Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Enciclopedia SF-ului românesc (Mircea Opriță)

În anii totalitarismului, literatura SF reprezenta o reală șansă de evadare din… context. Drept care, în aproape toate marile orașe ale țării, funcționau cenacluri (fandomul, zice Mircea Opriță) populate de sumedenie de tineri. Se organizau consfătuiri zonale, anuale, congrese, conferințe, se realizau reviste multiplicate la xerox ș.a.m.d. Era o mare emulație la care se socotea a fi de bon-ton să participi. Din mișcarea aceasta s-au ridicat numeroși scriitori de literatură SF, unul dintre cei care se implicau în organizarea acțiunilor de anvergură era Ion Hobana. El însuși autor de proză SF și de articole de specialitate (în ultimii ani s-a profilat pe OZN-istică), considerat a fi o somitate, o autoritate în materie, nu doar la noi. Cel care și-a luat însă în serios vocația de scriitor de literatură SF, a fost Mircea Opriță. Cu o consecvență și un profesionalism de toată lauda, a urmărit de-a lungul anilor fenomenul la noi (și pe toate meridianele globului), scriind despre acest tip pe literatură, despre autorii care au ilustrat-o etc., pentru ca în cele din urmă să prezinte mari sinteze critice (și de istorie literară) consacrate domeniului, cu ambiția (și reușita) de a demonstra că această literatură nu este doar una de consum ci că își are, în rând cu literatura obișnuită, cotele sale de altitudine care o îndreptățesc la un loc confortabil în cadrul marii literaturi de pretutindeni. Demonstrația o face în studii de considerații teoretice, aplicate pe istoricul și evoluția literaturii române de acest tip, deschizând demersul exegetic cu volumul: Anticipația românescă. Un capitol de istorie literară, 1994, o ediție a doua în 2003. Cercetările au continuat și, în 2007, publică Istoria anticipației românești, pentru ca un an mai târziu să-și reunească, într-un volum referențial, principalele articole teoretice și comentariile aplicate asupra cărților de literatură SF românești în volumul Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000 (2008). Era, deci, în firea lucrurilor ca demersurile în această direcție să se dezvolte, să ia amploare, nu doar ca dimensiuni ci deopotrivă ca substanță, oferind astfel un excepțional documentar pe această temă: Enciclopedia anticipației românești (Editura Eagle, Buzău, 2017), concepută în patru volume de dimensiuni impresionante, proiect din care primele două tomuri (aproximativ 800 de pagini), se află deja definitivate, stând la dispoziția celor interesați: Vol. I, Portrete exemplare și vol. II, Caleidoscop, fiind în pregătire vol. III, Cenacluri, publicații, cronologie, bibliografie și vol. IV, Probleme și soluții. Concepția și realizarea proiectului afirmă (confirmă) întru totul calitățile de critic și istoric literar, în toată puterea cuvântului, al lui Mircea Opriță, cu capacități analitice penetrante, cu nuanțări de rafinament în aprecierea estetică a operelor luate în discuție, cu vocație de scormonitor în vechi documente de arhivă, dar și cu valențe de subtil și modern teoretician al genului.
Capitolul introductiv al enciclopediei – SF-ul ca literatură ex-centrică – denunță din chiar titlul său, dorința fermă a exegetului de a lămuri aspecte ce țin de substanța organică a acestei literaturi ce depășește, prin exponatele sale de vârf, condiția genului literar de tip „cenușăreasă”, o literatură excentrică „în sensul de creație oarecum insolită, care și-a impus în chip deliberat o poziție specială față de literatura tradițională”. Există capodopere, alături de producții minore, ceea ce întărește verdictul, de bun simț și indubitabil, că nu genul literar trebuie considerat marginal ci doar acele scrieri care își etalează însele condiția periferică.
Mircea Opriță, în demersul său teoretic, nu este atât de polemic pe cât de hotărât a schimba, prin demonstrație, o prejudecată ce, în ambianța artei postmoderne, se dovedește a fi în totul păguboasă. „Critica – spune Mircea Opriță – va trebui să descopere că și genurile marginale, considerate minore sau chiar paraliterare, pot fi tratate cu același instrumentar analitic ca și cărțile de literatură generală”. Este ceea ce și face Mircea Opriță în demersul său… enciclopedic, apelând la ansamblul de receptare a artei postmoderne: „Ce se poate vedea în creația postmodernă? Faptul că scriitorii nu mai respectă cu strictețe delimitarea dintre literatura tradițională, cea decupată din manualul teoretic, și experiențele literare venite dinspre periferia domeniului; că în bibliografia unor autori americani și vest-europeni importanți, acceptați între vârfurile literaturii contemporane, încep să apară motive ce păreau rezervate excluziv culturii populare, și pe care aceștia le înnobilează cu talentul lor; că teme din «mica» literatură, dizgrațiate până mai-ieri, trec fără probleme în literatura «mare», devenind astfel nu mai puțin agreabile decât celelalte teme din repertoriul convențional; că, în concluzie, fața tradiției se schimbă prin contribuția creatorilor înșiși, care nu mai admit îngrădiri canonice excesiv-restrictive operând, în consecință, mult mai liber în relația dintre scrisul «înalt» și genurile de tip «cenușăreasă»”. Mircea Opriță nu caută să recupereze astfel genul literaturii științifico-fantastice în cadrul „marii” literaturi, ci face demonstrația impunerii acesteia în contextul general al artei scrisului. În viziunea sa, SF-ul se constituie ca o specie literară, așa cum fabula, să zicem, intră cu drepturi incontestabile, în discuția și aprecierea cititorilor, a criticii și istoriei literare, ca o formă specifică de exprimare literară. Pe aceste coordonate teoretice el deschide o discuție „fără prejudecăți”, propunând atenției un număr important de scriitori români „care și-au dedicat timpul și energiile creatoare cultivării anticipației în forme superioare, încadrabile – și de fapt încadrate – în literatură”. Aici aflăm substanța demersului său enciclopedic, abordând peste 120 de scriitori, de toate calibrele, în operele cărora tematica specifică genului se regăsește fără tăgadă. Sunt tot atâtea fișe de dicționar, care depășesc însă rigiditatea consemnărilor constatative (enunțiative) practicate de regulă în asemenea instrumente de lucru, comentariile sale având, îndeobște, alură eseistică, cu un pregnant caracter analitic, disociativ, în cadrul unor evaluări de ordin estetic. Pentru fiecare autor există o componentă biografică, urmată de o detaliere, pe teme, pe subiecte, pe motive de circulație universală (sau doar națională), stăruind asupra operelor, luate în parte, analizându-le calitățile și neîmplinirile, deopotrivă, cu o justă și riguroasă măsură critică.
Sunt identificate primele, cele mai vechi scrieri de acest fel din literatura română, romanele lui Victor Anestin („primul autor specializat de literatură științifico-fantastică din România”), În anul 4000 sau O călătorie la Venus, datat 1899, urmat, abia în 1914, de romanul lui Henric Stahl, Un român în lună. Proza lui Victor Anestin, consideră criticul, „se alătură unei serii de narațiuni cataclismice despre «sfârșitul lumii» prin coliziune cosmică”, trimițând la romanul lui Jules Verne Hector Servadac, la povestirile lui H. G. Wells, J.-H. Rosny Aîné sau Arthur Conan Doyle. Fișierul abordează atât creațiile unor scriitori care s-au ilustrat expres, aproape în exclusivitate în limitele spațiului tematic SF (Adrian Rogez, Romulus Bărbulescu, Horia Aramă, George Anania, Leonid Petrescu, Leonard Oprea, Dănuț Ungureanu, Georgina Viorica Rogoz ș.a.), alături de, sau în primul rând, aceia dintre scriitorii importanți care au abordat și tematici specifice SF, considerați a fi un fel de clasici ai genului (de la Felix Aderca la Vladimir Colin), dar și scriitori de marcă ai literaturii române în opera cărora se evidențiază descinderi pe orizonturile SF-ului (Al. Macedonsky, Gib. I. Mihăescu, Victor Papilian, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Horia Lovinescu, Mircea Cărtărescu ș.a.), ceea ce probează opinia că elemente specifice tematicii și nu mai puțin ideaticii de tip SF, au stat mereu în atenția unui mare număr de scriitori români. De asemenea, consemnează (la drept vorbind analizează) contribuțiile unor critici și teoreticieni literar orientați marcat asupra genului (speciei literare, dacă doriți), cum ar fi Florin Manolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Cornel Robu, Ion Roman ș.a. alături de alții care intră în discuție oarecum lateral (G. Călinescu).
Pentru fiecare dintre autorii tratați, Mircea Opriță are deschidere mai mult decât culantă, fără a evita amendările, acolo unde ele se impun, punând în evidență mai cu seamă noutățile pe care diversele opere (romane, povestiri, nuvele, chiar piese de teatru sau poezii) le pun în circulație, în mișcare. Întreprinderea de anvergură a lui Mircea Opriță e în măsură să modifice definitiv (?!) optica exegeților noștri literari asupra acestui gen care își câștigă pe zi ce trece numeroși fani, atât în rândul scriitorilor cât, mai ales, în acela al cititorilor. Din păcate, o obiecție trebuie făcută, nu referitoare la substanța comentariilor critice cât la modalitatea prezentării autorilor, într-o ordine desăvârșit aleatorică, fără nici un fel de sistematizare a materialului, nici măcar cronologică sau alfabetică, fișele se succed unele după altele la voia întâmplării, aflându-se astfel alăturați autori ce nu au nici o legătură, de nici un fel, între ei, aparținând unor epoci, generții, școli diferite etc. Era necesară o minimă orientare a cititorului, măcar după un indice de nume, cu trimiterea la paginile respective din Dicționar. Oricum însă, Enciclopedia anticipației românești, datorată lui Mircea Opriță (el însuși autor de romane și povestiri reprezentative ale genului), are statut de pionierat în literatura noastră, întrunind, cu drept cuvânt, sufragiile unei veritabile sinteze științifice.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg