3.
Felul de a proceda ca sculptor confirmă, la rîndul său, că la Constantin Brâncuși este vorba de a fi el însuși, altfel, de a face altceva, cu orice risc. Într-o mărturisire el spunea: „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ce trebuie să fac. Aștept până când imaginea interioară s-a format în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra vorbește. Trebuie să privesc atent în interiorul pietrei. Nu mă uit la aparență. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparențe. Nu-mi îngădui ca să copiez. Orice imitație a suprafeței naturale este fără de viață. Nu am idei gata făcute…. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în așa măsură încât să devină identic cu o lege universală. …Trebuie să ne întoarcem la începutul lucrurilor și să regăsim ceea ce s-a pierdut” (Petre Pandrea, p. 88). Iar în discuție cu Modigliani, Constantin Brâncuși se explica: „Este imposibil ca să exprimi ceva real prin imitarea suprafeței exterioare. Ceea ce este real este numai esența. Dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplicitate” (Petre Pandrea, p. 87).
Aspirația lui Constantin Brâncuși era, cu siguranță, maximă. „Trebuie – spunea el – să existe o disciplină a simțurilor care eliberează mintea într-o direcție care este totalmente străină de activitățile noastre cotidiene și banale. În definitiv, funcția artistului este de a descifra semnele ascunse ale naturii, de a interpreta misterele universului…. Dacă mă pot perfecționa ca un sfânt, sunt convins că pot obține o măiestrie asupra forțelor naturale pe care nu a descoperit-o încă știința apuseană” (Petre Pandrea, p. 64). Este evident și aici că la Constatin Brâncuși se vrea să se pună la încercare ierarhia stabilită a formelor spiritului, în care modernitatea a urcat știința pe treapta cea mai de sus. Aceasta nu pentru a dizolva știința în altceva și nici pentru a face loc vreunei mistici, ci pentru a surprinde mai din adâncime misterul lumii. Pe Constantin Brâncuși îl ajuta ceea ce-l distingea de cei mai mulți confrați – o nouă percepere și concepere a spațiului și a materiei ce-l ocupă. Puțini artiști și filosofi au ajuns la această punere la încercare. Puțini au ajuns să facă din schimbarea ierarhiei formelor spiritului însăși temă a creației proprii.
Plasarea în curentele artistice ale epocii nu l-a atras și nu a fost o preocupare de căpătîi a lui Constantin Brâncuși. Devreme, el a fost la distanță de academismul epocii. A fost modernist, dar nu a acceptat suprarealismul. Naturalismul l-a respins cu orice ocazie. A cochetat scurt cu impresionismul lui Rodin, dar l-a părăsit curând. Nu a acceptat realismul, fie el și critic. Deviza lui pare să fi fost „concentrarea formelor”. Ca efect, așa cum s-a spus, „a redescoperit volumul, formele, substanța, personalitatea omului în general, și a artistului în special. A căutat și a găsit forma, proporțiile și echilibrul” (Petre Pandrea, p. 115). Modigliani nu era departe de adevăr când îi spunea în atelier: „Aici am găsit artă ca la începutul începuturilor” (Petre Pandrea, p. 87). Petre Pandrea a surprins cel mai bine lucrurile când a scris despre Constatin Brâncuși: „A lucrat după comandamente lăuntrice, după convingeri intime, a urmărit tenace, visuri proprii. El a impus filistinilor viziunea sa asupra lumii și a vieții, iar nu vice-versa” (Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976, p.28). Constantin Brâncuși a privit lumea cu ochii proprii din perspectiva eliberării de condiționări, prin acces la esențe, și nu a ezitat să caute să facă convingător ceea ce el a sesizat. Conceperea lumii precede la el sculptura și o face inteligibilă.
4.
