „ca și cum ar fi aer”, adică transparență, inconsistența aparentă, invizibilul atât de prezent însă, element vital, chiar dacă imperceptibil. În acest context, în care schimbarea de unghi oferă mereu surprize, apare o neașteptată trimitere la profeție, la cuvântul care creează timpul, viitorul. „istoria coagulează în cuvinte solemne,/viitorul ni se înfățișează sub forma unei/vorbiri/pronunțate de niște guri/cu mult mai perfecte decât ale noastre”. Prin contiguitate, reluarea contrapunctică a temei respirației devine hamletiană interogație despre a fi și a nu fi. Recapitulez cei trei pași din această secvență: a. Istoria/viitorul; b. pământul lui a fi și pământul lui a nu fi; c. respirația „nu se știe cine pe cine”. Legătura care se stabilește între cele trei elemente alcătuiește o singură imagine semiotică. Cele două pământuri între care se ivește îngusta fantă de lumină sunt vestite de gurile perfecte, rostitoare ale unui logos solemn care coagulează timpul în istorie. Subliniez iar și iar coerența viziunii poetice, imaginile „lățoase din marginale existenței” se înșiră după o logică poetică impecabilă. Omul-fantă rupe continuumul existenței. Avem toate cele trei cuvinte grele, filozofice, insuportabile în poezie: existență, a fi, a nu fi. „Hegelianismul” poetizat stă în interiorul acestui triunghi. La urma urmei, dacă poezia poate transfigura în limbaj cotidianul cel mai sordid, de ce nu ar putea să producă aceeași alchimie și asupra temelor de meditație abstractă? În Respirări făcea această observație: „Omul are multiple guri, concrete și abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de feluri și feluri de hrană, concretă sau abstractă […] Gândirea este o formă a foamei. În acest sens, timpul este distanța maximă între gură și hrană, între jos și sus”4. Prin antiteză (hegeliană?) omul-fantă este distanța minimă, infinitezimală, între gură și hrană, între concept și realitate, între gând și facere, între necunoaștere și cunoaștere, între născut și nenăscut.
În această con-sumare reciprocă despre care este vorba în tot poemul, culminația vine prin vedere. „Acest punct de culoare albastră/care-și zice-și pământ/el este ochiul,/el este patul de odinioară/el este patul de odihnă/al vederii în genere”. (Contemplarea lumii din afara ei). Compactul inițial, dinainte de mișcarea primului punct (cum avem la Eminescu) se divizează prin apariția conștiinței/fantei. Elegia este, cum spuneam, una a schimbului, dar și a identificării, „retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor”. Întâlnim acea locuire într-un ochi, reciprocă privire, regăsibilă în atâtea poeme nichitiene. Dispare eul, dispare identitatea, de vreme ce toate „se văd împreună, deodată”. „Nu se știe cine îl vede pe cine” se reia pe altă treaptă laitmotivul poemului. Dispare spațiul și, mai ales, dispare semnificația, care, știm de la școală, are nevoie de semnificat și semnificant. Acestea nemaifiind… Universul însuși este o retină. Nichita Stănescu gândește prin imagini-tip care, în ermetismul lor abscons, comunică însă mereu că sunt purtătoare de sens. Așa este această imagine (adesea reluată, precum cea a cailor sau a decapitării, sau a alergării ș.a.m.d.) a retinei lipită de retină, a ochiului în ochi. „Nu e loc pentru semne,/ pentru direcții/Totul e lipit de tot”. Există un „mai departe de dincolo”, așa cum în Elegia a opta se ivea la sfârșit un „mai aprig ideal”. Ruptura este omul, un nivel de dincolo (sau de dincoace) de diviziunile conceptuale curente. Cunoașterea discursivă se face prin conturare, prin definire, prin scoatere din infinit. Dar poezia este singura cunoaștere posibilă a continuumului, care vine din afară, odată cu omul-fantă. Dintr-un dincolo pentru care nu există cuvinte. Omul-fantă se în-ființează, „odată venit/nu se mai știe cine a venit/și cine într-adevăr e de dincolo/și încă de mai departe de dincolo/este”. Această post-punere a verbului care vine cumva ca o ghilotină la sfârșitul enunțului, și este evidențiat prin singularizare într-un vers separat, necesită atenție. Din nou suntem purtați undeva la o întâlnire de gradul al treilea: înăuntru – în afară (dincolo) – mai departe de dincolo (îndepărtatele origini ale omului-fantă). Acolo unde este imposibil de a mai stabili o identitate („cine într-adevăr e de dincolo”).
Recapitularea din strofa finală poate fi acum, la sfârșit, citită altfel decât am citit-o la început. Atunci o vedeam ca o micronică spărtură genezică în compactul Totului. Acum, ne luăm seama că fanta are și o dimensiune temporală, ea ține o fracțiune de fracțiune de secundă, doar atât cât să poată trece câțiva fotoni și să poți vedea Dincolo. Și mai departe de dincolo. Numai Poezia are suficient timp și suficient spațiu să treacă prin această fantă…

 

 

Note
1 Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Tracus Arte, 2013, p. 222;
2 Simbolismul corpului uman; ed. Herald, ed. A II-a, 2019, trad. Margareta Gyurcsik, p. 247;
3 Și descrie apoi autoarea, mai filosofic: „A mânca înseamnă a integra. Din punct de vedere ontologic, înseamnă a integra totalitatea energiilor divine care, sub forma simbolului ierbii și al fructului – premisele pâinii și vinului – sunt hrana lui Adam în Cartea Facerii […] Așadar, din punct de vedere ontologic, Omul îl mănâncă pe Dumnezeu, întrucât Tatăl-Soț își hrănește soția care, îmbogățindu-se cu Energiile Sale, crește în vederea căsătoriei. […] Devorat în cosmosul său interior, omul se hrănește cu cosmosul exterior pe care îl epuizează. […] Stomacul își va regăsi funcția ontologică doar dacă, răsturnând puțin câte puțin dezordinea căderii, Omul îi va reda acestui organ locul cuvenit în ordinea cosmică și va face din el un receptacul al divinului”: op. cit. p. 246;
4 În Respirări, ed. Sport -Turism, 1982, p. 64; Chiar, a pus cineva în relație titlul acestui volum cu „Cine respiră pe cine”?