„Ea aprinse deodată-o lumină” începe secvența a doua. Din nou ne aflăm într-o semioză a „gesturilor poetice”, semnificative în sine. Poezia este un spațiu al întâlnirii, un spațiu intermediar, în care poetul, textul și lectorul alcătuiesc împreună semnul. Opacitatea textului la o lectură rapidă este, în consecință, o invitație. Nu explicăm în sens didactic, e în van și vanitos. Marele savant Moshe Idel își deschidea capitala sa cercetare Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare1 cu mai multe motto-uri dintre care îl citez pe cel aparținând lui Salvador Dali: „Descifrați! Descifrați! Și-atunci veți trăi experiența vertijului absolutului uman”. Care este rolul interpretului lui Nichita Stănescu, altul decât a se lăsa absorbit de acest vertij? Și poetul joacă perfect miza acestui trans-limbaj. El îți oferă un rol în textul lui. Tocmai pentru că este o întâlnire unică în lirica noastră între corp și literă. A are mereu la Nichita Stănescu o anatomie. După cum anatomia are mereu o epură literală. Imaginea cu care începe al doilea versant al poemei are ceva Dali-nian: „Ea aprinse deodată-o lumină,/de lângă genunchiul ei, verticală,/sub o pălărie roșie/virginală”. Nu acest vag „suprarealism” este esențial în imagine, și nici nu ajută prea mult la comprehensiunea poemului, ci compoziția picturală a scenei. Lumina aprinsă de lângă genunchi (un fulger vertical?) intră firește în relație cu „glezna mea” din versurile imediat următoare. „Ea” face două mișcări care evident trebuie citite împreună: aruncă spre cer fulgerul luminos din genunchi și aruncă (în sens invers se deduce) înspre glezna poetului o carte. O întreagă coregrafie simbolică, ascendent – descendentă, se construiește astfel. Cartea de poezie este „scrisă în cuneiforme”. Adică obscură, indescifrabilă, veche, misterioasă, exact cum este textul ce ni se oferă în volumul de elegii. Punere abilă în abisul textual. De ce a ținut poetul să introducă aici o neașteptată, subită, rimă: cuneiforme – platforme? Urechea sa muzicală discretă și stranie îl face să decupeze din blocul masiv al textului acest brusc sunet de clopot al unei alt fel de căderi a îngerilor. Gestul poetic este, în egală măsură, revelator și creator: cartea pare într-o cădere fără de sfârșit, în timp ce, dintre filele ei, se scutură îngeri presați ca florile. O imagine provocator romantică, a florilor presate, devine, prin resemantizare și prelucrare, un semn de o forță spirituală teribilă, o fixare într-un punct metaforic a unei lumi de-vitalizate, lipsite de principiul vital, „uscate”, dar păstrată (inutil?) în carte. Simplu: literele sunt îngeri și îngerii sunt litere uscate. Este cartea din care e făcută lumea, dar și cartea dulce – amară din Apocalipsă (10.10) „Atunci am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o, și era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât”. Îngerul – literă este înnegrit, ca o funingine a unei pagini arse. Și „conservat” prin uscare, prin eliminarea apei (cea în exces în oceanul din prima parte) și devenirea lui tăios. Acel tăiș care secționa lucrurile până la moleculă, și până dincolo/dincoace de materie. Această imagine a îngerului este neobișnuită chiar într-o poetică acuzată de a-i fi folosit simbolistica până la manierism. El este un laser al privirii, o secționare a materiei până la esența imaterială, adică același impuls al cunoașterii inefabilului precum în a zecea Elegie.
Articularea secvențelor se face neașteptat în jurul acestei priviri tăioase, care scanează dincolo de naștere și de moarte. Privire ce este pentru poet un dar, o încununare inițiatică, este îmbrăcare a „togii virile” a poeziei. „Ca să mă tai cu ei de privirile/care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -/când, togă virilă, tristețea mea aspră/cu o fibulă de gheață mi-o prind”. Firește că ține de o coerență internă strânsă a textului poetic faptul că fibula este „de gheață”. Privirile în inima invizibilului sunt însă și un blestem, „fără să le-nvoiesc, mi-au crescut”. Iar privirile „cresc” precum aripile îngerilor, au aceeași funcție de purtare „dincolo”. Ambiguitatea poeziei între har și blestem este perfect sintetizată în această imagine amplă, aproape o parabolă a îngerului inspirator, care a mutat centrul de semnificație, de la Ea, născătoarea, la El, îngerul uscat între filele cărții. Îngerii mumificați, poate sensuri, poate amintiri, trimit la cartea de temelie a lumii. Și tot acest traseu inițiatic se încheie prin scufundarea sub calota de gheață a Hiperboreei. Cu un gest (voit) nefiresc și hieratic, cei doi se pierd în adâncuri. „…și luându-ne unul pe altul de ceafă/cu brațul drept, cel nezburând,/ ne vom scufunda pe sub gheață în apă”. Verticala este din nou axa vizuală a scenei: un braț este pentru zburare, celălalt pentru dispariția subacvatică. Descrierea Hiperboreei abia acum apare, din nou surprinzătoare: „zonă mortală/a maimarilor minții”. Poezia rece, poezia ca formă a minții de cunoaștere absolută este aici țelul. Imaginea celor doi protagoniști lirici „ținându-se de ceafă” – chagall-iană parcă – este absurdă și puternică, precum ții de ceafă un pisoi. Ceremonialul are bizareria lui (poetul caută nu asocieri inedite de cuvinte, ci astfel de gesturi „nefirești” care scot din adormire semnificații). Dar conține și ceva ca o spaimă onirică, încremenind timpul, deși totul pare într-o greu de oprit mișcare. Locul Hiperboreei subacvatice, ca spațiu al genezei, este locul în care se nasc sfinții: „loc al nașterilor de copii de piatră,/din care sculptați sunt doar sfinții”. O dublă elecțiune se petrece deci în spațiul glacial: pe de o parte a maimarilor minții, pe de altă parte a „copiilor de piatră” care sunt sfinții. Adică a copiilor nemuritori printre care trebuie să se nască, acum, poetul. Nașterea în Hiperboreea este nașterea întru veșnicie. Este o regresie ab originae, o naștere moartă, căci ce pot fi alta copiii de piatră? Totuși, Hiperboreea este o zonă mortală. Înțelegând că este ostilă vieții în sensul primar, biologic. Pentru că despre altă naștere – viață este vorba în Hiperboreea, lăcaș al poeziei.
Ultimele două strofe ale secvenței a doua încep imnic, prin invocarea Hiperboreei. Loc al întâlnirii, abolirii contrastelor, dintre alb și negru, aur și argint, revelație nerevelație. Nu trebuie omisă observația că poemul are o tonalitate nu numai sobră, oraculară, cum o presupune genul său de lirism, ci și una de-a dreptul sumbră, nu există o bucurie, o exuberanță a nașterii. Este mai degrabă un ton îngrijorat, apăsat de tot acest scenariu miraculos atât de amănunțit desfășurat în faldurile poemului. Și lucrul este precizat acum, înainte de a începe ultima parte, în definirea Hiperboreei: „tristețe,/alergând și orbecăind”. Alergare, din nou alergare, disperata alergare a poetului. Spre niciunde fugind de spaimă, fără țel, orbecăind. Partea a treia este o eșuare în zbor. Într-un spectacol oniric, o explozie de forme geometrice colorate, poemul „s-a rupt”, nimic despre înghețul nordic al formelor, despre nașterea poeziei nu mai apare acum. Singura simetrie este în mișcarea gestuală și în începutul cu același pronume misterios: Ea. „Ea își ridică deodată capul:/deasupra ei aleargă globuri albe/ și norii se destramă în fâșii verzui//Se arată-o sferă cu întunecimi ca munții,/pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,/cu pocnet greu de aripi o rotesc”. O „geneză” halucinată, nu o viziune cosmogonică precum la romanticul Eminescu, ci un abandon de sine complet, într-un univers de imagini a-cauzale. Tabloul planetei sferice în care mari păsări stau înfipte prin ciocuri lungi și îi determină rotirea prin bătăile de aripi provoacă, orice s-ar spune, un stupor, o blocare a receptorului în fața acestei viziuni de mari abstracții geometrice proiectate la nivel cosmic și imediat de fapt. Laitmotivul acestei ultime părți a schimbat brusc și incoerent accentele: „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici”. Nu fusese nicăieri vorba despre zbor până acum. Imaginația „decolează” în această vedere de sus, „putem vedea”. Care este subiectul acestui plural verbal? Cine vede? El și Ea, născutul și născătoarea? Sau, mai degrabă, un noi toți global, smulși din pământeasca reținere spre acest spațiu liber al ideilor abstracte, geometrice, veșnice, înghețate? Nichita Stănescu joacă aici libertatea asociativă a suprarealismului, dar nu ca simplu experiment psiho-semantic, ci legând-o de o interogație existențială primordială. Izbucnirea acesta de artificii din final este post-traumatismul nașterii, un fel de expulzare în zbor. „Scopul” nașterii polare despre care ne-a instruit întreaga elegie este, așadar, desprinderea de mundan, zborul într-un spațiu liber, imaginar. De aici sentența categorică: „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici”. Este un final apoteotic, o încununare a unui efort. Abia acum „putem vedea”. Hermeneutica acestui poem, ca și a poeziei lui Nichita Stănescu în general, trebuie să țină seamă de acest ideal final al altitudinii necesare, al zborului/vederii. De acolo înapoi citind, sensurile încep să se limpezească. Psihotica imagine a unor „mari berze-nfipte-n stâncă/mișcându-se încet”. Sau „vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre/ bătând asurzitor din aripi”. [excepțională metaforă a zborului încremenit, împietrit, ne amintim exegeza lui Noica la versul eminescian „ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, care atât de bine se potrivește Elegiei nordice]. Congruența acestor imagini cu cele din marea carte a Apocalipsei se impune aproape de la sine, chiar dacă înțelesul lor este evident altul. Dar tipul de imaginar este același. În sfârșit, al treilea element al acestui tablou final este „o pasăre mai mare decât toate”. Ciocul ei albastru este Axa pământului, „osie albastră” (ce poate face geniul dintr-o simplă alăturare nume – epitet!) „în jurul căreia se-nvârte,/cu patru anotimpuri sfera”. Nu există imagine mai profundă a lui axis mundi în poezia noastră!
Cea mai puțin didactică, expozitivă dintre Elegii, a opta simfonie a lui Nichita culminează în acest ideal de zbor. Adâncire în negura oceanului glaciar al purității și înălțare în cerul sferelor puse în mișcare de mari păsări, poezia se arată finalmente a fi deschidere. „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/și-o aură verzuie prevestește/un mult mai aprig ideal”. Construit în jurul verbului prevestește, versul final al elegiei nu închide, ci relansează surprinzător poemul. Suspendându-l în indeterminat și mister: ce ar putea fi acest nou, aprig, ideal, de dincolo, depășind „idealul de zbor”? Splendoarea unei contraziceri ne atrage aici atenția, similitudinea formulărilor în sens opus nu poate fi întâmplătoare. În Elegia întâia – despre al cărui apofatism am scris – spunea la fel de hotărât despre „el”: „Nu-l vestește nicio aură…” Cele două afirmații se cuvin firește corelate. Aici aura „verzuie” vestește ceva de dincolo de zbor. Mișcarea blagiană de oglindire a misterului era de a săpa în adâncul fântânii „până dai de stele-n apă”. Aici, imersiunea culminează în zbor. Adâncirea care înalță. Sunt și câteva pete de culoare în tablou: ea are o bizară pălărie roșie, aura vestitoare este verzuie, ca apa mării, la fel globurile se destramă în fâșii verzui, ciocul este albastru. Se configurează astfel un impact cromatic, pe lângă forma imaginilor. Versul apodictic „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici” sună ca un „săvârșitu-s-a!” „Povestea” nașterii a deschis spații miraculoase pentru poezie. Imagini cosmice, planetare, de – cenzurate psihic, dar cealaltă parte vestește prin aura verzuie a oceanului un ideal și mai înalt (adânc), mai „aprig”. Epitet din nou neașteptat, cumva rugos, într-o altă tonalitate decât evanescența mitului nașterii poetice pe care este construit textul. „Aprig” este îngerul cu care se luptă Iacob (vezi poemul respectiv). Adică o luptă pe viață și pe moarte, pentru căpătarea numelui. Elegia se încheie deci printr-o neașteptată proiectare la un „alt nivel”. Cuvântul ideal este unul destul de dificil de folosit în poezie, prea sec, abstract în înțeles negativ, lipsit de substanța sugestiei. Aici el capătă pertinență numai prin contextualizarea în acel univers neobișnuit de imagini cosmice. Cuvântul are înțelesul unei ultime trepte de ascensiune, nevădită încă. Un fel de a spune că există ceva mai înalt decât zborul. Ceva „aprig”, deci cumplit, mysterum tremendum. Un alt vers eminescian cunoscut se poate evoca în sprijin: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”. Tot oceanul înghețat din Elegia a opta nu poate stinge focul nașterii întru poezie. Și ascensiunea spre ceva înspăimântător, dincolo de poezie. Această împingere la limită este una dintre trăsăturile esențiale ale poeziei nichitiene, cu reușitele și nereușitele ei. Dacă există ceva în poezie dincolo de viziunea marelui vultur cu capul în piatră sau marii berze cu cioc albastru, atunci Nichita l-a văzut. Și ne-a anunțat…

 

 

Notă
1 Ed. Polirom, 2004, traducere Horia Popescu