Chiar conceperea lumii la Constatin Brâncuși este probă că el a vrut să fie altceva. Prietenii săi cei mai apropiați ne-au lăsat mărturii prețioase. „Credea că moștenirea fiecărui suflet era de a se cunoaște pe sine, de a rămâne în esență proprie, de a fi egal cu forța creatoare denumită Dumnezeu. Credea că viața este în esența ei o forță a duhului, care se repetă continuu, că este un efort permanent de a ieși din egoismul animalic prin capacitatea și grația unei iubiri impersonale pentru toate lucrurile create. Prin utilizarea rațiunii se pot descoperi în știință legile vieții și ale morții. Prin utilizarea voinței căuta să-și limiteze Eul într-o armonie inteligentă cu legile descoperite” (Peter Neagoe, apud Petre Pandrea, p.92). Cunoașterea de sine oarecum socratică, ridicarea la impersonal prin activarea rațiunii, armonia cu legile universului erau coordonatele concepției lui despre viața umană. Coloana fără sfârșit, bunăoară, el a conceput-o drept „un cântec (chanson) etern care ne aduce în infinit dincolo de orice durere și bucurie factice” (Doina Lemny…., op.cit., p.58).
În joc intra și o concepere a stilului de viață. Am în vedere cinci repere. Primul era prioritatea realizării operei desăvârșite. Constantin Brâncuși declina, de exemplu, invitații de a merge la cafenea sau cenaclu, motivând, de pildă, la un moment dat, „pasărea măiastră m-a luat în vrajă” (Petre Pandrea, p.50). Al doilea era refuzul alcoolului. „Bărbatul oltean – spunea el – nu are timp să bea între 20 și 40 de ani, fiindcă e pus pe procopseală și pe încherbarea gospodăriei familiare noui și proprii” (Petre Pandrea, p. 43). Al treilea era utilizarea cu scop a vieții. Maxima sa era „viața este ca banul. Trebuie să știi cum să-l risipești sau mai exact cum să-l utilizezi” (Petre Pandrea, p.99). Al patrulea era disponibilitatea la sacrificiu în serviciul scopului, căci „drumul spre iluminare lăuntrică presupune jertfe severe” (Petre Pandrea, p.99). Al cincilea era modestia. Când Petre Pandrea i-a spus că a devenit „pontif al modernismului”, Constantin Brâncuși a răspuns: „Am deschis o filială a Tismanei în Impasse Ronsin” (Petre Pandrea, p. 98).
Se discută, pe bună dreptate, despre afilierea filosofică a lui Constantin Brâncuși, căci sculptorul a fost în contact cu viziuni filosofice și filosofa. Contactul poate fi reperat din creații sculpturale și mărturisiri, filosofarea proprie din reflecții reținute de apropiați și din însemnări.
Pe traseul său, Constantin Brâncuși a întâlnit, deja la Craiova, austriecii ce exprimau căutările moderniste (Modern Style) din Viena fazei finale a imperiului. La București, a intrat în mediul marcat de ecouri din mentalitatea pe care o exprimase Nietzsche. La Paris, admiratori americani i l-au prezentat pe inițiatorul „nesupunerii civice” – Henry Thoreau, din mișcarea neotranscendentalismului, Gianbattista Vico pare să-l fi atras cu ideea de a merge la esența lucrurilor (V.G. Paleolog, p.133). Nici un moment nu a uitat înțelepciunea populară în care s-a născut. Se pare că ideea lui Spinoza, după care matematica și geometria se impun minții cugetătoare prin evidență, încât demonstrația devine de prisos, l-a sedus, iar ideea lui Hegel, după care și ideile îmbracă forme ale intuiției, a practicat-o fără apel la celebrul gânditor (V.G. Paleolog, pp.134, 51).
În filosofarea lui Constantin Brâncuși se pot găsi iluminismul parizian al timpului (Aristide Briand), urme ale eticii stoicismului, străvechea înțelepciune populară a Gorjului. Petre Pandrea a observat: „Sculptorul a reprezentat pe panduri și haiduci la Paris” (Petre Pandrea, p.77). Dar Constantin Brâncuși socotea arta drept „justiție absolută”, sub o inspirație ce vine din filosofii ale angajării energice pe harta existenței, la acea dată Nietzsche fiind cel mai profilat pe direcție. La București, unii profesori și, mai ales, la Paris, sorbonarzii nu-l ignorau pe Nietzsche. Are, ca urmare, acoperire să se spună: „nu se poate vorbi despre Brâncuși ca despre un adept formal al lui Nietzsche. Sculptorul a luat unele formulări sesizante cum a luat și din Vico. …Stilistica strălucitoare și complexitatea teoretică o prelua de la Vico și din Nietzsche” (Pandrea, p.199). În aceste condiții, mentalitatea angajării personale fără limite drept condiție a creației îl apropie pe marele sculptor de filosoful care tocmai chestionase profilul omului modern și urca în universalitate.
Ipoteza comunității de atmosferă cu acest filosof are de partea ei nu numai estetismul, ci și privirea religiei. Constantin Brâncuși a rămas, indiscutabil, în religia strămoșilor săi, dar a aspirat, precum Nietzsche, la o viziune succesoare a creștinismului (Petre Pandrea, p.92) în numele lui Isus. „Nu arta slugă a religiei, ci arta ca însăși noua religie pentru noul Adam. Aceasta va deveni crezul lui Brâncuși și sub biciul lui va înălța arta și pe el însuși pe înălțimi nebănuite” (V.G. Paleolog, p.121). Ca și lui Nietzsche, denominațiunile creștinismului i s-au părut a fi „fără de sfântul duh, un creștinism fără Isus și un rai fără de iad” (Petre Pandrea, p. 62). Un argument – al treilea pentru această ipoteză – este acela că, în viziunea lui Constantin Brâncuși, nu este loc pentru fatalism, că lumea conține „misterul”, că „destinul” este real, iar „viața și moartea sunt același lucru” (Alexandru Buican, p.545). Un alt argument, al patrulea, este nu numai afirmarea „voinței de formă”, ci, corelat, reluarea formulei „eternei reîntoarceri” (Carola Giedion-Welcker, p.83), care a făcut ca, la Constantin Brâncuși, orice creație să devină „expresia vieții universale ce nu poate fi percepută și comunicată decât într-un limbaj simbolic”. Formula putea veni din multe surse, dar una era, în mod sigur, Nietzsche.
Oricum, dacă este să-l apropiem pe Constantin Brâncuși de vreun reper filosofic de pondere universală – fără să-l socotim în vreun fel adept al aceluia – atunci în discuție intră Nietzsche, Vico și Spinoza, dar începând cu primul. Nici un alt filosof nu pare să-l fi marcat mai mult în ceea ce a făcut și a gândit.
Opera de sculptor a lui Constantin Brâncuși este de fapt transpunerea concepției sale asupra lumii. La Paris, el a impresionat în primul moment prin „dăltuirea directă” a lemnului, pietrei, marmorei, dovedind că a înțeles muzicalitatea fibrelor și luminilor căzute pe el (Petre Pandrea, p. 53). Întreaga sa operare artistică venea din convingeri de natură metafizică: „Curentul forței psihice utilizează ca pe niște conductori respirația, sângele sau nervii noștri. Dacă forța psihică este destul de puternică se poate mișca fără mijlocitori în infinitatea spațiului” (Petre Pandrea, 63). Idealul său era „autoperfecționarea intelectuală” – în care vedea „sfințenia” (Petre Pandrea, p.63). Din acest punct de vedere, el se întâlnește cu Leonardo da Vinci, în ideea că sculptura este operație de înlăturare de material, pentru a trece neîntârziat dincoace de acesta. Doar că, la Constantin Brâncuși, sculptorul însuși „împlinește” materialul proiectând lumina proprie asupra lui (V.G. Paleolog, p.51).
5.
A cincea probă pentru interpretarea operei brâncușiene ca desfășurare a eliberării o găsim observând îndeaproape gândirea artistului. Personalitate uimitor de reflexivă, Constantin Brâncuși a formulat aforisme ce se lasă ordonate pe aceeași idee: el a vrut altceva și și-a asumat drumul. Aforismele au fost reunite de apropiați și transmise posterității cu puține variații, încât ce s-a transmis merită credit. Bunăoară, prefața la catalogul expoziției de la New York (1925) cuprinde, în franceză, 13 aforisme, evident controlate de autor. O apropiată (Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuși) a listat, în 1959, 22 de aforisme, putem presupune verificate cu autorul însuși. Un alt apropiat (Petre Pandrea, pp.258-269) vorbește de „pravila” lui Constantin Brâncuși și lasă 120 de aforisme. Ulterior, alții au căutat să identifice din toate materialele aflate la dispoziție și mai multe. Rămâne important, pentru a evita modificarea formulărilor, ca doar martorii oculari și manuscrisele să conteze. Sub acest aspect, avem la îndemână o lucrare recentă și salutară (Sorana Georgescu-Gorjan, Așa grăit-a Brâncuși Ainsi parlait Brâncuși Thus spoke Brâncuși, 2011), îngrijită să restituie ceea ce cu siguranță a fost elaborat de Constantin Brâncuși și îl reprezintă la masa cugetării.
Este important, desigur, ca un autor să se ridice la aforism, iar Nietzsche ne-a convins să reevaluăm importanța acestei forme de exprimare a unei concepții. Citind aforismele lui Constantin Brâncuși, afli preferința sa pentru formele exprimării concise: el spune „aș construi (un cod etic) pe bază de proverbe, dacă aș fi un cercetător al moralei” (Petre Pandrea nr.64). Când cineva se ridică la aforism, cu o concepție proprie, este vorba de o personalitate care a înaintat destul în sfera cugetării. Îți dai repede seama, parcurgând aforismele lui Brancuși, că sculptorul satisfăcea ambele condiții, de departe, și că oferă o concepție închegată.
Această concepție a dat rezolvări proprii la multe întrebări – prioritatea acțiunii, rolul muncii, indispensabilitatea aspirației, problema realismului, racilele modernității, chestiunea naturaleței, despre modestie, înțelepciune, dragoste, familie, merite, politică. Dar ceea ce o face mai originală, în interpretarea mea, sunt o seamă de teze care, în gradul cel mai înalt, o profilează. Mă limitez să amintesc câteva, care nici nu mai au nevoie de comentariu: „Arta trebuie eliberată de sentimentalitate și de narcoticul religios” (Petre Pandrea, nr.31); „Disprețuiți formele umflate din plastică” (nr.36); „Artiștii au omorât arta” (nr.41); „Cine nu iese din Eu nu atinge absolutul și nu descifrează viața” (nr.63): „Societățile nu mai știu să se ferească de căpcăunii talentați și plătesc bănuțul învățăturii prea scump” (nr.103); „Din nefericire ne închinăm cu toții la vițelul de aur și îngenunchem în fața sacului cu bani. Ar trebui să ne plecăm în fața inteligenței harnice și a meritelor” (nr.114); „În România sunt prea mulți «diștepți» în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. «Diștepții» produc camelotă” (nr.117). Și aici, fidelitatea lui Constantin Brâncuși față de sine și, dacă vrem, afinitatea cu atmosfera nietzscheeană sau, cel puțin, cu atmosfera de elan creată de filosoful reordonării valorilor sunt prea evidente. Ele mai așteaptă doar exploratorii lor în detalii.
6.
S-au spus multe despre Constantin Brâncuși, de la început. Apropiații săi considerau că „frecventarea lui Brâncuși însemna totodată întâlnirea cu un înțelept ostil predicilor balsamice, care știa să sesizeze cu plasticitate frapantă și clarviziune ironică sensul sau absurdul existenței” (Carola Giedion-Welcker, p.88). Destul de multe aspecte ale vieții și operei nu sunt elucidate sau, în orice caz, mai așteaptă dezlegări. „Gândirea, acțiunile lui Brâncuși, totul oscila între imanența terestră și transcendența spirituală” (Carola Giedion-Welcker, p.95) – o astfel de formulă se lămurește abia în timp, cu aproximări inevitabile. Interpretarea operei prin prisma eliberării este, însă, lămurirea cea mai conformă cu datele operei și reflecțiile lui Constantin Brâncuși.
