S-a afirmat în mai multe rânduri despre Mihai Eminescu că este „poetul național”, înțelegându-se de regulă că el este singurul poet național. De la formula de „autor național”, care circula în veacul al XIX-lea, critica a evoluat la eticheta de „poet național”, folosită pentru prima oară de Iacob Negruzzi, care în petiția adresată Camerei cerea sprijin financiar pentru „nenorocitul” poet național Eminescu.
Formula avea să fie autorizată de către Titu Maiorescu, pentru că și el îl numește pe Eminescu, încă din timpul vieții acestuia, „poet naţional”, și de către G. Călinescu, a cărui secțiune critică din Istoria literaturii române de la începuturi și până în prezent (1941) dedicată lui Eminescu are subtitlul de „Poet național”. Această secțiune critică din Istorie… este editată într-un volum separat, care poartă acest nume: Mihai Eminescu. Poetul național (Ed. Cartea Românească, 1998).
Dar chiar și astăzi continuăm, cu privire la Eminescu, să punem problema „poetului național”, iar cine nu acceptă acest titlu pentru Eminescu este criticat aspru. De pildă, în anul 2021, teologul George Remete apără ideea de poet național și chiar ne lămurește parțial asupra înțelesului acestei noțiuni: „Când spunem că există Poetul Național, prin asta noi exprimăm convingerea că o persoană are capacitate exponențială, că există această posibilitate ca un om să sintetizeze și exprime exemplar prin sine ființa, spiritualitatea și esența comunității sau a speciei sale.” (articolul „Poetul național”, în revista Discobolul, nr. 286, 287, 288, 2021).
Dar pentru a afirma că Eminescu este Poetul Național, deci că el are capacitatea „să sintetizeze și exprime exemplar prin sine ființa, spiritualitatea și esența comunității” (nu ne referim deocamdată la posibilitatea de a exprima specia), după cum afirmă teologul George Remete, ar trebui să știm mai întâi care este „ființa, spiritualitatea și esența comunității” în care a trăit Eminescu. De fapt, chiar teologul ar trebui să ne spună ce înseamnă, concret, „ființa, spiritualitatea și esența comunității”, dacă vrea să ne ofere un înțeles complet al noțiunii de Poet Național și nu doar o parte din acest înțeles.
În articolul Os romenos latinos do oriente (Livraria Classico, Lisboa, 1943, p. 83), Mircea Eliade afirmă că Eminescu este „creatorul naționalismului poetic românesc”(citat în volumul Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Ed. Junimea, 1987, 1, p. VIII, s.m.). Eliade ne spune în acest fel că Eminescu și-a amprentat poezia cu valori naționale și că este primul care a făcut-o. Care sunt însă, pentru Eliade, aceste valori ale naționalismului poetic românesc? Nu ni se spune, deci gândul său este oprit la jumătate…

 

(1). În poezie, naționalismul este un set de teme-valori

 

Din articolele pe care le publică în presa vremii, dar și din unele poezii, precum Doina, Scrisoarea III, Împărat și proletar ș.a., rezultă că Eminescu este fără nicio îndoială un apărător al valorilor morale, sociale, politice și culturale, al neatârnării de puterile străine, al dreptății și libertății celor de jos, valori pe care noi le considerăm „valori naționale”. Și tocmai pentru că poeziile lui Eminescu apără valori naționale de acest tip, pe care le putem numi, mai clar, „valori democrate”, poetului i se acordă titlul de „poet național”. Dar sunt toate aceste valori funcționale, au ele existență reală în societatea în care a trăit poetul, sau sunt numai valori dorite, așteptate, visate de către Eminescu și comentate în poezia și articolele sale de ziar?
Asupra valorilor naționale Eminescu are însă și o viziune teoretică: „Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați produce în afară de geniul într-adevăr național (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate.” („Notițe bibliografice”, Timpul, 6, 7, 8, mai 1880).
Așadar, „graiul viu al poporului nostru, tradițiile, obiceiurile și istoria lui” sunt temele sau „valorile” din care se constituie categoria „naționalului”, în viziunea lui Eminescu. Iar literatura națională exprimă tocmai aceste teme-valori.
În concluzie, din citatul lui Eminescu înțelegem că naționalismul este în literatură, în poezie, un set de „valori pozitive”, umane, umanitare, iar poetul chiar enumeră patru dintre aceste valori naționale.

 

(2). G. Călinescu despre temele-valori naționale din poezia lui Eminescu

 

G. Călinescu este cel care a consolidat ideea „caracterului național” al poeziei lui Eminescu, socotind că poezia sa are caracter național prin tematica și valorile istorice și sociale pe care le vehiculează. În acest sens, criticul chiar scrie în anul 1964 un amplu articol, „Mihai Eminescu, poet național”, cuprins în volumul G. Călinescu, Mihai Eminescu. Studii și articole (Junimea, 1978, p.p. 248 – 271), în care comentează tocmai poeziile cu tematică socială și istorică ale lui Eminescu: epopeea „Decebal”, poemul „Strigoii”, tragedia „Gruie Sînger”, „Mușatin și codrul”, proiectul „Cel din urmă Mușatin”, „Scrisoarea III”, „Marcu-Vodă”, „Mirodonis” etc.
Călinescu nu omite nici atenția pe care Mihai Eminescu a dat-o folclorului, știindu-se că el a scris 34 de poezii în stil popular. Poezia folclorică a lui Eminescu exprimă și ea spiritul național, iar criticul ne asigură în articolul citat de faptul că „Cea mai națională latură a universalității eminesciene este fără îndoială folclorul.”
Mai mult de atât, criticul găsește că până și poezia de dragoste are un caracter național, de vreme ce el poate să afirme că „Erotica eminesciană este una din cele mai naționale note ale universalității sale”… Pentru Călinescu, dragostea are și ea caracter național și vorbește limba română… Pentru alte națiuni, poezia de dragoste vorbește limbile germană, engleză, bulgară, italiană, spaniolă, rusă, chineză, japoneză, americană etc. Ce deosebiri în afara limbii vor fi între aceste poezii naționale de dragoste este greu de spus. Naționalismul se vrea extins uneori acolo unde nu este cazul.

 

(3). Petru Creția: „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie”

 

Este Eminescu Poet Național, deci reprezentativ pentru națiunea română, așa cum afirmă G. Remete? Eminescologul Petru Creția crede de pildă că „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în niciuna dintre trăsăturile lui și ale ei”… (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, 1998, p. 236, s.a.)
Așadar, poezia lui Eminescu are trăsăturile ei specifice, non-naționale, care nu se întâlnesc cu trăsăturile națiunii române… Așa încât Eminescu nu poate să fie reprezentativ prin poezia sa pentru națiunea română, afirmă Creția, aflat în acest fel la capătul opus al ideilor teologului George Remete și ale lui G. Călinescu.
Să fie Eminescu mai degrabă „icoana unei neprihăniri la care am visa?”, se întreabă Creția în același volum, Testamentul unui eminescolog.
În articolul „O dilemă, una veritabilă” (România literară, nr. 8, 1996), Eugen Negrici (citat de Creția) afirmă: „Eminescu este și rămâne un mit pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structura noastră psihică și temperamentală și ceea ce am fi dorit probabil să avem: statornicie în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin imediat”.
Eminescu este, așadar, partea bună, partea minunată a ceea ce am vrea să fim, dar nu am reușit încă. El este proiecția noastră morală, socială, politică superlativă, care firește că ar trebui să exprime în poezia sa valorile pozitive, exemplare ale națiunii, valorile ei umane și democrate. Aceste valori, pe care am fi dorit probabil să le avem, sunt, în concepția lui Negrici, „statornicie în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin imediat”.
Așadar, Eminescu exprimă în poezia sa un set de valori naționale pozitive închipuite și așteptate de noi, deci aceste valori nu există, toate, în realitatea socială (națiunea) coruptă și viciată a poetului. Fiind valori inexistente în structura politică a înaltei societăți și prezente doar în conștiința noastră, Eminescu a fost unul dintre cei care, prin harul său, a luptat pentru ca valorile naționale pozitive, umane, democrate, închipuite și sperate de el să prindă viață în existența reală, să înlocuiască falsele naționalisme și să funcționeze în societatea sa, în beneficiul poporului.

 

(4). Eminescu nu este singurul poet național

 

Rămân la ideea că Eminescu exprimă în unele dintre poeziile sale un set de teme-valori naționale pozitive, umane, închipuite de el, și că aceste valori fie nu există toate în realitate, fie nu au o existență deplină.
Pe de altă parte, mai multe articole și cărți editate în ultimii 30 de ani arată că titlul de „poet național” se vrea impus, în sensul său pozitiv, uman, îndeosebi pentru un poet: Eminescu. Dar ceilalți poeți români nu pot fi „naționali”? Ei nu exprimă valorile naționale pozitive, democrate, pe care tocmai le-am numit? Trebuie ca titlul de poet național să fie rezervat unui singur poet? Cine ar putea să dicteze acest lucru? Pentru strofa aceasta – „Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poartă-n poartă./ De-am închide-a țării poartă,/ Alții ne-ar cerși la poartă!” – și firește că pentru întregul poem Munții noștri, ca și pentru o altă serie de poeme asemănătoare, poetul Octavian Goga „a fost numit în timpul vieții «poetul național» al neamului românesc (…)”, ne reamintește Lucian Costache în volumul Mihai Eminescu. Luceafărul înainte și după Luceafărul (2019, p. 90).
Ion Creangă este declarat și el de către G. Călinescu, „scriitor național”. Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda „sunt numiți și ei scriitori naționali, ca o formă de elogiu suprem. Prin urmare, Eminescu este poetul național printre alți scriitori naționali”, afirmă Ion Simuț în volumul Pe ce lume trăim? (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, p. 299).
Dar poeți naționali există și în afara culturii române. Chiar Eminescu îl numește pe Shakespeare „poet naţional”, Fritz Martini îl consideră pe Goethe „poet naţional şi educator naţional”, iar Harold Bloom recunoaște în Walt Whitman „poetul naţional” al Statelor Unite. În concluzie, Eminescu nu este singurul poet care a primit titlul de „poet național” și nu deține nicio supremație în acest sens.

 

(5). Poeziile cu caracter național nu sunt neapărat poezii de valoare

 

Dacă Shakespeare este considerat un scriitor național, probabil pentru caracterul național al întregii sale opere (sonete, poeme, drame), atunci ne putem întreba dacă sonetele de dragoste ale marelui Will au într-adevăr caracter național și în ce constă el… Și tot așa: poemul „Luceafărul” al lui Eminescu are caracter național? Să citim însă poezia „La steaua”: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e.// Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă.” (1886)
Are poezia „La steaua” caracter național? Dar există zeci și zeci de poezii lirice ale lui Eminescu, Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud, Blaga, Bacovia, Trakl, Arghezi etc., care nu au caracter național prin tematica lor și care sunt totuși poezii de primă valoare!
De aici înțelegem că titlul de „poet național” nu este un titlu de valoare literară, deci care confirmă valoarea literară a unui poet. Totodată, acest titlu nu aparține tuturor poeziilor unui poet, ci doar unora dintre ele; și tocmai pentru acest număr minim de poezii naționale poetul în cauză primește titlul de „poet național”…
De fapt, cele mai multe dintre poeziile unor poeți importanți nu au caracter național. Iar faptul că nu toți poeții de top au primit titlul de „poet național” nu lezează nicidecum valoarea acelor poeți. Poți fi mare poet și fără titlul de „poet național”.