George Munteanu, despre influența exercitată de „Eminescu și «eminescianism»”
În anul 1978 Editura Junimea publică volumul colectiv bilingv, în limba română și franceză, Eminescu după Eminescu (2), care cuprinde 11 articole dedicate poeziei lui Eminescu și personalității sale. Scrise de critici diferiți, aceste articole sunt, de fapt, comunicările prezentate la Colocviul dedicat lui Eminescu, organizat de Universitatea din Paris – Sorbona, în perioada 12-15 martie 1975.
Primul articol al volumului, care poartă numele de Ce este „eminescianismul”?, este semnat de universitarul George Munteanu.
După ce ne amintește că despre „curentul eminescian”, care este constituit din poezia câtorva poeți eminescieni, s-a vorbit până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, criticul constată că acesta este totuși un curent „efemer și palid, restrâns la cultivarea de superficialități stridente”, care „nu avea în esență nimic comun cu opera lui Eminescu”. Poeții mimetici eminescieni, pastișorii lui Eminescu, nu au, așadar, niciun merit poetic, împotriva asigurărilor pe care ni le ofereau mai înainte C. Dobrogeanu-Gherea (parțial) și G. Ibrăileanu în articolele lor.
Criticul George Munteanu afirmă că astăzi (anii ’75) este mai potrivit să discutăm despre „altceva”, și anume despre „eminescianism”… „Eminescu […] și «eminescianismul» au exercitat și exercită (s.m.) o înrâurire mai adâncă decât s-ar putea crede asupra scriitorilor, a tuturor celor ce-i pătrund în adâncime opera”, ne asigură George Munteanu.
Dar dacă „Eminescu […] și «eminescianismul» au exercitat și exercită o înrâurire mai adâncă decât s-ar putea crede asupra scriitorilor”, mai bine spus, a poeților, înseamnă că poeții își creează poezia tocmai din substanța acestei înrâuriri sau influențe venite dinspre poezia lui Eminescu. După cum se vede, și în eminescianismul teoretizat de George Munteanu poezia noilor poeți se produce în același mod ca și în curentul eminescian despre care vorbea Gherea, Vlahuță și Ibrăileanu, deci prin aceeași artă poetică a imitației sau a influențelor literare. Iar asta înseamnă că și poezia eminescizată despre care discută George Munteanu are aceeași calitate modestă ca și poezia curentului eminescian, comentată mai înainte de Vlahuță, Gherea și Ibrăileanu, așa încât, „complimentele” pe care George Munteanu i le făcea în 1975 vechiului curent eminescian pot fi aplicate de noi chiar eminescianismului teoretizat de Munteanu: eminescianismul teoretizat de George Munteanu este el însuși „efemer și palid, restrâns la cultivarea de superficialități stridente”.
Un poet care este eminescian nu poate fi și un poet de valoare, pentru că el, ca poet eminescian, nu poate să producă decât o imitație, o pastișă a poeziei lui Eminescu, care nu atinge nicidecum intensitatea poetică, frumosul, esteticitatea, tensiunea existențială, lirică și poetică a poeziei lirice eminesciene. Iar dacă poetul eminescian ar concepe o dublură, o clonă a poeziei lui Eminescu, aceasta nu ar avea valoare, pentru că există originalul.
Prin eminescianismul teoretizat de George Munteanu, acesta ne propune o artă poetică imitativă, care îi legitimează ca poeți „de valoare” pe poeții mimetici, pe pastișorii poeziei lui Eminescu.
Discursul lui George Munteanu pare să rămână totuși teoretic, pentru că el nu ne oferă exemple de poeți ai anilor ’75 care să-și fi făcut obiectiv din imitarea poeziei lui Eminescu. În ceea ce privește perioada anterioară anului 1930, atunci eminescianismul a fost un exercițiu literar fără consecințe poetice notabile, deci fără mari poeți și fără mari opere poetice.
Ideea că eminescianismul poate să producă poezii/poeți de valoare este o iluzie ținută în viață de slujitorii cultului lui Eminescu, care vor să demonstreze cu orice preț că fără poezia lui Eminescu poezia română ar muri. Dar starea proastă în care se află poezia noastră este cauzată de modestia poeților, iar nu de faptul că poezia minoră nu a reușit, vai!, să se eminescizeze… Prin eminescizare, poezia nu poate deveni nicicum mai bună.
Eminescizarea poeziei nu are niciun sens, pentru că eminescizarea, arghezizarea, sorescizarea, stănescizarea, traklizarea, baudelaireizarea, esenizarea etc. poeziei nu creează poezii de valoare, ci ne dezvelește sărăcia poetică și ne face de râs. Poezia română nu poate fi consecința unui dagherotip Eminescu, deci nu poate fi un șir de imitații sau pastișe eminesciene, argheziene, bacoviene etc.
Pe de altă parte, eminescizarea aparține numai poeților modești. Pentru poeții de valoare, care au propria viziune și artă poetică, eminescizarea nu are sens, pentru că aceștia deja produc o poezie de valoare. Strategia unui poet autentic nu poate fi decât aceea de a se rupe de orice influență literară și, totodată, de a-și crea poezia în temeiul artei poetice estetice universale a poeziei, artă trecută, firește, prin propria simțire și viziune poetică. Toți poeții autentici români posteminescieni (Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Sorescu, N. Stănescu etc.) sunt non-eminescieni, ca și toți poeții de valoare posteminescieni evrei, greci, americani, englezi, francezi, sârbi, germani, italieni etc. Oricum, eminescianismul nu este nicidecum calea prin care se poate produce o poezie autentică.
Articolul Ce este „eminescianismul”?, scris de către universitarul George Munteanu, lasă impresia că acesta vrea să eternizeze poezia lui Eminescu prin susținerea poeziei eminescizate produsă de către poeții imitativi și, mai departe, lasă impresia că el vrea să salveze poezia noastră posteminesciană, prin eminescizarea ei. Dar firește că nu aceasta este calea poeziei, ci poate numai calea unei critici literare modeste, care nu a înțeles ce este cu adevărat poezia.

 

Aureliu Goci: „Eminescu […] preexistă și în toți creatorii”
Mai putem vorbi astăzi despre influența poeziei lui Eminescu asupra poeților? Mai sunt poeții români datori, prin poezia lor, lui Eminescu? Într-un articol din volumul Constantin Liviu Rusu, Mihai Eminescu – o monografie în imagini (Iași, Editura Junimea, 2000, p. 3-4), universitarul Dumitru Irimia consideră că „Poezia română din secolul XX se revendică, în esența ei specifică, dincolo de variabilitatea stilistico-poetică, de la Eminescu”.
Dumitru Irimia crede, așadar, că „în esența ei specifică”, deci în conceptul ei, în arta ei poetică, poezia română din secolul XX „se revendică”, se trage din poezia lui Eminescu. Toată poezia română modernă, prin însăși „esența ei specifică”, este influențată, în esența ei specifică sau în conceptul ei, de Eminescu, deci este o poezie eminescizată…, indiferent de mulțimea formulelor stilistice diferite ale poeților moderni.
În volumul Geneza și structura poeziei românești din secolul XX (3, 2001, Editura 100+1 Gramar, București), criticul Aureliu Goci are câteva pagini dedicate influenței pe care poezia lui Eminescu ar fi exercitat-o în mediul nostru poetic.
Astfel, poeții de la sfârșitul secolului XIX, precum Alexandru Vlahuță, Panait Cerna, Șt. O. Iosif și Octavian Goga, au fost influențați de poezia eminesciană și au imitat-o într-o oarecare măsură. Simboliștii Ștefan Petică și Cezar Săvescu „sunt foarte eminescieni”, deși ei încearcă să se distanțeze de modelul eminescian, spune Aureliu Goci. Mai mult de atât, „Opera eminesciană […] a fost revendicată de formele, modelele, poieticile literare, ulterioare: simbolism, parnasianism, tradiționalism, semănătorism și chiar avangardism, până la textualismul de astăzi” (ibid.), spune Aureliu Goci. Și criticul continuă în aceeași idee, afirmând că „Nucleul eminescian trebuie făcut manifest, pentru că, în latență, Eminescu există în toate epocile și în fiecare individ istoric cu simțire românească; El preexistă și în toți creatorii (…)” (ibid., p. 41).
Dar dacă „nucleul eminescian (…) preexistă (…) în toți creatorii”, înseamnă că niciun poet român modern, important sau mai puțin important, nu a rămas neatins de influența poeziei lui Eminescu!
Conform lui Aureliu Goci, poezia lui Eminescu este un fel de genă estetică, un fel de Duh Poetic al poeților moderni români, este conceptul sau arta poetică a tuturor generațiilor poetice, a poeziei moderne românești. Poezia lui Eminescu este „nucleul” poeziei moderne românești, conceptul ei.
Și totuși, poeții moderni importanți, precum Arghezi, Bacovia, Blaga, nu sunt influențați de poezia lui Eminescu, nu suferă de eminescianită. Chiar Aureliu Goci afirmă că cel de-al doilea val poetic, constituit din poeții Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, „a distilat și cristalizat esența poeziei eminesciene, elaborând opere de opoziție sau perfect originale, prin contradicție” (ibid., p. 39).
În ceea ce mă privește, cred că Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Minulescu, apoi Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cel puțin, sunt poeți semnificativi prin ei înșiși, prin propria viziune și simțire poetică, iar nu prin imitarea poeziei lui Eminescu. Eminescianismul încetează odată cu apariția poeților autentici, care au propria viziune poetică estetică. În ceea ce îi privește însă pe poeții modești, aceștia pot să schimbe sursa inspirației lor și, ca atare, ei pot deveni arghezieni, blagieni, bacovieni, minulescieni, stănescieni, sorescieni etc…

 

Eminescizarea și dezeminescizarea criticii literare…
Eminescizarea este în primul rând o practică a poeților modești, care au sentimentul că sunt poeți numai atunci când imită sau pastișează poezia lui Eminescu. Dar eminescizarea nu îi ocolește nici pe criticii literari, în sensul că aceștia (unii dintre ei) consideră că poezia eminescizată este o poezie de valoare și că este legitim ca poezia poeților post-eminescieni să imite sau pastișeze modelul poetic eminescian, deci să se eminescizeze…
Dar niciun poet nu poate fi modelul absolut al poeziei! Modelul poeziei nu este nici poezia lui Eminescu, nici poezia vreunui alt poet de valoare. Model poetic poate fi însă conceptul universal estetic de poezie, iar critica literară ar trebui să recomande tinerilor poeți tocmai acest concept! Dar pentru că acest concept estetic universal de poezie nu există ca un corp în sine, distinct, el trebuie extras din poezia marilor poeți, care este tocmai întruparea acestui concept…
Întoarcerea la poezia lui Eminescu este imposibilă. Dacă vom socoti însă că imitarea poeziei lui Eminescu este legitimă din punct de vedere literar-estetic, așa cum cred criticii eminescizați, atunci ar trebui să devină legitimă imitarea tuturor poeților autentici ai lumii, iar prin aceste imitații în masă întreaga poezie a lumii ar deveni o poezie-pastișă, deci o poezie care pastișează marea poezie. Însă poezia-pastișă nu poate fi o poezie autentică și de valoare, pentru că ea nu este originală. Poezia-pastișă pierde viziunea poetică originală a poetului care se lasă influențat de marii poeți. Dacă eminescizarea s-ar practica la scară mare, poezia română ar fi o replică la poezia lui Eminescu, ar fi o poezie-pastișă eminescizată de la un capăt la altul, lipsită de personalitate… Tocmai de aceea dez-eminescizarea poeziei este cerută cu necesitate.
Dar, în principiu, faza eminescizării poeziei și a criticii literare a trecut. Poezia contemporană s-a despărțit de Eminescu, deci s-a dez-eminescizat și autonomizat, chiar dacă această nouă stare a ei înseamnă doar câțiva poeți remarcabili, autentici prin propria poetică.
S-au oprit influențele literare aici? În anii ’80, poezia optzecistă a descoperit un alt model poetic – poezia postmodernistă din America de Nord –, care a devenit imediat sursa de inspirație a tinerilor poeți, în speranța că imitarea și pastișarea poeziei de peste ocean le va substanțializa și revigora, acestor poeți, poezia. Dar schimbarea modelului poetic eminescian cu unul generaționist-curentist de ultimă oră (poezia postmodernistă americană) nu a însemnat nicidecum crearea unei poezii autentice, pentru că schimbarea poeziei imitate nu schimbă și arta poetică a influențelor, deci arta imitației: arta poetică a influențelor literare rămâne aceeași artă poetică precară, incapabilă să producă poezie de valoare.

 

 

(Eseul face parte din volumul Arta poetică a lui Mihai Eminescu, aflat în lucru.)

 

 

Bibliografie

Dobrogeanu-Gherea, C., 1983, Critice. Studii și articole, postfață și bibliografie de Mircea Iorgulescu, Editura Minerva, București.
Păcurariu, Dim., 1978. Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat de Universitatea din Paris – Sorbona (12-15 martie 1975), volum bilingv, română și franceză, îngrijit de Dim. Păcurariu, Editura Junimea, Iași.
Goci, Aureliu, 2001, Geneza și structura poeziei românești din secolul XX, Editura 100+1 Gramar, București.