Cîteva constatări se impun, de asemenea, prin forța realității. Marele sculptor a ilustrat o viață efectiv consacrată elaborării unei opere. O viață mânată înainte de o conștiință, inclusiv cea a propriei valori, care a însemnat lupta cu obstacole și, desigur, cu riscuri lucid asumate. „Dar ceea ce a rezultat din această imensă luptă, căreia Brâncuși i-a făcut față, a fost o completă ignorare a oricărui alt standard decât al său propriu” (Walter Pach, Queer Thing.Painting, Harper and Brothers, New York, 1938, p.170). Asumarea de sine, până la confundarea cu întregul lumii – cum atestă și versurile notate în solitudinea reflecției din atelier: „Deșteaptă-te om Pe drumul bun pornește Învinge trândăvia și lenea ce te oprește Tu ca vulturul te avântă spre sferile senine, Darul lumei cântă Uită-te pe tine” (Doina Lemny…, op.cit, p.47) – a fost linia sa de conduită.
Unii critici autohtoni accentuează ascendența lui Constantin Brâncuși în cultura populară a plaiurilor subcarpatice. Alții (ca Sidney Geist, Brancuși. The Kiss, Harper & Row, New York, 1977) au spus că opera nu poate fi a unui „țăran”. Eugen Ionescu a observat că „arta sa este expresia unei viziuni creatoare, foarte intelectualizată” (Notes et contre-notes, Gallimard, Paris, 1962, p.345). Peste diversele opinii, Petre Pandrea avea dreptate: „Brâncuși este un sculptor filosof” (op.cit., 94). Însă, întrucât filosoful este confundat astăzi ba cu cititorul simandicos de texte pe care nu le interoghează destul, ba cu dascălul exersat, care recită concepte fără să le aplice, ba cu șuetistul care place, dar nu spune mare lucru, eu aș spune că în Constantin Brâncuși a fost sculptorul care a schimbat conceperea spațiului, căci era și un gânditor original, care s-a ridicat peste rădăcinile lui, indiscutabil carpatine, și permite astăzi noi interpretări. Tema temelor sale este eliberarea.
Unul dintre oamenii cei mai apropiați lui Constantin Brâncuși a văzut în ceea ce a început cu Rugăciunea „călcarea respectului canoanelor de frumusețe: deformarea. Aceasta conferea cel mai prețios bun al artistului: dreptul la libertatea formei; eliberarea din constrângerea factice și convențională, or Libertate!” (Paleolog, 141). Sunt de părere că, aici și la alți doi apropiați (Petre Pandrea și Carola Giedion – Welcker), avem punctul de plecare pentru interpretarea ce se poate susține cu cele mai multe și mai solide argumente. Doar că nu este vorba de eliberare numai de canoane istorice ale artei, ci de eliberare ca temă centrală a artei și orizont coagulant al operei marelui sculptor. Aceasta urcă de la lupta lui Laocoon, prin Trecerea Mării Roșii, prin nenumăratele sculpturi ale emancipării de povara materiei fruste și ale „zborului”, care l-a obsedat continuu, prin Memorialul de la Târgu Jiu, la proiectatul Templu al Eliberării, care a încheiat cursa lumească a lui Constantin Brâncuși. Și o deschide, cu putere nemăsurată și perspective din cele mai fecunde, pe cea din posteritatea sa.
Deocamdată, un fapt nu trebuie ocolit. În 2002, s-a bătut recordul mondial la licitație pe sculptură cu „Danaida” (1913), aceasta vînzându-se pe 18,1 milioane de dolari. În 2005, s-a atins la licitație un nou record, 27,4 milioane de dolari, pentru o sculptură a lui Constantin Brâncuși. Cu siguranță, faptul spune ceva.

(Din conferința lui Andrei Marga, la Cluj-Napoca, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși)