Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eminescu în „obsedantele decenii” (I)

Eminescu în „obsedantele decenii” (I)

Oricine a avut curiozitatea și răbdarea să cerceteze „obsedantele decenii” ale literaturii noastre de după 1945 (pentru că au fost cel puțin două) va fi observat că abrupta schimbare a regimului politic din România la sfârșitul războiului mondial a detrminat apariția unei generații spontanee de scriitori, incomparabil mai „receptivi” la „imperativele” momentului decât supraviețuitorii generației interbelice. Impresionantă prin număr, dar și prin dorința irepresibilă de ascensiune în prim-planul vieții publice. pentru a cărei împlinire și-a pus la lucru toate resursele, într-adevăr uriașe, de adaptabilitate intelectuală și morală, această consistentă promoție de condeieri avea să producă în câțiva ani „literatura nouă” a epocii, proiectată de autoritatea politică să eclipseze definitiv biata literatură „burgheză” de până atunci.
Criticii dispuși să pună umărul la încurajarea, la promovarea și la apărarea născândei literaturi „de comandă” nu erau nici ei tocmai puțini: N. Moraru [Iulea Șafran] (1912-1989), Sorin Toma [Sorin Moscovici] (1914-2016), Mihail Novicov (1914-1992), Traian Șelmaru (1914-1999), Ion Vitner [Iacob Winter] (1914-1991), Constantin Henri Ionescu-Gulian (1914-2011), Iosef Eugen Campus (1915-?), Silvian Iosifescu (1917-2006), Nestor Ignat Filotti (1918-2016), Cornel Regman (1919-1999), Vera Călin [Vera Clejan] (1921-2013), Jacob Popper (1921-1996), Ovid S. Crohmălniceanu [Moise Cohn] (1921-2000), Simion Alterescu [S. Ierusalim] (1921-1995), Paul Georgescu (1923-1989), Mihail Petroveanu (1923-1977), Paul Cornea [Paul Luca] (1923 -2018), Mihai Gafița (1923-1977), Florian Potra (1925-1997), Savin Bratu [Raul Baraș] (1925-1977), Vicu Mândra [Lewis Mendelovici] (1927-?), Ion Ianoși [Ioan-Maximilian Steinberger] (1928-2016), B. Elvin [Elvin Bernstein] (1927-2011), Mircea Zaciu (1928-2000), Dumitru Micu (1928-2018), Ileana Vrancea [Heda Katz] (n. 1929), Nicolas Tertulian [Nathan Veinstein] (n. 1929), Ion Vlad (n. 1929), Ion Dodu Bălan (1929-2018), Z. Ornea [Zigu Orenstein] (1930-2001), Georgeta Horodincă (1930-2006), S. Damian [Samuel Druckmann] (1930-2012), Valeriu Râpeanu (n. 1931), Lucian Raicu [Bernard Leibovici] (1934-2006).
Ce e de reremarcat în această bogată și, totuși, lacunară înșiruire (ordonată după anul nașterii)? Nu atât mulțimea celor dispuși a sluji cu neclintit devotament literatura română de pe baricada unei forțe politice autoritare până la intoleranță (reflex cu vechi și solide tradiții în istoria națională); nici faptul că aceștia s-au recrutat precumpănitor dintre alogeni și venetici (cum, de altfel, și primele promoții de fruntași comuniști); nici măcar amănuntul că pregătirea unora dintre ei în sfera umanioarelor (ca să nu mai vorbim de aceea în domeniul literar) era adeseori superficială și de o precaritate vecină cu sfânta ignoranță (ceea ce nu i-a împiedicat să treacă prin ciurul și prin dârmonul ideologiei întreaga literatură a românilor). Cu adevărat vrednică de reținut e deplina coincidență de vederi în toate chestiunile privitoare la rostul literaturii și la îndatoririle criticii, precum și la soluțiile practice de a le da viață. Nu știu să fi existat vreo altă promoție de comentatori literari atât de solidară în convingerile declarate, atât de unanimă în preferințe și în susținerea lor, de parcă membrii ei ar fi gândit la unison și ar fi scris după dictare. Dincolo de oarecari diferențe stilistice, oricum firave și, deci, nesemnificative, textele din epocă seamănă aidoma fraților siamezi: aceleași idei dispuse în aceeași ordine, aceleași tipuri de raționamente, aceleași judecăți de valoare susținute cu aceleași probe, aceleași citate ilustrative culese din aceleași scrieri, aceleași calificative apreciative și, mai cu seamă, negative, același ton categoric, ce nu suportă a fi contrazis.1 Critica botezată ulterior proletcultistă părea concepută și redactată de unul și același autor, care se amuza să semneze cu o sumedenie de pseudonime. Ceea ce e, până la un punct, adevărat: căci fiecare semnatar urma fără abatere una și aceeași directivă, care asigura perspectiva unică, bifa un „desfășurător” prestabilit și recurgea disciplinat la un inventar, fatal limitat, de sintagme și formule autorizate. Lectura textelor în ordine cronologică pune, de altfel, în lumină, pe lângă asemănări izbitoare de optică, de structură și de tonalitate, datorate dezvoltării conștiincioase a „punctajului” obligatoriu, și similitudini (câteodată identități) flagrante de propoziții ori fraze. Semn că unele dintre articole au constituit nu doar modele de abordare a subiectelor, ci și izvoare directe de „inspirație“.
În cazul particular al receptării critice a operei eminesciene, faptul sare pur și simplu în ochi. Au existat câteva texte cu valoare de directive de partid, publicate în preajma centenarului nașterii lui Eminescu, menite să îndrume armata condeierilor dornici să ia parte la omagierea cum se cuvine a „poetului național“, dintre care se cuvine a fi amintite Mihail Eminescu și timpul său de N. Moraru, tipărit în revista Viața românească din iulie-august 1949, serialul în trei părți Cu privire la opera lui Mihail Eminescu de Nestor Ignat, apărut în paginile ziarului Scânteia din ianuarie 1950, și În jurul reconsiderării lui Eminescu de Cornel Regman, cules în numărul pe ianuarie-februarie 1950 al Almanahului literar al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., filiala Cluj. Este, de asemenea, cazul volumului semnat ceva mai târziu, în 1955, de Ion Vitner, intitulat Eminescu, care a „inspirat” atâtea promoții ale autorilor de manuale școlare de până la sfârșitul deceniului al nouălea din veacul trecut.
Să reținem că doar câțiva dintre reprezentanții noii generații de critici postbelici s-au încumetat să se „ocupe” de creația eminesciană (majoritatea preferând să se „ocupe” de scriitorii interbelici, în special de aceia încă activi după război: Sadoveanu, Camil Petrescu, Blaga, Arghezi, G. Călinescu, Ion Barbu ș.a.). Nu erau nici aceștia tocmai pregătiți pentru o asemenea „încercare“, dar compensau ignoranța prin iluzia juvenilă a omniscienței și prin entuziasm: unul (N. Moraru) avea studii neterminate de drept, altul (Nestor Ignat) urmase filozofia, un al treilea (Cornel Regman) terminase literele, iar ultimul (Ion Vitner) era stomatolog de meserie. Dar câteșipatru îl descriau pe Eminescu în același fel: purtător de cuvânt al suferințelor celor mulți, critic vehement al nedreptăților sociale și dușman neîmpăcat al societății burgheze, ale cărei metehne și abuzuri, multe și de neiertat, le-a „înfierat” cu mânie proletară și, bineînțeles, cu o artă inegalabilă. Evident că nu toată opera poetului suporta o asemenea grilă de lectură: unei părți din ea, deloc neglijabile, i-au fost descifrate nefaste influențe ale filozofiei idealiste germane, asimilate pe durata studiilor vieneze și berlineze, însă și ulterior, prin contactul prelungit cu ideile reacționare ale grupării junimiste, datorită cărora Eminescu a ajuns să promoveze o sumă de atitudini nu numai greșite, ci de-a dreptul primejdioase, precum naționalismul ori șovinismul. Norocul – susțineau ei – a fost că, scriitor autentic, poetul își formase de timpuriu, prin contactul direct cu și prin studiul atent al literaturii populare, o concepție fermă și clară despre menirea artistului și rostul creației, astfel că efectele acestor influențe dăunătoare s-au dovedit, în cele din urmă, parțiale și, din fericire, trecătoare, nereușind să afecteze adevăratele-i crezuri, pregnante mai ales în Epigonii, Împărat și proletar, Ai noștri tineri, în Scrisori sau în Criticilor mei.
Toate contribuțiile eminescologice publicate după centenarul nașterii lui Eminescu și-au însușit și au frământat cu un entuziasm neascuns aceste crâmpeie de sociologism vulgar și de tendenționism „sans rivages” (cu posibile antecedente în articolele unui Gherea sau H. Sanielevici, dar mai ales în prețioasele îndreptare, de o „impecabilă limpezime și justețe ideologică“, oferite cu frățească dărnicie de critica partinică sovietică), acreditând teza existenței a doi Eminescu, antinomici, unul „pozitiv” (din poemele de critică socială), celălalt „negativ” (din poeziile cu tentă filozofică și din publicistică). Până către sfârșitul anilor ‘60, când avea să apară eseul Poezia lui Eminescu de I. Negoițescu (memorabil și pentru că reînnoda firul rupt al metodologiei critice cu tradiția interbelică, dar și pentru că propunea un mod distinct de înțelegere a actului de creație), acest Eminescu fracturat ideologic a fost portretul autorizat al poetului. Un portret la care opera literară și cea gazetărească, citite selectiv, participau doar ca simple pretexte pentru promovarea unui program ideologic și politic.
Poate că nu e de prisos a preciza că o asemenea receptare precumpănitor ideologică și mai ales politică a operei eminesciane nu reprezenta câtuși de puțin o noutate în istoria noastră culturală. Dacă am avea tăria de a ne lepăda o clipă de multele și păgubitoarele interpretări cu care ne-au hrănit generațiile succesive de istorici literari și ne-am concentra exclusiv asupra faptelor propriu-zise, am observa, probabil, că poezia lui Eminescu a fost apreciată și valorificată, încă de la primele apariții în revista Junimii, pentru valoarea ei de întrebuințare ideologică și politică. Destinul operei eminesciene este unul paradoxal. În pofida numeroaselor și categoricelor declarații de admirație sau de refuz, ea nu a fost de fapt niciodată examinată cu deplină seninătate. Maiorescu a văzut în ea mai ales o ilustrare superlativă a „direcției noi“, care nu a fost în primul rând literară, ci foarte larg culturală și, în ultimă instanță, politică. Devotați fără condiții afirmațiilor întâiului nostru critic, noi suntem încă prizonierii iluziei că studiile sale reprezintă cea dintâi abordare curat estetică a scrisului eminescian și nu mai prididim a-i lăuda imperturbabila serenitate a contemplării, de care nici contemporanii, nici urmașii nu par a se fi molipsit. În realitate, olimpianismul mentorului junimist se dovedește mai degrabă declarativ, formal, lentila prin care a scrutat literatura fiind una precumpănitor ideologică. Chiar dacă nu a recunoscut-o vreodată, arta era pentru Maiorescu mai ales un argument important în disputa de idei a momentului, o „armă de luptă“. Toate valorile literare cu care s-a declarat solidar, pe care le-a sprijinit și le-a apărat, au jucat fără de voie acest rol. După cum valorile invocate și susținute de adversari în același scop au fost sistematic „desființate“, descoperindu-li-se ori inventându-li-se slăbiciuni de neiertat.
Ideea de a face din artă un fel de „coloană a cincea” a programelor ideologice nu este doar creația lui Maiorescu. Ea aparține, în egală măsură, tuturor reformatorilor lumii românești, așadar și inamicilor fățiși ai junimistului. Însă el a știut să o urmărească sistematic și să o valorifice în lungile și lipsitele de menajamente bătălii ideologice, purtate cu toate mijloacele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iar dacă junimismul a reușit, în pofida atâtor rezistențe, să devină, la un moment dat, o ideologie de succes și să facă școală, meritul nu e neapărat al ideilor puse în circulație, unele de-a dreptul ridicole ori absurde, cât mai cu seamă al modului în care acestea au fost administrate și promovate. Poezia lui Eminescu a fost, cu deosebire după 1880, vehiculul subtil al junimismului în lumea românească, asigurându-i o popularitate imposibil de atins prin clasicele mijloace de propagandă. Toți cei ademeniți, prin lectura Convorbirilor literare, de farmecul lirismului eminescian au dobândit, implicit, și credința în justețea liniei urmate de gruparea care-l descoperise și susținuse. Și, în egală măsură, ostilitate față de criticii noii ordini intelectuale și artistice, mai cu seamă față de aceia nevoiți, în focul disputei, să atingă – fie și cu o floare – creațiile poetului.
Această percepție sentimental-maniheică a distribuției forțelor culturale în funcție nu de atitudinea față de junimism, ci față de Eminescu s-a accentuat cu începere din 1883, când s-a produs întâiul atac al bolii poetului, speculat de Maiorescu prin grabnica lansare pe piață a culegerii de poezii: Într-o tabără au fost așezați admiratorii necondiționați ai scrisului eminescian, decretați singurii apărători ai artei adevărate, în cealaltă – criticii lui și ai junimismului, suspectați de obtuzitate și, uneori, chiar de gelozie. Să mai adaug că exclusiv din rândurile acestora din urmă s-au recrutat spiritele menite a ilustra reprobabilele categorii ale denigratorilor și detractorilor?
Și lucrurile nu s-au oprit aici. Ideologi de toate culorile și nuanțele din întreg veacul al XX-lea s-au folosit deopotrivă de opera eminesciană, pe care au revendicat-o și interpretat-o exclusiv prin prisma convingerilor proprii, fie acestea cât de parțiale și, prin urmare, deformatoare. Naționaliști, poporaniști, țărăniști, ortodoxiști, socialiști, comuniști, partizani ai conservatismului sau ai progresului prin „soluții de continuitate“, toți au îmbrățișat-o fără rezerve ori s-au delimitat categoric de ea, invocând-o ca exemplu vrednic de urmat sau, din contra, de evitat. Chiar dacă o asemenea abordare selectivă și, deci, tendențioasă a făcut din analiza operei eminesciene un mijloc, iar nu un scop, reușind să ignore imaginea de ansamblu a acesteia, ea a funcționat fără pauze în posteritatea eminesciană și mai funcționează încă și azi.
Revenind la critica eminesciană proletcultistă, este normal să ne întrebăm dacă și în ce măsură recitirea ei mai prezintă vreun interes în ceasul de față. Cred că aceste așa-zise scrieri critice merită încă atenție din mai multe pricini. Întâi, pentru că ele ilustrează superlativ una dintre hidoasele metamorfoze petrecute în lumea literară românească stăpânită de acel „mal du siècle” comunist. Toate elementele în măsură să definească rostul atribuit atunci artei în genere și literaturii în specie de „dictatura proletariatului“, inclusiv soluțiile de valorificare a moștenirii culturale și literare, sunt cuprinse în ele. Apoi, fiindcă ele depozitează, laolaltă cu șabloanele de gândire, și clișeele de exprimare ale criticilor momentului (care, dimpreună cu activiștii profesioniști ai partidului, au creat și au pus în circulație varianta socialistă a „limbii de lemn“). Or, destule dintre aceste stereotipii de limbaj au proliferat nestingherite și pe durata „dezghețului” ideologic de după 1965, iar câteva, atinse parcă de aripa nemuririi, continuă să răsară când nici te aștepți până și de sub penele unor iluștri comentatori ai zilelor noastre (mai cu seamă de sub acelea care, în zbuciumata-le tinerețe revoluționară, participaseră cu mintea și cu inima la promovarea prin artă a „nobilelor idealuri ale clasei muncitoare“, pentru ca, trecuți de maturitate, să cadă în patima amneziei ori să ricaneze cu cinism pe seama trecutului propriu). În fine, obiceiul de a face din scrisul lui Eminescu un pretext continuu pentru promovarea unor programe ideologice e departe de a se fi stins (în pofida numeroaselor și suspect de categoricelor declarații principiale de semn contrar), ceea ce explică în bună măsură impasul actual al eminescologiei.2
Și ar mai fi un motiv, măcar la fel de însemnat, pentru recitirea atentă a producțiilor critice din „obsedantele decenii“. Acela că o asemenea lectură ar avea și darul de a ne lumina, o dată pentru totdeauna, cât contează într-o carieră de critic, alături de indispensabila educație intelectuală și artistică, rectitudinea morală; și, în consecință, cât de păgubitoare sunt urmările călcării acesteia în picioare. Iar o asemenea învățătură se arată cu atât mai de folos cu cât fibra morală a criticii noastre literare pare să se fi subțiat vizibil în vremea din urmă. Mai cu seamă critica de întâmpinare e atinsă de această maladie degenerativă, datorită căreia ierarhiile literare au luat-o cu totul razna. De o bună bucată de vreme, cronica literară a încetat să mai reprezinte un instrument de selecție a producției editoriale, transformându-se într-o instituție de publicitate. Volume penibile ori numai apăsat mediocre au parte la apariție de primirile entuziaste rezervate altădată capodoperelor, în vreme ce scrieri într-adevăr consistente sunt, dacă nu ignorate, atunci cu siguranță bagatelizate. Semn că în critica de primă instanță există o problemă la nivelul criteriilor de judecare, exigențele estetice bătând tot mai vizibil în retragere dinaintea argumentelor extraestetice. Cronicarii au devenit fie susținătorii fățiși ai intereselor caselor de editură, fie purtătorii de cuvânt ai grupurilor literare sau ai amicilor. E suficient să ai cât de cât cunoștință de harta sistemului de relații din viața literară și de locul cutărui autor în acest păienjeniș, ca să știi dinainte cum se va pronunța cutare publicație ori cutare cronicar despre el. Și observația e valabilă nu doar pentru criticii din generațiile mai tinere, prin forța lucrurilor mai puțin pregătite să reziste ademenirilor și presiunilor, ci și pentru aceia trecuți binișor de maturitate, a căror tinerețe se distinsese tocmai printr-o exigență neîncovoiată de circumstanțe. Lor în primul rând le-ar oferi o bună ocazie de luare aminte recitirea pe îndelete a textelor critice din anii proletcultismului, bunăoară a acelora semnate de un Cornel Regman, critic rămas în memoria lumii literare de azi mai ales ca întruchipare a cronicarului neiertător până la sadism cu slăbiciunile, prostiile și incoerențele criticii de întâmpinare, din a căror pescuire și etalare publică își făcuse un veritabil hobby (a se vedea culegerea Cică niște cronicari…, 1970).
După un debut promițător în publicația „cerchiștilor” sibieni, Revista Cercului Literar (1945), unde semnase, alături de I. Negoițescu, Henri Jacquier, Eugen Todoran, I. D. Sârbu, Radu Stanca, Deliu Petroiu și Toma Ralet, cronici literare, el dispare deodată cu revista care-l găzduise, ca să descoperim, peste cinci ani, un cu totul alt Regman, diferit în aproape toate privințele de precedentul, profesând idei la antipodul trecutelor convingeri, îmbrățișând fără urmă de rezervă linia și mijloacele criticii proletcultiste abia înfiripate. Două au fost articolele ce au consfințit radicala metamorfoză a tânărului publicist: unul aproximativ teoretic, intitulat Naționalism și cosmopolitism în cultura română (Almanahul literar al Uniunii scriitorilor din R.P.R., Filiala Cluj, an I, nr. 1, decembrie, 1949), celălalt consacrat principiilor receptării critice a operei eminesciene – deja pomenitul Din problemele reconsiderării lui Eminescu, din ianuarie 1950). E adevărat că amândouă textele vădesc o mai bună stăpânire a conceptelor și un orizont cultural ceva mai larg decât al celorlalți critici ai momentului, cum e măcar la fel de adevărat că, spre deosebire de aceștia, remarcabili prin abuzul de enormități, evidențe și platitudini, articolul despre Eminescu formulează și susține, totuși, o idee critică valabilă (unitatea antumelor și postumelor). Dar ambele texte probează însușirea deplină, chiar dacă într-un mod ceva mai inteligent, a temelor și a limbajului „noii critici” din „obsedantul deceniu“. Ele pun la stâlpul infamiei întreaga critică literară anterioară, de la Maiorescu până la Perpessicius și Vladimir Streinu, stigmatizată cu epitete precum „estetizantă“, „formalistă“, „subiectivă” și „impresionistă“, pe cât de uzuale atunci, pe atât de presupus infamante. Asta după ce, în Revista Cercului Literar, tot el formulase asupra precedentelor generații de critici opinii de semn aproape contrar (a se vedea În marginea ciclului junimist lovinescian, an I, nr. 2, februarie 1945).
Pare destul de nepotrivit să-i reproșezi tânărului Regman, critic aflat totuși la început de carieră, o asemenea adoptare subită a concepției și instrumentelor criticii oficiale, când e bine știut că aceasta era în epocă unica posibilitate de supraviețuire profesională, la care au recurs de nevoie și critici cu opere mult mai întinse și mai prestigioase, precum G. Călinescu ori Tudor Vianu. De mirare nu e, așadar, faptul că Regman se „înrolează” în armata de strânsură a „noii critici“, valorificându-și astfel unica șansă de a continua să publice, fie și cu prețul negării publice a propriului statut intelectual și moral conturat până atunci, cât modul în care o face, cu un zel ce trece simțitor de marginile oportunismului de duzină. El nu doar că adoptă întregul arsenal de poncife al „limbii de lemn” ca pe o uniformă fără de care nu erai primit în lumea literară a momentului, dar plusează cu o ardoare greu de identificat la ceilalți colegi proletcultiști. El ține să se vadă cu ochiul liber că e „pe linie” din convingere, cu toate puterile ființei, că e soldatul credincios al cauzei, iar nu un simplu mercenar, că merită onoarea de a fi trimis în prima linie a bătăliei pentru o nouă societate și, implicit, pentru o artă nouă.
Cea mai mare parte a textului consacrat de Regman „reconsiderării” operei lui Eminescu se ocupă cu punerea la colț a cercetărilor asupra acesteia, cărora li se recunoaște doar „meritul de a fi stabilit unele filiații și de a fi fixat câteva jaloane tematice demne de luat în considerare“, dar care, examinate cu atenție, trădează „în cel mai bun caz dezorientare și confuzie din partea autorilor lor, dacă nu chiar mistificare intenționată, veninoasă“. Burghezo-moșierimea, a cărei poziție de clasă ar fi exprimat-o critica română, a desenat și a impus imaginea unui poet „după chipul și asemănarea ei“, apelând pentru aceasta „la arsenalul ideologic reacționar al Occidentului, fie el feudalism în descompunere (idealismul metafizicei germane, frecventat de Maiorescu) sau burghezie în descompunere (decadentismul, diversionismul de toate spețele al ideologiei imperialisului)“. Relevante în această privință i se par autorului inclusiv titlurile unor articole, precum Eminescu al vremii noastre și Eminescu, poet dificil, semnate de „unul din criticii burghezi ai estetismului decadent” 3, care se străduiesc „pe toate căile să găsească în opera poetului versuri «dificile», ermetice, obscure, în conformitate cu modul poetic al decadentismului, al așa-zisei «poezii pure», desprinsă de realitate, golită de sens uman“. Concluzia e limpede: „«actualitatea» râvnită de burghezo-moșierime pentru poet nici nu putea fi decât echivalentă cu absența oricărei preocupări realist-umane! Teoria autonomiei artei, a impersonalității și impasibilității artistului etc., susținută de Titu Maiorescu în legătură cu Eminescu, se completa astfel cu tot ceea ce produsese între timp Occidentul în descompunere.“
Unui asemenea mod de recptare a patrimoniului cultural – caracterizat prin „ignorarea comodă a conținuturilor contradictorii” ale operelor, prin „obiectivism «apolitic», în stare să accepte orice, de-a valma“, sau prin „selecționare fragmentaristă, unilaterală, în stare să «dovedească» orice” – Cornel Regman îi opune un altul, pe măsura noilor circumstanțe istorice, „în condițiile unei lupte ascuțite, de astă dată între elementele ideologiei claselor în descompunere și ale aceleia care crește și se dezvoltă sub ochii noștri, și care – în germene măcar și difuză – există în toate operele trecutului, mari tocmai pentru că în ele își găsesc răsunetul năzuințele celor mulți“. Și el înseamnă, într-o primă instanță, examinarea „completă“, „cinstită“, cu „spirit critic” a tuturor „aspectelor pozitive și negative din compunerea operei fiecărui scriitor sau om de cultură din trecut” pe baza „celei mai înaintate științe despre evoluția societății – materialismul dialectic și istoric“, dar și, ulterior, „selectarea principială a ceea ce e viu și fertil, a ceea ce se poate dezvolta și ajută la dezvoltare, de ceea ce se închircește și moare, constituind în același timp o piedică, din cuprinsul tuturor fenomenelor culturale“. În cazul operei eminesciene, adoptarea perspectivei obiectiviste echivalează cu acceptarea „pe de-a-ntregul” a „filozofiei deprimante” din Luceafărul, Glossă și Scrisori, „pentru a trece apoi la «chestiunile curente» (rimă, ritm, muzicalitate, armonie, tematică, motive împrumutate, confruntări de texte etc.)“, fără a cerceta „cauzele care au determinat această poziție nihilistă la poet” și fără „a stabili treptele în timp ale regresiunii spre scepticism a poetului“. Altfel spus, plasându-se din start „în afara «pasiunilor politice»“, „obiectivistul trece cu tăvălugul neutru, uniform, al Literaturwissenschaft-ului său peste opera poetului în lung și în lat, incapabil „să surprindă existența în opera poetului (atât cea tipărită în timpul vieții, cât și cea postumă) a tuturor elementelor valabile, pozitive, pe care le conține, cât și a acelor muguri ce cu siguranță s-ar fi deschis viitorului, dacă vitregia mediului nu i-ar fi ofilit prematur“.
Succinta prezentare a poziției exprimate de convertitul Regman cu privire la tratamentul ce se cuvine aplicat valorilor literare de patrimoniu și, evident, creației eminesciene nu mi se pare susceptibilă de lămuriri suplimentare, mai ales că ea s-a slujit precumpănitor de înseși cuvintele autorului. O observație e totuși necesară și ea se referă la natura argunentelor invocate împotriva studiilor eminescologice de până atunci, admirabil concentrată într-o cunoscută zicere populară despre paiul din ochiul altuia și bârna din propriul ochi. Pentru că e cel puțin amuzant să arăți cu degetul o modalitate de abordare presupus nocivă pentru obiectul examinat, în vreme ce tu însuți o practici fără complexe, ba chiar o ridici pe cele mai înalte culmi. Păcatul deformării până la „mistificare” a creației poetice eminesciene, citite – cum afirma Regman – de „critica burghezo-moșierească” exclusiv prin prisma ideologiei de clasă, este, într-o măsură superlativă, și păcatul de căpătâi al „noii critici” proletcultiste, care nu a făcut decât să substituie o lentilă ideologică printr-o alta, încă mai stricătoare de proporții și armonii.
Sigur e că „înrolarea” sub steagul eminescologiei proletcultiste prin articolul scris la centenarul nașterii lui Eminescu, dar și prin acela consacrat lămuririi ideilor de naționalism și cosmopolitism în cultura noastră, nu i-a adus autorului beneficii vizibile. La numai câteva luni după apariția lor, și-a pierdut dreptul de semnătură, reușind să mai fie prezent în publicațiile culturale doar cu pseudonimul Dan Costa (a se vedea articolele din Almanahul literar dintre 1950-1955 și din Steaua, 1954-1955). La adăpostul acestui seudonim, Cornel Regman și-a permis, în schimb, să debiteze fără a clipi o sumedenie de enormități. Astfel, într-un articol intitulat Progrese în nuvelistica noastră cu temă țărănească (Almanahul literar, nr.8, 1950) se putea citi: „Indiferent însă de slăbiciunile pe care le manifestă nuvelele și schițele publicate în cursul anilor 1948-1949, ele au avut marele merit de a fi dat semnalul ruperii de o întreagă tradiție îmbâcsită și retrogradă ce dăinuia la noi în legătură cu prezentarea satului în literatură.” Cine nu pricepe că „tradiția îmbâcsită și retrogradă” se compunea din Slavici, Rebreanu și Sadoveanu? Sau: „Minimalizare și denaturare pe toată linia – aceasta a fost atitudinea criticii și istoriei literare burgheze față de opera lui Caragiale” (Înalta lecție a „Momentelor“, în Almanahul literar, an III, 1952, nr. 1), criticul făcându-se a nu vedea nici contribuțiile unui Paul Zarifopol, nici pe ale unui Șerban Sioculescu.
Peste ani, Cornel Regman va proceda aidoma majorității autorilor amestecați până peste cap în aventura proletcultistă, făcându-și mea culpa în câteva interviuri, probabil în virtutea adagiului care pretinde că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată: „…nu mai exprimai niște gânduri ale tale, ci niște truisme închiriate, cărora te străduiai zadarnic să le dai o notă de intimitate“, rezumă el înfățișarea propriilor texte din Almanahul literar într-un interviu din Vatra (Întrebările revistei „Vatra” din Noi explorări critice, 1982). Dar dincolo de explicațiile și scuzele furnizate post festum, „colaboraționismul” (cu sau fără pseudonim al) criticului rămâne un fapt obiectiv, imposibil de ocolit într-o biografie intelectuală. El stă mărturie și pentru amploarea presiunilor exercitate de regimurile totalitare asupra individului, însă și pentru fragilitatea reperelor morale ale acestuia, abandonate la întâia opreliște mai serioasă întâlnită pe cale.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg