A fost dascălul venerat al lui Eminescu. Atâta numai și ar fi de ajuns ca Aron Pumnul să merite prețuirea postumă. Nu i-a fost dascăl la clasă, dar i-a fost mai mult decât atâta: un dascăl de suflet. L-a îndrăgit atât de mult pe învățăcelul său, încât după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi vrut să-l înfieze.
Numele lui Aron Pumnul este adesea pomenit în vecinătatea celui al autorului Hronicii românilor, Gheorghe Șincai. De altminteri, Eminescu a intuit că generația pașoptistă transilvăneană continuă programul de emancipare națională și socială al Școlii Ardelene. Asemănătoare i-au apărut și destinele lor biografice. Precum Șincai, sărac și rătăcitor, Aron Pumnul va pribegi prin Transilvania și Moldova până la stabilirea lui în Cernăuți, unde prin toată activitatea lui s-a ilustrat ca un „apostol al deșteptării naționale în Bucovina”.
Lepturariul… este una din lecturile fundamentale în formația intelectuală a lui Eminescu. În paginile acestei antologii își are sorgintea prețuirea față de „sfintele firi vizionare” din Epigonii și tot de aici a cules sugestia unor metafore caracterizante, cărora le-a dat strălucire poetică. În „lecțiile” lui Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revoluționar. Călătoria din 1866 o face la puține luni de la moartea iubitului său profesor și înseamnă și o datorie de conștiință pentru cel care i-a vorbit ca un profet despre Școala Ardeleană și despre Revoluția de la 1848. În Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu este o pagină sugestivă pe această temă, în care scriitorul imită curioasa exprimare pumnulistă, dar subliniază, ca un dat testamentar, rostul acestei călătorii inițiatice:
„Căută ochii elevului. Îl privi lung în tăcere. Târziu de tot spuse:
— Eminovici… tu știi… Eu te-am iubit cu simțăminte părintești… Poate că o dată și peste măsură… Durere!… Am văzut că drumul tău este altul. Nu este al meu; este al tău… Dar pe drumul acesta, al său, trebuie să meargă fiecarele, care vrea să pășească către ajungăciunea meniciunii sale, care este cultural- dezvoltăciunea, învățătura și deplinăciunea sufletească morală… Dorindu-ți tot binele de-n inimă curată, îți spun pre patul de moarte: de învățăciunea mea poți să te lepezi!… Aceasta este soarta învățăciunilor, să urmeze neapărat o schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii împregiurărilor… Dar să nu-mi părăsești îndreptarul carele l-am urmat în viață… Să nu uiți onoarea precumpătivă pentru națiune… Pentru asta am trăit din copilărie… Pentru aceasta am suferit la Blaj… Acolo e Roma noastră… La Blaj, la Câmpia jurămintelor de la 1848” (Cezar Petrescu, Romanul lui Eminescu, Vol. I, Luceafărul, E.P.L., 1968, p. 306).
În articolul polemic, O scriere critică, atunci când ia apărarea lui Pumnul, Eminescu schițează pentru prima dată imaginea unui apostol al deșteptării naționale, scriind: „Persoana asupra căreia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab… el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”
(M .Eminescu, Opere, IX, p. 82.) Urmărind viața culturală din Austro-Ungaria, Eminescu notează în articolul Ca să vadă acum… lista cărților românești „oprite a se întrebuința în școlile de pe fericitul regat al Sf. Ștefan”. Între alți autori blăjeni de manuale școlare (Aug. Treboniu Laurian, Ștefan Pop, Ion Micu Moldovan) figurează și Lepturariul lui Aron Pumnul, tipărit la Viena, 1862-1863. De data aceasta comentariul gazetarului e sarcastic: „Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sâmbure de distrugere a statului unguresc, căci, precum se știe, Lepturariul, în aparență inocent al lui Pumnul, îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari.” (M. Eminescu, Opere, IX, p. 421.)
Când Eminescu numește Blajul Mica Romă, se gândea de bună seamă la ceea ce îi spusese Pumnul despre dascălii Blajului, care făcuseră din conștiința originii noastre romane un argument pentru afirmarea dreptului la viață a îndelung urgisitului popor român din Transilvania. Întreaga prețuire a lui Eminescu pentru Aron Pumnul este sintetizată în elegia funebră, La mormântul lui Aron Pumnul, exprimând o admirație căreia i-a rămas statornic toată viața:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde încinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină
Se stinse o dalbă stea.”

E cea mai sinceră și mai emoționantă dintre Lăcrimioarelor învățăceilor gimnaziști la mormântul prea iubitului lor profersore Arune Pumnul – marcând debutul lui Eminescu. Se pare însă că omagierea memoriei magistrului său nu se reduce numai la această poezie în broșura amintită, care cuprinde șapte texte în versuri, nici unul cu titlu, ci numerotate cu cifre romane. Cinci sunt în românește și două în germană. A doua poezie, în ordinea din volum este a lui Mihai Eminescu, fiind semnată M. Eminovici privatist. În conștiința publică ea a intrat cu titlul La mormântul lui Aron Pumnul. Poeziile nr. I ( O stea încântătoare a învierii tale) și nr. IV, (În vârsta-ți bărbătească) nu sunt semnate. Numai aceste două poezii, din cele cinci în românește sunt anonime. Au fost intitulate astfel după primul vers cum se obișnuiește în practica editorială la poeziile fără titlu. Atenta lor citire și recitire l-au determinat pe cercetătorul eminescian, bucovineanul George Muntean (George Muntean, Recitind „Lepturariul”… în „Contemporanul”, 19 febr. 1991, p.4.) să le atribuie tot lui Eminescu. Ion G.Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedra de limba și literatura română de la Gimnaziul din Cernăuți, care s-a îngrijit de apariția acestei broșuri omagiale, știa că „M. Eminovici” este cel mai talentat dintre poeții gimnaziști cernăuțeni. Și atunci a încurajat colaborarea lui cu mai multe ode funebre. Dar a pune numele acestui școlar sub trei poezii era prea mult. Dincolo de consonanțe de ton, lexic și imagini poetice, în sprijinul paternității este și citatul din poezia nr., IV (În vârsta-ți bărbătească), din opera lui Aron Pumnul, subliniat chiar în text: „Jurăm cu pietate la umbra ta cerească? Că tot ce tu în lume mai mult ai adorat:/ Morala, națiunea, relegea creștinească/ În noi găsi-vor scuturi și inimi de bărbat.” Or, singurul bun cunoscător al scrierilor lui Aron Pumnul, asimilate organic, era atunci între școlarii cernăuțeni, „M. Eminovici”. Lectura acestor poezii împreună cu a celor din prima fază de creație, îndeosebi a celor din 1866, din perioada blăjeană (Din străinătate, O călărire în zori, La Bucovina ș.a.) întăresc ipoteza acestei perenități. Iată două fragmente din aceste ode, cu imagini asemănătoare cu cele din La mormântul lui Aron Pumnul.

I
[O stea încântătoare a învierii tale]
O stea încântătoare a învierii tale,
Frumoasă Bucovină, din ceru-ți a căzut!
S-au stins acele raze mărețe, ideale
De adevăr puternic, ce-ades ne-au străbătut”
………………………………………………..
Dar nu moare acela ce zace în țărână
Și care de mari lupte lovit a obosit!
Căci viața ce-o lățise în tine, Bucovină,
Un viitor ferice el ție ți-a gătit!

II
[În vârsta-ți bărbătească]
În vârsta-ți bărbătească, când pentru românime
Lucrai făr-osteneală spre a o înțelepți
Sosi fatala soarte cu cruda sa asprime
Și zilele-ți prea scumpe în clipă le răpi.
O întristare-adâncă, și fără așteptare
Cuprinse a noastre inimi și greu ni le răni,
Din unghi în unghi de țară și chiar peste hotare
Sunând această veste, pre toți amar – lovi.

Prețuirea lui Aron Pumnul de către tânărul Eminescu, în ciuda opiniilor critice, uneori chiar drastice din articolele lui Titu Maiorescu, arată o înțelegere profundă a sensului național în care dascălul său, plecat din Blajul Școlii Ardelene, vedea istoria și limba unui popor ca elemente vitale ale existenței lui.