Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eminescu, ziarist politic

Eminescu, ziarist politic

Sub acest titlu, în seria Eminesciana a editurii Junimea (2018), Cassian Maria Spiridon adună editorialele tipărite, între 2010-2017, în Convorbiri literare, revistă pe care o păstorește din 1995, pornind de la observația, întemeiată, că acele „chestiuni cu caracter politic au cea mai mare pondere” în producția jurnalistică a poetului național. Dealtminteri, reamintim, tot Cassian Maria Spiridon tipărea, în 2008, la Timpul, volumul Opere politice, organizat pe „mari tematici”, tras într-o ediție integrală trei ani mai târziu. Încât, stăpânind suveran materia, ne propune acum un survol, dezbătând, cu multiple conexiuni, o problematică variată. Fie discutând mari cărți, precum cea a Svetlanei Paleologu-Matta (cam „eclectică”, zice) despre „abisul ontologic”, examinat în context european, chiar „dincolo de Heidegger”, fie invocând visul nicasian, angajând bătălia pentru facsimilarea Caietelor, aducând în atenție Raportul adresat președintelui Uniunii Scriitorilor (4 iulie 1969), filosoful fiind convins că acea „întâlnire răscolitoare” cu universul manuscriselor (Eminescu devenind „o prezență fizică”) va trezi „recunoștința generațiilor viitoare”. Afirmație care, lui C.M. Spiridon, îi prilejuiește comentarii amare, cercetând deculturalizarea epocii postdecembriste.
Gazetarul Eminescu, în articolele încredințate foii conservatoare Timpul, examina, foarte informat, relația cultură / civilizație (ca „sumă de cercuri”), înțelegând cosmopolitismul ca „simulațiune”, soarta limbii și a culturii naționale, interesat – ca revizor școlar – de instrucția tinerimii. Combătând vehement „panglicarii de vorbe” și pledând convingător pentru „ierarhia meritului”. Când analizează politica guvernului, surprinde – la lectura de azi – prin acuitatea și actualitatea observațiilor. Are, desigur, păreri economice (vezi, de pildă, „vampirismul”), crede în monarhia constituțională și respinge patriotismul „de porunceală”. Se pronunță, în repetate împrejurări, asupra Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, asupra României de est, refuzând net și argumentat „patronajul special” al Rusiei. Vrea, desigur, o viață de stat naturală.
Gazetăria eminesciană, constată C.M. Spiridon, acoperă o perioadă „neașezată”, vădind „frapante similitudini” cu epoca noastră. Motiv de a insista, într-o demonstrație strânsă, asupra parlamentarismului, notând că, în optica eminesciană, relația dintre muncă și socialism trebuie clădită pe merit. În fine, nu putea ocoli chestiunile literare (tema Zburătorului, „poetul religios”, cum se străduiseră gândiriștii a-l acredita și, îndeosebi, colaborarea lui Eminescu la Convorbiri literare). Semnalăm că C.M. Spiridon tipărise recent chiar „povestea unei reviste” (Editura MLR, 2019), cel dintâi număr al Convorbirilor, apărut la 1 martie 1867, fiind trimis „în toate părțile”, cum ne încredințează Iacob Negruzzi. Depănând o istorie veche, dar și cea recentă, vestind, în ianuarie 1996, „un alt început”, actualul director al revistei ieșene subliniază că relația lui Eminescu cu respectiva „foaie” a fost una de „incontestabilă continuitate”, prin care s-a impus ca mare poet, definind esențial literatura română.
Evident, nu se cade să nedreptățim gazetarul, mai ales că problema dualismului eminescian întreține, se știe, o lungă gâlceavă. Admirat sau contestat, considerat un reper intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. El trebuie citit, însă, în rama epocii.
Așadar, asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul căruia a crescut literatura română. Verificând, tocmai „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, întârzie asimilarea lui Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea mereu în preajmă. Or, sub flamura revizuirilor, demistificatorii, „sătui de Eminescu”, foiesc, întreținând – au pretenția – o „operă sanitară”, denunțând obsesia specificului național, autohtonismul exacerbat, chiar formula „suspectă”, „ilegitimă” de poet național într-o vreme a destructurărilor. Cel care, pentru Noica, era „o lume”, devine – pentru alții – un mit împovărător, un terorist „urât de elevi”, băgat „pe gât”, chiar o sursă a răului românesc prin protolegionarism, în ochii lui I. Negoițescu. Interesat de anatomia răului politic, până și Adrian-Paul Iliescu, pornind de la ipoteza (corectă!) că „în Eminescu există mai mulți Eminescu, toți adevărați”, îmbrățișează teza disjuncției, vorbind despre „lărgimea spirituală” a poetului în simbioză, însă, cu „îngustimea morală” a publicistului visceral, atins de „orbire maniacală”!
