Prezență oarecum solitară în poezia noastră actuală, Ion Gheorghe și-a alcătuit în timp un statut de „poeta vates modern”, cum l-a numit Marin Mincu în „Prefața” (reluând textul din volumul Poezie și generație, 1975) la masiva antologie O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, București, 2016), urmând chemarea propriei vocații de a compune vizionar o veritabilă epopee a duhului mitologiei țăranului român. Toate volumele sale, de la Zoosophia (1967), la Cavalerul trac (1969), Megalitice (1972) ș.a., până la Sutrele țăranului Arsene Iancu (2009), nu sunt altceva decât segmente dintr-un vast edificiu poetic menit a recompune o mitologie dinamică a istoriei seminției sale, ivită în lume din străfundurile unei arhaități nebuloase („gândindu-mă că voi alcătui o Saga”), având ca prezență axiologică figura (existența) țăranului și locul său acolo „unde se plămădește mierea acestei țări multe veacuri agrare”.
Prima carte (Zoosophia) închidea între copertele sale sugestia programului vizionar, modalitatea pe care o propunea, discursul de amplă respirație lirică, cu depănări de sugestie epică, evocator în stil baladesc, având personaje/eroi naționali, marcate istoric de un dramatism cu rezonanțe biblice: „Păsările nu-și găseau leacul/sau Avram Iancul?//C-o ramură de măslin/trecea-n lume pe asin;/vânturile crunte/îi ardeau steaua din frunte.//Aruncă, stăpâne, cheia/între noi și lumea morților,/să se-nchidă munții-aceia/ la buciumul moților” (Asinul), dar mai înainte: „Sfântul Apostol Cantemir”, cu „sfântul Apostol Costin” și „sfântul Apostol Grigore”, firește apostoli ai neamului, pe care îi plânge „la râul Vavilonului” într-un cântec-bocet de închinare: „Plânsul sfântului Dositei/ridica valuri nalte, marea făcea să se salte/a duririle ei:/torna, fratre, torna/i pace ție, oame –/urlam ca fiara licorna/scuturând coame” (Formica). Un trecut istoric ce decurge din Logosul primordial: „cuvântul de izvor al cuvintelor;/cel ce poate opri apele; ce vorbește/pietrelor/și face pietrele și apele să vorbească;/cel ce poate învia copacii și poate scula/din morți oasele muriților […] Logosalvia –,/buruiana cuvântului/cuvintelor,/al cuvântului tainic și-al zodiei/Capricornului și-al tuturor, tuturor, tuturor zodiilor//Cântară cocoșii pământurilor trace/de trei ori; de trei ori înflori/Iarba Logosului” (Iarba Logosului).
Modalitatea de tratare poetică a temelor și motivelor ce alcătuiesc această „saga” e aceeași pe care o întâlnim la iconarii ce zugrăveau pe sticlă segmente de viață ale sfinților mitologiei creștine. E o artă naivă ce nu ține cont de regulile stricte ale esteticii consacrate în arta cultă. Realismul lor e unul mai degrabă fantastic iar stângăcia liniilor de contur din portrete și peisaje impune farmecul imaginației fruste și sincere a meșterilor. Ion Gheorghe apelează și el la o viziune marcată de arhaitatea rudimentară, magică, din care își trage seva inspirației, poetizând în cheia artei naive istorii de demult, chipuri de eroi legendari, momente ale devenirii în ființialitate, prin epoci revolute, a unuia și aceluiași personaj definitoriu pentru afirmarea neamului – țăranul: „O, zeii mei vechi, cu fețele jupuite, o sfinți/Martirizați de-un nou și nesătul Bizanț,/Icoana legii mele de-a pururea rămâne/Țăranul jupuit: umblă el pe lume/cu propria-i blană de om viu/Dar soarele făptura nu i-o strică, vântul/Nu-l pustiește, nu-l împute pământul,/Nici apele nu-l destramă” (Cu Tudor Vladimirescu).
Un asemenea elogiu al țăranului român din totdeauna, al țărânei natale, al satului cu întreaga sa lume de fapte și meșteșuguri, de îndeletniciri tradiționale, face și Ioan Alexandru. Deosebirea însă dintre cei doi poeți e una de profunzime în tocmai înțelegerea ritualizării acestui univers. Dacă la aedul ardelean avem incantații imnice, adevărate ode înălțătoare, de un patetism ardent, la Ion Gheorghe coarda dominantă a discursului este una dramatică prin excelență, tragică, mizând pe o implicare destinală în ritmurile curente ale vieții: „Stau țăranii și-ascultă cu auzul mare/gâlgâitul izvorului de cristal/peste freamătul propriului sânge otrăvit de-așteptare,/ într-un demult uitat ritual […] Țăranii la povarnă – discipoli obscuri/ai unor preoți ce-au pierit demult –/ părăsiți pe-acest pământ cu frați dioscuri,/se dedau și ei, de spaimă, unui joc periculos și ocult” (La povarnă). Sunt evocate/înviate în imagini fabuloase personaje din mitologia autohtonă (Muma Pădurii, Zâna Mamă, Marea Mumă dar și Șarpele de casă, Lupul figurând pe drapelele de luptă de odinioară, Kaloianul etc.) sau din factologia sacră universală (erotismul Mitrei, ritualul dionisiac – „Ce-ai tu taure, că flușturi din cap și miroși,/că te uiți în lume cu silă /…/au nu ești tu bărbatul tuturor vacilor de prăsilă,/ și mirele și ginerele și părintele totodată;/au nu ești însuți semănătorul și sămânța curată” – Descântec), percepute specific pe aceste tărâmuri ca eroi fertilizatori, liberatori, precum Sfîntul Gheroghe, bunăoară, cel zugrăvit în icoanele sfinte: „de peste gârlă/ se izvodi Marea Șopârlă;/ de trei ori avea coada-nnodată/sfârșită-n săgeată –/dealul solzosului trup/se sprijinea-n patru labe de lup;/la umerii dinainte/avea aripi suflătoare de aer hierbinte […] Iată, măre, un flăcău mai turmac,/au smuls un bulumac/și-au intrat în gârlă/către Marea Șopârlă;/strigă, fluieră, ca și cum ar fi ieșit să se plimbe/și-nfipse țărușul în miezul ostrovnicei limbe” (Sfântul Gheorghe).
Imaginea țăranului, fie el numit Manimazos, „cavalerul trac”, fie unul din oamenii cei de rând, se înfățișează urmând o existență ritualică în șirul zodiacal: „Tăcut țăranul Luni, țăranul Marți, cuminte,/și tot la fel țăranul Miercuri, și tot ca ei, țăranul Joi –/pe focul mare puși, pe rugul ținerii de minte,/și-n apa morții aruncați, și-mpinși de-acolo înapoi…/Vineri și Sâmbătă, progeniturile suflării din zori,/și-ale vântului de la amiază –/oameni întemeietori;/dintre cei ce se supără când e nevoie și surpă lumea și iarăși o așază” (Noima cu șapte).
Icoanele bucolice ale țăranului trecutului își schimbă înțelesul de cum modernitatea societăților contemporane îl marginalizează, așa încât atitudinea poetului devine una polemică, sarcastică (țăranul orășenizat își duce viața după altă rânduială: „La mine se termină merele, ceapa, ridichile,/Roșiile, fasolea sănătoasă și mazărea; toate/Ajung din belșug până la mine; în fața mea/Se trage oblonul, se pune scaun în ușă,/Se-ntoarce cartonul orar cu inscripția lapidară:/Închis. Și cu toate acestea eu nu flămânzesc,/Un geniu bun stă-n preajma mea, îndrumându-mă/La ceea ce mi se cuvine” – Partidul lui Decebal), preponderent satirică: „Revoluționarii de profesie ne-au învățat/Că România din vremea lor este-o alcătuire/La-ntâmplare și pe seama altora, hrăpăreață,/Instigându-ne să ne desprindem ținutul/De baștină, să trecem pe altă hartă,/Când nu ne place guvernul și ne-am supărat/pe cârmuire” (România Carului-Mare), detașându-se de realitățile unei patrii înstrăinate: „Iartă-mă, Patrie, că nu mai vin/ La aniversările tale cu flori și eșarfe, nici/Nu-ți mai fac semn cu mâna când treci/În mașinile-ți negre, cu motocicliști înainte […] Iartă-mă, țara mea, de-acum și de mâine,/Poimâine și din vecii vecilor” (Patrie de-o porție).
Poezia lui Ion Gheorghe trebuie citită și înțeleasă (receptată) în întregul ei dialectic, ea urmând, într-o ilustrare ce traversează epoci, devenirea mitologică a duhului țăranului român, într-o viziune sacralizată a ființării sale („Țăranul are matca din care nu l-a scos nimeni” – Plantații). E o poezie bolovănoasă, dacă vreți, dar e o poezie originală, izvodită din dragoste și ură, din admirație și lamentație, pentru seminția sa de lucrători cu devoțiune ai acestui pământ, locuit și înstăpânit din străvechime de oameni simpli, curați, având acută conștiința menirii lor istorice.