Aria influenței lui Hegel este neobișnuit de întinsă în timp și în spațiu. În definitiv, după preluarea operei sale în dezbaterea publică și folosirile ei în diferite direcții, nu s-a mai putut reveni fără pierderi în spatele lui. A privi societatea modernă, omul, lumea în devenire generată de diferențe și conflicte lăuntrice și de negativitatea conștiințelor a devenit bun comun. Hegel este folosit copios, chiar fără a-l mai cita. Din nefericire, fără a-l înțelege până la capăt.
Hegel a conștientizat ca nimeni altul cezura creată de modernitate în istorie. El a inaugurat „discursul filosofic al modernității” (Jurgen Habermas, Der philosophische Diskurs der Moderne, 1985). În concepția sa, lumea modernă se întemeiază pe „principiul subiectivității”. Pe acesta îl echivalează cu „libertatea” şi-l specifică prin recunoaşterea dreptului la critică pentru fiecare individ, validarea individualității, autonomia acțiunii, reflexivitate filosofică. Afirmat mai întâi de Reformă, Luminism, Revoluția franceză – cu corelatele ei: asigurarea drepturilor cetățeneşti şi codul lui Napoleon I – „principiul subiectivității” se obiectivează în „ştiința modernă” (care „desfarmecă” natura din momentul în care vede în ea doar un sistem de legi), morală (care se întemeiază pe recunoaşterea libertății subiective a indivizilor şi pe cerința ca fiecare să pună scopul binelui propriu în acord cu binele altora), „arta modernă” (în care forma şi conținutul sunt determinate de „interioritatea absolută”).
Hegel a observat însă că „principiul subiectivității”, care face din lumea modernă o lume avansată în istoria umanității, poate „susține” modernul, dar nu îl poate „stabiliza” durabil. Modernitatea rămâne superioară, dar contradicțiile lăuntrice o fac să fie continuu în crize.
Cu această optică, Hegel a fost fructificat de toate direcțiile politice majore din epocile ulterioare. Conservatorii i-au salutat privirea istoriei ca obiectivare a spiritului. Liberalii i-au scos în relief atașamentul la statul bazat pe drepturi și libertăți individuale. Marxismul a fructificat privirea istoriei prin prisma contradicțiilor. Naziștii au salutat ideea că statul național puternic precede orice altceva.
Din fiecare perspectivă Hegel s-a bucurat de monografieri. Asistentul său, Karl Rosenkranz (Hegels Leben, 1844), a inaugurat seria. Cu efect pentru generația mea, Herbert Marcuse a dat un volum de referință (Vernunft und Revolution, 1941). Mulți alții au făcut-o. Carl Schmitt (Der Begriff des Politischen, 1932) voia să scrie o monografie, iar Heidegger (Die Schwarze Hefte, 2014-2021, în Gesamtausgabe, 98) îi socotește pe Hegel și Schelling, luați împreună, culminație a filosofiei.
După perioada de înțelegere trunchiată a lui Hegel – cum a fost cea a folosirii lui ideologice de nazism, pe de o parte, și de marxismul sovietic, pe de altă parte – și după una, sub neoliberalism, de tăcere păguboasă în privința filosofului, în lume este un nou interes pentru Hegel. Problemele societăților modernității târzii – inegalitatea cetățenească, conflictele de interese, înstrăinarea, demotivarea – se agravează până în punctul în care se dovedește că Hegel, cu filosofia sa axată pe libertate, întreg, educație (Bildung), este mai profundă decât alternativele. Această filosofie are dreptate.
Devine din nou clar că odată cu Hegel se ating fundamentele lumii. Nimeni nu a mers mai adânc spre acestea. Foarte clar, Hegel a cuprins lumea întreagă în conceptualizarea lui, iar abordări integrative sunt din nou condiție a vieții în condițiile culturii.Este simptomatic că cel mai important dintre filosofii americani urcați pe scenă în ultimele decenii, Robert B. Brandom (Wiedererinnerter Idealismus, 2015; The Spirit of Trust: A Reading of Hegel’s Phaenomenology, 2019), revine la Hegel.
Generația mea s-a bucurat de un contact aparte în România cu Hegel. Când eram studenți, tocmai apăreau volumele traducerii datorată lui D.D.Roșca, Virgil Bogdan, Radu Stoichiță. Le-am citit, bineînțeles, din primul an de studii, cu sete. Hegel era parte a atmosferei. Și la noi apăreau comentarii (D.D. Roșca, Însemnări despre Hegel, 1967) și monografii (C.Ionescu-Gulian, Hegel sau filosofia crizei, 1970). Nu eram mulțumit, căci se spunea prea puțin despre un Hegel pe care-l găseam mai complet la neohegelieni – Richard Kroner (Von Kant bis Hegel, 1921) fiind cel care m-a introdus în filosofia lui Hegel. Autorul bogatelor în cunoștințe cărți Fenomenologia spiritului, Știința logicii și, înainte de orice Prelegerilor de istoria filosofiei, era referință de bază în tot ce făceam ca studenți.
Nu ajungi departe în filosofie fără cultura logicii, a istoriei filosofiei din cărțile lui Hegel. El a conceput o Enciclopedie a științelor filosofice destinată publicului cel mai larg – este titlul sub care și-a pus reflecțiile.
Dacă predai, ca profesor, logica și istoria filosofiei contemporane și abordezi, în cercetări sistematice, geneza creștinismului, teoria înstrăinării, specificul uman, conotația modernității, crizele ei, statul de drept, estetica, Hegel este de neocolit. În acestea l-am și folosit cu profit în scrierile mele.
Dar Hegel, cu siguranță, nu a spus ultimul cuvânt generațiilor de azi. El a meditat asupra formării modernității și evoluției acesteia, i-a întrezărit crizele și a anticipat tendințe care creează dificultăți vieții în „modernitatea târzie”. Numai cine metodologic vrea să vadă doar în parte aceste dificultăți îl ocolește pe Hegel.
Însă, spre a-l valorifica pe Hegel sunt de lămurit din nou trei aspecte: formarea temei sale; aria sa de interes a filosofie sale; și mesajul său fundamental. Această lămurire o urmăresc în analiza de față.
Înainte de a fi valorificat Hegel trebuie înțeles, iar înainte de aceasta trebuie cunoscut. Nu se poate atinge nici cunoașterea și nici înțelegerea decât citindu-l stăruitor și reconstituind emergența filosofiei hegeliene. Mai ales că și în cazul ei arhivele permit azi o înțelegere prin geneză mult mai apropiată de ceea ce a fost. Iar o seamă de generalități nefericite – precum interpretarea prin schema „triadei” sau „contradicția dintre metodă și sistem” sau „ideologia conservatorismului” – cad la examinare exactă.
La sursele tradiționale – compuse, cum se știe, din scrierile tipărite de Hegel în timpul vieții (Diferența între sistemele de filosofie ale lui Fichte și Schelling, 1801; Fenomenologia spiritului, 1807; Știința logicii, 1812; Linii fundamentale de filosofia dreptului, 1821) și manuscrise reconstituite cu ajutorul studenților audienți – s-au adăugat surse noi. Este vorba de scrierile ce preced cele menționate, de alte texte nepublicate, de corespondența sa și de corespondența contemporanilor, de variantele de prelegeri păstrate. O vastă comparatistică filosofică contribuie și ea la o reprezentare mai adecvată a operei hegeliene. Oricum, azi sunt accesibile surse încât începem să putem considera că în privința lui Hegel baza documentară are toate piesele rămase.
Avem deja și o primă scriere a noului stadiu al cunoașterii și înțelegerii lui Hegel. Aceasta este monumentala carte a lui Jürgen Kaube, Hegels Welt (Rowohlt, Berlin, 2021). O carte documentată la zi, cu o bună stăpânire a datelor și o excelentă pătrundere a filosofiei lui Hegel încât aceasta apare organic în legătură cu biografia filosofului, în mediul istoric și cultura lumii pe care le-a prelucrat conceptual.
Nu examinez această carte deosebit de amplă, care-l redă pe Hegel așa cum a fost, în orice caz mult mai viu. O folosesc mărturisit pentru a răspunde la trei întrebări: cum s-a format intuiția de bază a filosofiei hegeliene?; ce experiențe au contat și cum și le-a asumat Hegel?; dincolo de împrejurarea că este vorba de filosoful în cazul căruia devreme între discipoli au fost interpretări divergente și polemici, ce spune, de fapt, Hegel? Cartea lui Jürgen Kaube conține răspunsurile cele mai edificatoare din ultimele decenii.
Cartea Hegels Welt caută să capteze intuiția ce avea să capete apoi amploarea conceptuală neobișnuită în cărțile filosofului și în prelegerile sale, devenite cărți de referință universală.Jürgen Kaube pleacă de la nevoia resimțită de tânărul Hegel de a depăși simple „credințe” și simple „păreri” ce dominau în jurul său. Pe de o parte, „timpul în care Hegel se formează este astfel timpul în care întregul lumii este tot mai deschis și mereu mai adus în imanența unei cunoștințe ce stă un opoziție cu simpla părere și simpla credință” (p.13). Pe de altă parte, „lumea în care Hegel s-a format trăia sentimentul continuei ameliorări a orice” (p.14). Atunci au avut loc Revoluțiile Americană și Franceză, iar progresele economice, tehnice, științifice erau certe și puteau fi luate ca bază de generalizare.
Schimbările apăreau atunci în mod evident ca rezultat al gândirii.Hegel a văzut aceste revoluții, mai ales cea franceză, de care s-a ocupat nemijlocit, ca efect al unei schimbări a conștiinței. Conștiința și ceea ce era în capul oamenilor devenea cheia istoriei. Nu mai era vorba de creație din nimic, ci totul se lăsa privit ca rezultat al unei îmbunătățiri. Lumea a putut fi gândită idealist, de la capul oamenilor începând. Idealismul era concepția conform căreia lumea este ceva ce poate fi conceput de mințile oamenilor, în care conștiința este activă (p.18), iar educația (Bildung) se putea socoti cheia progresului (p.19).Rezultatul a fost că „filosofia lui Hegel atribuie, spre revolta multora dintre criticii săi, rațiune societății și progres istoriei lumii, care marchează timpul său”(p.21).Idealismul lui Hegel era în miez această convingere.
Iar de aici plecând, Hegel a valorificat într-un fel nou diferențele pe care le constata în lume: acestea nu mai erau de luat unele în pofida altora, ci împreună, ca părți ale „întregului (das Ganze)”. „Hegel a fost primul care a proiectat o teorie a întregului ce se sprijinea pe diferențele pe care le-a constatat” (p.489). A și rămas aproape singular, aș adăuga, prin aceasta! Nici chiar adepții nu au putut repeta, decât rareori și cu dificultăți, demersul.
De la tematizarea „întregului (das Ganze)” a plecat întreaga construcție hegeliană. „Hegel se ocupă însă din tinerețea sa – de tot” (p.109). Intuiția sa genuină a fost că există o posibilitate nouă de a reuni unul și multiplul (“Eins und Alles”). Aceasta l-a dus, logic, la panteismul lui Spinoza, Toland și Jacobi, dar panteismul nu l-a convins, chiar dacă, probabil, l-a stimulat (p.77). Hegel era sensibil la „contradicțiile” din realitate, pe care le înregistra cu luciditate. Dar „ceea ce el simțea erau posibilitățile ce se deschid atunci când rațiunea devine criteriul respectivei descrieri a lumii” (p.102). El încredințează „rațiunii” preluarea prin descriere a contradicțiilor și arată cum rațiunea înfăptuiește această preluare, creând astfel un moment istoric.
Contează însă nu doar voința de a da seama fără rest de contradicțiile realității, ci și perspectiva din care se asumă acestea. La Hegel perspectiva de la început la capăt a fost lărgirea libertății persoanei. “În ceea ce privește filoosofia, aproape totul se învârte ca și înainte în jurul întrebării cum ar fi de gândit libertatea” (p.110). Hegel rămâne și azi un filosof greu de întrecut al libertății.
El nu s-a limitat niciodată la fapte în sine. Libertatea o privește ca parte a „vieții (Leben)”, iar „viața” devine terenul său de reflecție – ce mai cuprinde imediat „legile (Gesetze)” și „moartea (Tod)”. Intuiția avansată la care ajunge Hegel este că „tot ceea ce este este pe baza unei relații cu altceva și, în același timp, în opoziție cu el. Tot ceea ce este este diferență productivă”(p.137). Deja la Jena Hegel a ajuns să dispună de o „figură de gândire” de care era convins că se lasă aplicată la toate obiectele posibile și permite formarea unui „sistem” al său, care se deosebește de cel al lui Kant, Fichte, Schelling. Această convingere l-a motivat în plus.
Nu doar recursul la „întreg (das Ganze)” a contat, ci și conceperea „întregului”. „Conceptul vieții înseamnă un sistem de relații în care toate deosebirile se pot înțelege numai prin conceptul întregului. Așa putea probabil formula și Schelling. Dar conceptul întregului este ivit pentru Hegel prin viața însăși, care s-au numit ulterior <rațiune> și și înseamnă presupozițiile colective ale oricărei conceperi, prin insistenta negare a oricărei deosebiri aparente între subiect și obiect” (p.142). Mai mult, Hegel leagă rațiunea de „negativitate” (adesea și invers!) și ajunge la un tablou al realității în care preia „devenirea” – o devenire mereu orientată și măsurabilă în ceva.
Cu această optică Hegel a putut înfrânge tentația, tradițională, dar și ulterioară, de a separa componentele cunoașterii și ale acțiunilor. „Nu există la Hegel vreo dublare a treptelor cunoașterii și acțiunii” (p.157). Percepțiile, intelectul și rațiunea, simțurile și conștiința, intenția și raportarea la obiect sunt, într-un fel, una. Hegel privește cunoașterea și acțiunea din punctul de vedere al prinderii „totalității”. El a respins energic, deopotrivă, confuzia a ceea ce este distinct și ignorarea „totalității”.
La opusul impresiei unei personalități așezată confortabil în viață, creată mai ales de detractori, în cartea Hegels Welt avem un Hegel luptând în viața sa – curmată de holera de la Berlin din 1831, care l-a secerat absurd pe gânditorul cel mai proeminent al acelor ani și rectorul celebrei universități a capitalei Prusiei – cu nevoi de diferite naturi. De la nevoia recunoașterii valorii lui de către decidenții timpului și din partea universităților și a dobândirii unei slujbe, la nevoi financiare. L-a amenințat frecvent sărăcia (p.183). „Hegel este la treizeci și opt de ani și a fost până atunci Hofmeister în Berna și Frankfurt, Privatdozent neplătit și profesor extraordinar de filosofie tot neplătit în Jena, în cele din urmă, din iunie 1806, acolo prin intervenția lui Goethe prevăzut, totuși, cu un salariu, și în cele din urmă redactor la un ziar regional în Bamberg” (p.211).
La Jena „sistemul” său își organiza pietrele de temelie și-și stabilea arhitectura. Au fost însă „prejudecăți împotriva sa, datorită felului său neliber și neclar de a conferenția” (p.259).A fost chemat la universitatea din Heidelberg, dar nu erau bani spre a fi plătit (p.262).Hegel nu a beneficiat de opulență niciodată, iar în ultimii ani a dorit „liniște”. Dar nici de așa ceva nu a beneficiat.
Hegel a fost un om de la început la sfârșit străin de suficiență. Copilul unei familii de funcționari financiari de rang mediu, a devenit devreme conștient de tensiunile timpului său (p.34). Nu a fost deloc autodidact. A învățat temeinic franceza, pe atunci limba căutată, și citea continuu, în limbi clasice și neclasice, din toate domeniile (p.27). Maturizându-se, a devenit idealist reflectând profund asupra lumii (p.29). I-a fost străină preocuparea de a fi geniu. „Era un cititor conștient, umplut ca tânăr cu un efectiv greu de înțeles de lecturi” (p.36). A și ajuns pe această bază la o privire cuprinzătoare asupra lumii.
Ca elevi la Tübingen, Hegel, Hölderlin, Schelling și alții au creat cercuri de dezbatere și au dezbătut intens temele actualității. Doctrina drepturilor omului și-a însușit-o deja la colegiu – și din ea a tras imediat consecințe, căci a socoti-o un prag în istorie. Plecând de aici a conotat și „împărăția lui Dumnezeu (Reich Gottes)”în fel propriu. Hegel s-a concentrat de la început asupra instituțiilor (p.78).Devreme și-a dat seama că nu se poate restabili Grecia antică, dar arăta că se poate face altceva (p.79). Rousseau l-a convins că individualitatea și moralitatea pot merge împreună (p.79)
Nu a vrut să devină preot, deși pregăirea la Tubingen era pentru aceasta. De altfel, „Hegel protestează contra luării în serviciu a lui Cristos de către creștinismul bisericesc . Pentru el persoana lui Cristos este exemplul determinant pentru o atitudine religioasă rațională a moralității pure”(p.98). Din perspectiva exploatată și de Kant, a promovării moralei în relația dintre oameni, abordează și Hegel creștinismul.
În viață, Hegel nu s-a bucurat de elogii. De îndată ce a anunțat o nouă viziune filosofică, a fost înconjurat, mai ales în anii consacrării definitive de la Berlin, de invidie tenace, plină de răutăți (p.483). Ca urmare a intrigilor lui Schleiermacher (p.288) și ale altora nu a fost primit în Academie. Opiniile sale au devenit suspecte în anii de reacțiune politică.
Este adevărat că Hegel nu era o persoană îngrijită să se conformeze. Se spune că, preocupat de a elabora originala sa viziune, s-a gândit puțin la ceea ce poate prelua cititorul scrierilor sale. A scris oarecum „cu spatele la cititor” (p.488). Este adevărat și că nici Hegel nu vedea egali în jur. I se părea că Schelling este ultimul gânditor interesant și vedea în propria concepție o culminație, pe care epocile ce vin o vor pune la probă.
La opusul unei personalități care nu s-ar interesa de științe, ne apare în Hegels Welt un alt tânăr. Preocupat de chestiuni grave ale lumii din jur, Hegel și fost socotit de colegi, ca tânăr, un “alte Mann”. A fost atras de „gândirea utilității a iluminismului, căci leagă inteligența cu împrejurările ei sociale” (p.37), care i-a rămas reper definitiv. „S-a format într-o lume a lui <da, dar>. Aparținea unei familii care simțea monarhic, dar trăia din plin mândria cetățeanului…. Iluminismul este dominant, dar și credința lutherană…. da, Socrate, dar și Isus. Da, monarhie, dar și republică. Da, tradiție, dar și contradicția împotriva ei”(p.390). Și-a dat seama repede că revoluția Franceză are semnificație istorică universală (p.47) și pune în cauză dreptul, religia, politica existente.
Hegel a fost un tânăr interesat primordial de evenimentele politice. El știa că soarta vieții oamenilor se joacă pe terenul acesteia. „Hegel are astfel interes puternic în evenimente politice, mult mai mai mult decât pentru natura din jur, pentru care era invidiat de Hölderlin” (p.90). Natura caatare nu l-a sedus. Și în estetică a fost dezinteresat de frumosul naturii. „Natura este pentru Hegel domeniul în care domnește lapidara constatare ” (p.91). În opinia lui, „Chiar natura duce imediat înapoi la civilizație” (p.92). Hegel a rămas fidel acestei optici.
A fost preocupat de chestiunile politice, dar căuta să fie la curent cu științele naturii. A vrut să reunească Eul lui Fichte cu filosofia naturii și s-a gândit la Jena prima oară la sistem. A susținut concursul la Jena alegând tema Die Planetenbahnen, în 1801, bazându-se pe Kepler. Apără ideea că natura nu se lasă modelată (p.139), deci fizica este autonomă față de matematică. A dorit să predea matematica (fără algebră) la Nürnberg (p.218) și a predat-o.
În optica lui Hegel nu a fost o singură Renaștere, ci mai multe în istoria europeană (p.219) – greacă, romană, a matematicii. Despre fiecare a scris. Dar scrisul său public este încadrat de o critică a Constituției Germaniei, primul său text cunoscut, și de reflecția despre reforma engleză, care a fost ultima sa scriere (aprilie 1831). Pentru Hegel dreptul nu era un domeniu al vieții, un sector al administrației, ci factorul decisiv în existența oamenilor.
Hegel s-a autocaracterizat ca aspirant la liniște (Ruhe), dar a avut parte de ani de teamă și speranță. Nu l-a preocupat lămurirea autobiografică. A mărturisit că este un om angoasat, care își dorește ceva stropi de liniște (p.325). „Soția lui spunea că Hegel aparține, de asemenea, acelor lipsiți de speranță care nu așteaptă nimic, nu doresc ceva” (p.227). Altfel, om de societate foarte agreabil – aflăm de la Schelling.
Lărgimea și profunzimea culturii l-au distins pe Hegel de contemporani și de succesori. S-a interesat de toate și a lucrat pentru a cuprinde tot ceea ce are lumea. „Imens arbeitsame Gelehrter” (p.506) – îl socotește pe drept Jürgen Kaube. Opera sa probează acest drum. „Este în ea un maximum de mondaneitate, pentru care azi ar trebui mai mult de o viață de cercetător” (p.507). A surprins în conceptele sale mai mult decât oricine dintre moderni fundamentele lumii.
Lui Hegel i-au rămas străine miturile și antichitățile patriei. El a propus raționalitatea și raționalizarea. În polemica vestită dintre Thibaud și von Savigny a luat partea unei „adoptări raționale a legilor (vernünftige Gesetzgebung”) (p.265). Nu a exaltat rolul germanilor în istorie, dar a socotit că au fost două contribuții germane în istorie – Reforma și „educația (Bildung)” (p.266) – de care este cazul ca umanitatea să profite. La rândul său, a aspirat la realizarea „împărăției lui Dumnezeu (Reich Gottes)”, dar a preconizat mijloacele științei (p.263-264). Filosofia sa era destinată acestei realizări.
În politica zilei, poziția lui Hegel și a multor altora, nu era ușoară. El a fost nevoit să stătea „între scaune”. Filosofia sa a dreptului a și publicat-o într-un context dificil. „Scrierea care se datora izbânzii revoluționare a lui 1789 – statul întemeiat pe voința de a-și da propriile legi – apare exact în vreme de Restaurație” (p.322). Cu imensa sa cultură și profunda sa viziune, Hegel a făcut față și a trecut și de acest blocaj.
El s-a confruntat cu începutul specializărilor în cunoaștere și a mai încercat încă o dată unificarea cunoașterii sub cupola filosofiei. Hegel a văzut ca nimeni altul tendințele noi din artă, știință, religie. „Pentru el începe un timp în care sentimentul său, că s-a spus ceea ce era cel mai important și nu în cele din urmă prin el, este pus la proba rezistenței. Științele ascultă tot mai puțin filosofia, arta devine în felul ei romantică și ironică, ceea ce era pentru el contra mângâierii, – într-adevăr mult mai neliniștitor pentru el: indiferența lumii morale față de religie – se răspândește, iar , economia, este deja în poziția de a face concurență statului și dreptului ca organizări ale libertății raționale” (p.308). Acel timp a fost așa cum l-a anticipat Hegel și vine de fapt până astăzi.
Era interesat însă de adevăr – de caracterul “științific” al expunerilor sale. De la adevăr nu admitea abateri. În știință el includea de fapt și filosofia, dar era foarte pretențios față de aceasta. „El considera de altfel că numele de <știință> în înțelesul plin îl merită doar filosofia” (p.295). Ea, filosofia, are de redat de fiecare dată „întregul” realității, adevărul caatare.
Marile sintagme ale filosofiei lui Hegel sunt descifrate cu grijă de Jürgen Kaube. Hegel vine în posteritatea inițiatorului abordării istorice a lui Iisus șui dezvoltă această abordare (p.64). Era convins că gândirea liberă trebuie lăsată să înainteze și spunea că arderea cărților nu rezolvă nimic. Împărtășea cu Rousseau reacția la credința curentă și la politica curentă (p.71) după ce observase avantajele înțelegerii istorice a Bibliei, interpretării ei etice și sesizării multiplelor morale (p.61) pe care le conține (p.61).
Marea realizare a analizelor istorice ale lui Hegel este o „istorie a conceperii (Geschichte des Begreifens)”. El apără constant principiul „adevărul este întregul (Das Wahre ist das Ganze)” (p.158), dar consideră că acesta nu se poate nici intui și nici deduce – se poate doar reconstrui. În conștiință, mai exact în „negativitatea conștiinței (Negativität des Bewusstsein)”, Hegel identifică ceea ce putem numi „motorul” realității istorice. „Conștiința de sine este dorință (Selbstbewusstsein is Begierde)” (p.161) și este posibilă doar într-o relație cu altă conștiință de sine (p.171). Fenomenologia este tocmai expunerea cunoștinței în transformare (p.164) în interacțiunea conștiinței de sine cu altă conștiință de sine.
Hegel a scris în ultima sa carte publicată în timpul vieții, Filosofia dreptului, că „ceea ce este rațional este real; și ceea ce este real este rațional (was vernunftig ist, das ist wirklich; und was wirklich ist, dar ist vernunftig)” (p.319). Nu este însă singura formulare a celebrei teze. În prelegerile din 1817-18, reconstituite postum, el scrie: „ceea ce este rațional, trebuie să se petreacă”. Un semestru mai târziu a spus: „numai ceea ce este rațional se poate petrece. Sunt și alte formulări ale tezei în prelegeri (p.330). Două aspecte sunt limpezi: Hegel a fost convins că ceea ce este rațional se impune, mai devreme sau mai târziu, în istorie și a operat cu două concepte ale realității (p.332). Unul al realității dată în experiență și unul al realității virtuale, dar implacabile, în virtutea raționalității ei.
În cunoaștere Hegel a considerat conceperea atât activitate cât și rezultat și a vorbit de „întregul real (das wirkliche Ganze)” (p.187) ca țintă a demersurilor de cunoaștere. Realitatea ca întreg este preluată de Hegel ca Absolut, Adevărat, Întreg, Dumnezeu, Spirit.
O ofensivă continuă a purtat Hegel cu ceea ce este abstract, în cunoaștere și în viață. Cine cugetă abstract? Nu filosofia este, prin natura ei, abstractă, spune el, depinde de filosofie. Dar este cugetat abstract, de pildă, inculpatul condamnat la moarte după ce este socotit doar criminal (p.207). Din nefericire, viața este plină de unilateralități. „Intelectul” este îndeobște unilateral, dar „rațiunea” consideră lucrul în totalitatea lor, în „generalitatea lor concretă”. Percepția este „determinată”, este la obiect, dar abia conceptele, înțelese până la capăt, sunt „concrete”.
Hegel a rămas dea lungul vieții fidel direcției îmbrățișate în tinerețe. Contra clișeului unei personalități indiferente la ceea ce este în jur din cartea Hegels Welt apare omul interesat de libertăți, politică, istorie. Hegel a rămas fidel convingerii în modernitatea acțiunii lui Napoleon, chiar dacă a respins ocupația țării sale. „Napoleon nu mai este acum Sufletul lumii (Weltseele), ci francezii sunt reprezentanții unei tiranii străine descurajate (p.291)”. Libertățile aduse de Napoleon, în primul rând libertatea cuvântului, le-a socotit un prag în spatele căruia nu este de trecut cu nici un chip.De aceea, atunci când Alexandru I al Rusiei a intervenit pentru libertatea de opinie în Prusia, iar Alexandru Sturza, ca diplomat al Rusiei, a reproșat, într-o pledoarie pentru ortodoxie, universităților germane că păstrează Germania „sicriul gol al imperiului german”, Hegel a continuat să pledeze pentru o rupere de „lumea veche” (p.307). Politica, spunea el, a contribuit la despărțirea de acea lume, fără a fi singura contribuție, iar ceea ce i se poate reproșa este că suferă de autointerpretări unilaterale – ceea ce mai târziu se vor numi „ideologii” (p.307) și greșește. Se pare că Hegel i-a vizitat la închisoare pe studenți ai săi care au pătimit datorită acțiunilor de apărare a libertății cuvântului.
Hegel nu a fost adeptul statului prusac, cum s-a perorat abundent (p.201). „Întregul său angajament politic Hegel l-a văzut dependent de întrebarea dacă statele germane își vor da o constituție de felul celei franceze – și de pace” (p.198-199). L-a și vizitat pe Lazare Carnot refugiat la Magdeburg (p.269), afirmându-și astfel solidaritatea cu cauza libertăților pentru care luptaseră francezii.
Lecția cărții Hegels Welt este cel puțin dublă și sub ambele aspecte importantă. Jürgen Kaube ne-a restituit intuiția și fondul genuin al filosofiei lui Hegel, ce permit profunda lui înțelegere. Ea a pledat pentru a se depăși marea prejudecată a interpretării lui Hegel, prin mult prea celebra „triadă” (p.509). Implicit, și cea a divergenței dintre logica „revoluționară” a sistemului de gândire, și conservatismul său „practic” (Rudolf Haym, Hegel und seine Zeit, 1857), conservatoare, preluată apoi ca pretinsă „contradicție dintre sistem și metodă” (Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane, 1886) – prea simplificată și pe drept clasată. Prin cartea sa, Jürgen Kaube a restabilit fapte, încât clișeele se infirmă. Și a dovedit din nou ceea ce Hegel era încredințat, că doar adevărul biruie împrejurările.

 

 

(din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității, în curs de publicare)