Antiteza, observa Mihail Dragomirescu (e drept, pornind de la o lămuritoare sugestie eminesciană), ar defini personalitatea marelui poet şi gazetar. În timp, îndemnul de a dezvălui coerenţa interioară a operei sale prin armonizarea fragmentelor, dorinţa de a identifica în cosmosul său liric „constantele universului imaginar” a devenit o preocupare obsesivă pentru frontul eminescologilor (unii ocolind cu prudenţă sau chiar ignorând, observăm, producţia gazetărească). Doar poetul să intereseze? Cel care îşi recunoştea „puţinul talent”, fiind gata chiar să renunţe la poezie, considerată „un incident al tinereţei”, închipuind, însă, o altă lume, expresie, fireşte, „a geniului rod”? Dar gazetarul, cel prea „grăitor de adevăr”, trezind aprige adversităţi, poate fi uitat?
Totuși, de o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică polemică.
Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei.
Ion Negoiţescu amintea, în Istoria sa, de „unitatea excepţională a personalităţii”, răsfrântă în orizontul romantismului, încercând a acredita superioritatea postumelor. Lăsată în nedesăvârşire şi „somnolaritate”, dezhumată, poezia plutonică, de mari voluptăţi vizionare, îmbibată de mitos, închipuind o „demonie cosmotică” se vădea, sub pana romanticului absolut, solidară cu ideaţia publicistică. Cu influenţă „rea”, aceasta din urmă, preciza imediat criticul, „împătimită”, invectivată, de un „şovinism pustiitor”, desfăşurând un vizionarism politic naiv; sau, altfel spus, „oarbă de patimă”, câtă vreme, pledând pentru prezervarea rădăcinilor, pentru un purism etnic „cvasimitologic” condamna, cu furii pamfletare, „lepădăturile”.
Din felurite pricini, virilul spirit schizoid a fisurat perspectiva totalizantă, impunând ideea rupturii între poet şi gânditor, ignorând „cât de unitară” a fost existenţa materială şi sufletească a poetului-gazetar. Sau acceptând, cu generoasă îngăduinţă, doar un posibil numitor comun: romantismul fundamental. Eminescu, însă, a fost un „organ complet”, constatase definitiv G. Ibrăileanu. Încât, efortul de a identifica un principiu ordonator, liant al operei pe toată întinderea şi adâncimea sa, a însoţit obsesiv strădania eminescologilor. Fie că a fost pomenită maioresciana seninătate abstractă ori setea de absolut, fie că a fost invocată melancolia (la George Gană, o categorie „culturală”) sau antiteza (relaţia antitetică însemnând, la Cristian Tiberiu Popescu, coabitare), fie că, în fine, s-a vorbit de emotivitate, spiritul hyperionic (George Popa), amintita „scindare a eului” sau „mărcile dialogale” (la Gheorghe Doca), Eminescu fiind un „geniu dialogic”. Toate, de fapt, dorindu-se invarianţi explicativi, se regăsesc în fiinţa celui care stăpâneşte centralitatea canonului literar românesc. O icoană totală, reamintim, încerca să propună şi D. Caracostea, ca promor al criticii genetice la noi (v. Personalitatea lui Eminescu). Nesaţiul intelectual, „setea de absolut” contraziceau răspicat verdictul lui Titu Maiorescu. Or, D. Caracostea, dimpotrivă, atrăgea atenţia asupra „polarităţii vieţii şi creaţiunii lui Eminescu” (patimă, tortură, afirmare şi negaţiune în exces). Ceea ce gazetăria eminesciană a probat plenar.
Eminescu stăpânea, precum puţini, „cunoştinţa trecutului românesc” şi aşeza – după spusa lui Iorga (1934) – faptele mărunte, trecătoare, în „maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice”. Iubea ritmul organic, nu febra salturilor; cinstea, prin imersiunile sale temporale, fiinţarea arheică în istorie, paseismul regresiv şi îşi mărturisea fascinaţia medievalismului şi miracolul conservării, apărând această „insulă de latinitate roasă pe margini”, mereu ameninţată, constrânsă, prin deromânizare, să-şi uite limba şi obârşiile. Era implicat, dar netranzacţional şi vădea – constatase E. Lovinescu – „dârzenie ideologică”. Combustia, salahoria la „Timpul” (unde „şi-a spus părerile”) l-au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent.
Aşadar, vom spune şi noi, nu există un singur Eminescu. Dualismul eminescian, schiţat de E. Lovinescu (în 1926), îi părea marelui critic „inexplicabil”. Ca editorialist pătimaş, anunţând, prin recuperarea prozei politice în epoca interbelică, ivirea unui nou Eminescu, consolidând mitul deja înfiripat, el făcea figura unui luptător „înfipt în realitatea vieţii”. Să fie aceasta doar „o irosire de energii”, cum credea acelaşi Lovinescu, suspectându-l chiar pe poetul-gazetar de un pesimism inautentic (ca „ideologie împrumutată”)? Perpessicius, dimpotrivă, subliniind valoarea literară a ziarismului, evidenţia tocmai importanţa „complimentară” a acestei opere, citită, în timp, pe linia liberalo-rosettistă, prin lupa dogmatismului ori, mai nou, în numele corectitudinii politice.
Chemat la „Timpul” de Slavici (ziarul fiind „pe dric”), lucrând cu zel şi lăsat să scrie „cum îl taie capul” (spunea, în amintirile sale, Lascăr Catargiu), Eminescu a stârnit mari controverse. Şi a fost scos din joc. Evident, n-a fost un „executant” politic docil şi nici un „împrumător de idei”. Publicistica sa, în pofida dezordinii în editarea volumelor academice, a devenit, brusc, vizibilă odată cu apariţia volumului IX (iulie 1980), bucurându-se de un larg ecou. Chiar şi de intervenţia lui Moses Rosen, rabinul şef în acei ani, cerând reintroducerea cenzurii pentru scrisul eminescian, cum nota indignat D. Vatamaniuc.
Tratat anistoric, ridicat în ochii posterităţii la rangul exemplarităţii, adevăratul Eminescu a fost, deseori, „pierdut” sub crusta aprecierilor „generaliste”, fiind convocat ca argument suprem în orice demonstraţie şi desfigurat prin comentarii partizane, colorate ideologic. Şi, dacă în ipostază lirică s-a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la „Sburătorul” amenda publicistica eminesciană, considerând-o o „eroare fatală”. Cum o veche doleanţă, restituirea in integrum a operei eminesciene, s-a împlinit, avem prilejul de a cerceta, întorcându-ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic, cât şi scrierile îngropate în ziare, exerciţiul gazetăresc – avertizase Al. Oprea – relevând „multiple şi fruste ipostaze”. E drept, o gazetărie tratată diversionist-ideologic, sub presiunea circumstanţelor, suportă şocul manipulărilor; încât, citit mai încoace cu lupa corectitudinii politice, textul eminescian – de un patriotism ardent, se ştie – poate fi suspectat şi acuzat de naţionalism fervent şi reacţionarism xenofob. Eroarea se dovedeşte dublă; fie extrăgând textul din context (din rama epocii, altfel zis) şi cercetând detectivistic dacă analizele ieşite din pana poetului sunt „corecte politic”, fie aplicându-i filtrul corectitudinii politice prin actualizări forţate, ignorând standardele epocii „de emisie”. Remarcabilă prin întindere şi consecvenţă, publicistica eminesciană, cu teribile implicaţii şi influenţe, nu trebuie citită în sine, nota M. Ungheanu; ocolită sau luată „în antrepriză”, provocând exaltare (cazul lui A. C. Popovici) sau gesturi minimalizatoare (precum reacţia lui G. Panu, pentru care gânditorul Eminescu era un biet visător), suportând „lecturi” dirijate sub pecetea speculativismului desfigurator, „bucurându-se” de amputări editoriale şi distorsiuni interpretative, gazetăria a fost trăită dureros de poet, până la identificare cu problemele zilei. Acel corp de idei pentru care Eminescu a ars gazetăreşte privea, îndeosebi, tematica identitară, anunţând profetic: „lupta se urmează pentru românitatea ţării”. Chiar dacă Şerban Cioculescu, admirând poetul şi publicistul, deopotrivă, vorbea de „vocaţii paralele”, pentru un N. Djuvara, proza politică nu ar mai trebui reeditată! Pe bună dreptate, N. Manolescu (subscriind, cu un alt prilej, opiniei din urmă) nota în Istoria critică: „toată lumea a înţeles publicistica politică a lui Eminescu aşa cum a vrut”.
Totuşi, acel „dispreţ principial”, constatat de Şerban Cioculescu, însoţeşte şi azi publicistica eminesciană, o zonă fie ocolită (sub alibiul că Eminescu ar fi numai poet, cum credea G. Panu), fie exploatată nemilos, deformată, nescutită de excese şi erori, servind, se ştie, toate cauzele. Sau, şi mai rău, plasată şi taxată – pe necitite, bănuim – sub spectrul nulităţii, rod al fanteziilor unui gazetar fără sistem, cu mintea bolnavă; zgomotoşi, cotizanţii la main-stream-ul pollitical correctness îşi fac datoria. Falsa idolatrie, penibil encomiastică, ironizată de G. Călinescu face, iată, casă bună cu oarba contestaţie, discreditând o personalitate poliedrică, fără efortul – deloc lesnicios – de a fi percepută în întregimea sa. Or, acest conservator natural, indubitabil un mare caracter şi un uriaş gazetar, şi-a iubit naţia „aşa cum este”, sans phrase. Iar generoasa prismă eminesciană nu şi-a istovit resursele interpretative, ceea ce probează convingător și volumul semnat de Cassian Maria Spiridon.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg