Marea este un motiv de permanență în opera poetică a lui Mihai Eminescu, evocând-o sub diverse stări de manifestare, în cele mai felurite contexte emoționale și în perspective de contemplare filosofică. Chiar dacă târziu o privește direct, cultura asimilată și lecturile bogate fac posibilă, încă din anii studenției, viziunea cosmică asupra veșnicelor ei tălăzuiri („Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume/ Spre a se spânzura de stele ș-a scăpa din astă lume,/ Din pământul ce de rane și de moarte e cuprins” – versuri datând de prin 1871-72, după datarea lui Petru Creția care le extrage din maldărul manuscriselor, în pregătirea ediției academice de Opere), îndreptățindu-l pe Vladimir Streinu să spună: „Poezia lui Eminescu este în primul rand un spectacol cosmic”.
De multe ori marea este asociată cu imaginea iubitei pe care o evocă, parcă ieșind din cadre marine:

 

 

„Oricât de mult am suferit
În lunga-nstrăinare,
Pururi în visu-mi te-am zărit
Cu luna, pe valuri de mare.

Pe marea tristă te-am cătat
Cu depărtate maluri
Și numai tu te-ai arătat
Pe mare, cu luna, din valuri.

Tu numai dulce îmi răsai
Și blândă-ntotdeuna,
Cu al tău dulce chip bălai
Din valuri de mare, cu luna”
(Oricât de mult am suferit – 1881-1882)

 

 

Abia în 1882 când, suferind fiind deja (avea dureri mari în picioare; în 1880 îi scria Harietei despre înrăutățirea stării sănătății sale) se duce la Constanța pentru tratament medical asociat cu băi în marea salină și iodată, instalându-se la hotelul „d’Angleterre”, nu departe de plajă și având terase atractive în preajmă, poate să o contemple cu adevărat, petrecând ore în șir la țărmu-i. De la Constanța, la 16 iunie, îi trimite Veronicăi Micle o memorabilă epistolă în care îi scrie, între altele: „Draga mea Veronică,/ O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele – căci ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia (…) O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, și noaptea marea își merită numele ei de neagră (…) La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește, mai ales sufletele furtunoase. Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putință, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, și rămân al tău, Eminescu”.
Era un gând frumos pe care însă nu l-a putut împlini, din multe motive ce decurg atât din cauza tensionatei activități la gazetă cât, mai ales, din pricina bolii care începe să-l stăpânească din ce în ce mai mult. Așa încât, la Iași fiind în 1885, dă curs recomandărilor medicilor de acolo și pleacă la Odesa pentru băi de nămol și tratament balnear la sanatoriul de la Kuialnic. Aici se întâlnește pentru a doua oară cu marea, văzută acum dintr-o altă perspectivă dar producând asupra lui același efect de predispoziție la meditație.
Șederea la Constanța, în vara anului 1882, este scurtă iar tratamentul incomplet. Totuși, starea sănătății se îmbunătățește. Numai că, spre sfârșitul lunii iunie este rechemat la redacție în București. Așa că îi scrie Veronicăi, prevenind-o asupra întreruperii corespondenței de la țărmul mării, menționând: „Cât despre bubele mele, toate s-au închis, afară numai de una de la piciorul drept care e foarte îndărătnică”, adăugând într-alta, probabil scrisă deja în București: „Precum era de prevăzut, după ce am făcut atât de puţine băi şi după ce aerul de Bucureşti nu-mi prieşte de loc şi căldurile asemenea, bubele mele ameninţă a se redeschide şi a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea”.
E de reținut faptul că întâlnirea factice cu marea se produce în împrejurările unei stări depresive, datorată bolii pe care o conștientizează acut, în perspectiva căreia își și adjudecă existența, aseamănând-o unei corăbii în plutiri pe valurile veșnic mișcătoare ale mării, ale vieții. Meditația, pe fond elegiac, din poezia Dintre sute de catarge, scrisă, după toate probabilitățile și datările cercetătorilor, în 1882 (extrasă din manuscrise de Nerva Hodoș și publicată în „Sămănătorul” în 1902; reluată în volumul de Poezii, 1903, de Ilarie Chendi), este rezonarea gândurilor marcate de pesimism, în contemplarea mării și mai ales în contemplarea trecutului său, văzut în metafora parabolică a mării, pe care înaintează corăbiile în destinul lor fatal – fortuna labilis – soarta schimbătoare.

 

 

„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.”

 

 

Cititorul primește aici imaginea unui tablou romantic, ilustrând „emoții neptunice”, după comentariul lui I. Negoițescu și sugerează un „elan spre absolut”, cum apreciază D. Caracostea. Este, fără îndoială, o poezie cu implicații filosofice. Dar este, fără îndoială, o meditație asupra propriei înaintări ca o corabie pe întinderile zbuciumate ale mării, ale vieții.