Motto: „Tendința mea este de a pune în lumină le côté spirituel, simbolismul și coerența interioară a fenomenelor religioase etnologice; nu pentru că aș nega sau minimaliza celelalte aspecte – material, economic, istoric etc. – ci pentru că acestea mi se par evidente, în timp ce le côté spirituel trebuie citit ca în filigrană. În plus, s-a scris deja atât de mult despre aspectele exterioare, adesea parazitare ale fenomenului religios” (M.E., Jurnal, v.I, p.149).

 

 

În iulie 1973 Mircea Eliade observă că devin publice tot mai multe texte, idei, credințe, metode, ritualuri care „în timpuri normale” (M.E.) sunt ascunse și accesibile doar printr-o inițiere. „Nu știu dacă acest fenomen a fost studiat de vreun filosof al culturii”, notează savantul. „Epoca phanică” (M.E.) în care se publică texte ezoterice aparținând tradițiilor inițiatice secrete (tantrismul, hermetismul, etc.) pune la îndemâna tuturor doctrinele și metodele secrete (i.e. ezoterice) pentru că „nu mai există riscul de a fi înțelese” (M.E., Jurnal, vol. II, 2004, p. 114).
Inexistența aceluiași risc a făcut posibilă și publicarea multor povestiri eliadești chiar la vremea când cenzura comunistă intervenea pentru blocarea distribuției unei asemenea beletristici prin Biblioteci publice și prin librării comuniste, lucru remarcat de hermeneutul universurilor religioase încă din 1970.
De altfel, tendința mass-mediei oficiale este de a canaliza interesul omului modern către evenimente politice. Lucru este vizibil și în Wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).
Celor care îi vorbiseră de succesul și publicitatea „superstițiilor”, miracolelor de tot felul și a întâmplărilor inexplicabile, Mircea Eliade le-a povestit despre necunoscutul țăran brazilian care, posedat de spiritul unui medic german, „dr. Fritz”, a făcut între 1950 și 1964 sute de operații chirurgicale „în transă” folosind foarfece, cuțit, scule, briceag, fără să le sterilizeze și fără să aibă nici o infecție sau hemoragie post operatorie. Observat cincisprezece ani de mulți medici brazilieni, chiar înregistrat în timp ce opera, țăranul neșcolit a asistat odată la una din filmări și, văzându-se deschizând abdomenul unui pacient pe care-l operase de cancer, a leșinat. Faimosul savant aflase de cazul țăranului Jose Pedro de Freitas, citind întâmplător un articol din Enciclopedia Man, Myth and Magic (cf. M. Eliade, Jurnal, vol. II, p. 34) unde era trecută și condamnarea lui Pedro la 16 luni de închisoare ca witch-doctor, adică vrăjitor.
În Portugalia, după o discuție cu Ortega y Gasset, fostul suplinitor al Profesorului Nae Ionescu trece în jurnal că „atât Nae cât și Ortega sunt preocupați de istorie” (p.25). În schimb, preocuparea sa proprie pentru fenomenul religios, pentru gândirea simbolică și pentru mituri, îi dezvăluie indubitabil interesul major pentru „salvarea de istorie” (p.25). Deși evidentă în vasta operă științifică și în opera literară a lui Mircea Eliade tradusă în nenumărate limbi, această idee „fanică” a fost intenționat trecută cu vederea de bursierii care, după 1990, au scris despre remarcabilul savant la sugestia cripto-securistă a puternicilor zilei.
Din clara formulare a lui Eliade reiese și falsul dintr-o neinspirată denumire a unui volum cu puternic iz de dosar securisto-comunist. Titlu – „Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire” (2003, vezi „Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică, Țurcanu despre prizonieratul lui Mircea Eliade în istorie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 79-90, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/turcanu/) – a intenționat desigur să-l „încarcereze” în istorie pe Eliade, savantul de mare autoritate științifică pe care mercenarii ocupantului sovietic nu l-au putut martiriza după gratii, cum au făcut-o cu filosoful Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).
La Paris, unde ajunsese în toamna anului 1945, Mircea Eliade are pe 1 nov. 1945 prilejul de a vorbi cu doi supraviețuitori de lagăre politice. Aceștia i-au povestit că, după gratii, „au descoperit… că există o realitate spirituală, că există stări indescriptibile. De fapt îl căutaseră tocmai spre a-l întreba dacă stările pe care le cunoscuseră în detenție au vreo legătură cu yoga. Notația din caiet cuprinde si regretul că asemenea experiențe nu sunt discutate și interpretate. Căci în secolul XX milioane de europeni au străbătut acest „itinerariu pe care colectivitățile nu le-au mai cunoscut din Evul Mediu” (p. 62).
Fiind chiar perioada în care la Paris lucra la Techniques du Yoga, a doua ediție a volumului despre Yoga apărut în 1936, volum care-i oferise lui Georges Batailles „cea mai clară expunere asupra tantrismului” (p.136), Mircea Eliade precizează în Jurnal că „Yoga se înscrie și ea alături de atâtea alte încercări religioase paradoxale de a dobândi, aici pe pământ, coincidența între ființă și neființă, de a deveni zeu rămânând totuși om. Paradoxul eliberatului în viață (jivanmukta) este că a obținut libertatea absolută, fiind total de-condiționat și totuși continuă să trăiască în durata temporală” (23 noiembrie 1945).
După vreo două decenii de la întâlnirea din 1 nov. 1945, Mircea Eliade a avut ocazia să vorbească și cu câțiva români scăpați cu viață din regimul de exterminare al lagărelor și închisorilor comuniste cu care ocupantul sovietic împânzise țara (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Comentariu literar al nuvelei „Pelerina” de Mircea Eliade, pe hârtie în revista „Tribuna”,Cluj-Napoca, nr. 504 din 1-15 sept. 2023, pp.18-20).
Așa a putut afla, și de la conaționalii săi, că mulți sceptici înainte de a fi închiși „au ajuns să creadă într-o realitate spirituală care îi depășea, dar în același timp îi consola, îi ajuta să supraviețuiască” (ibid.). Vorba lui Petre Țuțea: fără ajutorul lui Dumnezeu, nu scapă nimeni cu viață din temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/).
La comparația făcută de Ortega y Gasset între viața omenească și un naufragiu, Eliade își amintește că pe Nae Ionescu îl obsedase aceiași imagine „în ultimii ani și la ultimele sale cursuri. Și nu în sensul unui eveniment catastrofic, ci de condiție general umană: omul e, de la început, o făptură căzută; luptă să se mențină în viață, să dureze și, mai ales, să se salveze spiritual” (p. 25).
Cum bine reținuse un cunoscut de-al lui Cioran, obsesia „căderii” omului „în timp” l-a urmărit și pe „scepticul de serviciu al unei lumi în declin” (cf. P. Ț) care, după absolvirea facultății, fără să-i fie asistent, l-a însoțit la cursuri pe Profesorul Nae Ionescu. Peste ani, Cioran și-a intitulat una dintre cărți La chute dans le temps.
Citind opinia lui Sartre după care moartea ar fi o „non-valoare absolută”, Cioran notează că este o părere falsă, atât în fond, cât și în forma exprimării: „On ne peut pas dire: le plus absolu; c’est comme on disait: le plus infini. Quant à dire que la mort est une non-valeur c’est une pure absurdité” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ).
Una dintre multele idei de mare rezonanță speculativă ale întinsului eseu despre Dimensiunea românească a existenței – scris de Mircea Vulcănescu la vremea cotropirii României de către vecinii ei – este chiar aceea despre lipsa de hotar care să despartă lumea de aici de lumea de dincolo.
În caietele sale – din care a extras Fragments d’un jurnal (Gallimard, 1974) traduse din românește de Lucian Bădescu, Mircea Eliade notase visul în care i-a apărut Profesorul Nae Ionescu intrând pe ușa mansardei din Strada Melodiei și spunându-i că accederea omului pe celălalt tărâm este la fel de simplă. Este ca o continuare a vieții din lumea de aici, după ce ai deschis o ușă și ai trecut de cealaltă parte a ei.
Argumentația filosofului martir Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu, personaj de roman, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/2noaptea-de-sanziene-eliade-isabela-vasiliu-scraba/) apelează la conceptul existenței ca totalitate pentru a sublinia ideea că lumea în genere depășește din toate părțile timpul și spațiul de aici. Ca un receptacol deschis, lumea de dincolo ar cuprinde și lumea de aici, ar umple-o și ar împlini-o cu „lucrurile nevăzute care sunt ca și cele văzute, chiar dacă nu sunt date în spațiu” (vezi M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, București, 1991, Editura Fundației Culturale Române, pp.107-108).
La Lisabona, pe când era atașat cultural la Legația României, tânărul Mircea Eliade fusese fericit auzind-l pe C. M. de la periodicul „A Voz” spunând că Nae Ionescu (1890 -1940) a fost unul din cei mai inteligenți oameni ai Europei” (M.E., Jurnal, vol.I., p. 21). Aceiași părere o exprimase după 1990 și Alexandru Paleologu într-un interviu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/3058-2/).
Tot în Portugalia, discutând cu profesorul Carl Schmidt, reține părerea acestuia despre rolul nefast al lui Mommsen în cultura europeană: „El l-a desființat pe Johann Jakob Bachofen [profesor de Drept Roman la Universitatea din Basel și autor al volumului „Das Mutterrecht, 1861]; Mommsen l-a urmărit necruțător chiar și după moarte. [Astfel] istoricismul a progresat sub o stea cumplită, căci tot ce era transcendent și simbol în istorie era desconsiderat, suspectat sau sistematic ignorat” (p. 26).