Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eppure è lì

 

Poet, eseist, critic literar, s-a născut la Modica (Sicilia). Este autorul a numeroase volume de poezie, eseistică, critică literară, teologie, etică, istorie. Activitatea sa a fost recunoscută pe pan național şi internațional şi prin câştigarea a numeroase premii literare. Dintre volumele de poezie amintim: Nella sognante casa delle Muse, Editrice EDI, Modica, 1985. E verrà il tempo…, Edizioni Associazione culturale Dialogo, Modica, 1988, Oltre il silenzio della Parola, Vincenzo Ursini Editore, Catanzaro, 1990, Guardando Lembi di cielo, Adierre Editrice, 1993, Terre di Rinascita, Itinerarium Editrice, Modica 1997, Canto dal Mediterraneo, Ismeca, Bologna, 2008, Tra naufragio e speranza, Europa Edizioni, Roma, 2014, Odi alle dodici terre. Il vento, a corde, dagli Iblei, bilingv (Italian-englez), Armando Siciliano, Messina, 2016.
Premiului Nobel, Salvatore Quasimodo, i-a dedicat volumul Quel Nobel venuto dal Sud. Salvatore Quasimodo tra gloria ed oblio, Edi Argo 2006.

 

Eppure è lì

Eppure è lì, sotto il filo dell’aria che canta
come ruscello d’acqua al salire dell’alba,
l’amore che non sa di pietra e di sdegno,
di occhi che gettano vampe d’agosto
sulla sabbia calpestata da piedi infelici.

È lì, nel respiro trasparente di pensieri
che sognano il cielo come coltre intorno alla vita,
la gioia che non corre dietro l’inganno di parole,
di bocche che puzzano di fiele, di passioni
che durano quanto la rugiada d’un mattino.

È lì, nell›umiltà dell›erba bagnata e silenziosa
che tocca la pelle riscaldata dal sole,
la felicità del cuore che distilla attimi d’aria,
di cielo e di stelle, di terra e di mare,
di sole e di luna, di canto e di amicizie.

Oggi lasciate che non insegua il tempo, la realtà
che si fa arma di guerra, il progetto senza l’idea,
l’amore senza il dono, l’utopia senza il sogno,
la felicità senza cercare nell’anima il Respiro
che respirava in principio il battito della mia esistenza.

Şi totuşi, e acolo

Şi totuşi, e acolo sub firul de aer ce cântă
ca un pârâu când zorile cresc,
iubirea ce nu miroase deloc a piatră şi resemnare,
de ochi ce aruncă flăcări de august
pe nisipul călcat de picioare nefericite.

Este acolo, în răsuflarea transparentă de gânduri
care visează cerul ca pe o perdea în jurul vieții,
bucuria ce nu aleargă în urma înşelăciunii de vorbe,
de guri care miros a fiere, de pasiuni
ce durează cât roua unei dimineți.

Este acolo, în umilința ierbii udate, tăcute,
care atinge pielea încălzită de soare,
fericirea inimii care distilează clipe de aer,
de cer şi de stele, de pământ şi de mare,
de soare şi lună, de cântec şi prietenii.

Lăsați ca astăzi să nu urmeze timpul, realitatea
care devine armă de luptă, proiectul fără idee,
iubirea fără dăruire, utopia fără visare,
fericirea fără să încerce în suflet Răsuflarea
pe care o respira la început pulsația vieții mele.

In attesa dell’umano

In questo tempo d’attesa che inizia in silenzio
tra nuvole sfumate di grigio, tutto m’appare
un bioccolo di brina che scivola sui vetri, cenere
di rami che invadono la terra, voce che ritorna
indietro nella valle, pietre senza cuore sull’argilla.

In questo tempo d’attesa vedo fili d’erba bagnati
di rugiada, tramonti senza sole, favi senza cera
e limi di palude, attraversati dalla notte, corazze di ferro
con i tappi nelle orecchie, mani di spine che raccolgono
singhiozzi, stelle senza luci su verdognoli torrenti.

E mi distende il silenzio della sera che parlotta
con le foglie, il colloquio con l’Atteso che si china
sull’anima protesa all’Infinito e al suo Principio,
mi trapassa la luna con i suoi sguardi di speranza,
riprendo in mano i libri rimasti da sfogliare.

E nell’ora in cui le mie pupille s’aprono all’eterno
cerco l’olio per curare le ferite, le rose da portare
agli uccelli senza nido, la fontana ove lavare gli occhi
madidi di pianto, i sentieri ove i gigli ritornano
a sorridere, la grotta che accoglie la mia ombra
nella notte senza notte.

În aşteptarea omenescului

În vremea aceasta de aşteptare care începe în tăcere
printre nori cu nuanțe cenuşii, totul îmi apare
un ghemotoc de brumă care alunecă pe sticle, cenuşă
de crengi ce cuprind pământul, glas care se întoarce
în vale, pietre fără suflet pe argilă.

În vremea aceasta de aşteptare văd fire de iarbă udate
de rouă, apusuri fără soare, faguri fără ceară
şi nămoluri de mlaştină, străbătute de noapte, platoşe de fier
cu dopuri în urechi, mâini de spini care adună
sughițuri, stele fără lumină peste torente verzui.

Şi mă destinde tăcerea serii bolborosind
cu frunzele, discuția cu Cel Aşteptat care se-apleacă
spre sufletul ce tinde spre Infinit şi Începutul său,
mă străbate luna cu privirile ei pline de speranță,
iau iar în mâini cărțile care au mai rămas de citit.

Şi în ceasul în care pupilele mele se deschid spre veşnicie
caut uleiul să-mi îngrijesc rănile, trandafirii de dus
păsărilor fără cuib, fântâna în care să-mi spăl ochii
umezi de plâns, cărările unde crinii încep iar
să zâmbească, peştera care îmi primeşte umbra
în noaptea fără de noapte.

Su ali d’aquila

Innalzami
su ali d’aquila
per riportare l’umanisemo rubato
ai cuori di volti scavati dalla rabbia,
consegnare rose senza spine, costruire
con mani di luce fili di speranza
e ridare agli occhi il sorriso del sogno.

Sollevami
su isole rimaste nel mare della solitudine
per issare incrollabili ponti a colori,
navigare il mare della bellezza deturpata
e abbraciare l’arco che lancia profezie
di pace verso il domani.

Dicono alcuni che la terra è forte nei troni,
nelle dominazioni e nella potenza di parole
che tagliano la verità; dicono altri che il cielo
non ha voce per consolare la miseria e cambiare
la sorte d’anime divenute sassi. Per me il sole
giunge dall’amore che brucia il fieno
dell’indifferenza, la pace da urne di giustizia
che disegnano unioni di popoli in cammino.

Che nessuno consenta al nemico
di farsi rubare l’umano, lo sguardo dell’aurora
che sa discernere tra rovina e trionfo, la sapienza
che non perde il senno, la fiducia che si radica
nel coraggio che dona l’Infinito mentre cammina
sulle orme della nostra finitudine.

Pe aripi de vultur

Înalță-mă
pe aripi de vultur
să aduc înapoi omenia furată
din inimi de chipuri săpate de furie,
să dau trandafiri fără țepi, să construiesc
cu mâini de lumină fire de speranță,
să redau ochilor zâmbetul visului.

Ridică-mă
pe insule rămase în marea singurătății
să împlânt poduri colorate ce nu se prăbuşesc,
să navighez pe marea frumuseții desfigurate,
să iau arcul care lansează profeții
de pace pentru mâine.

Unii spun că pământul e puternic în tronuri,
în stăpâniri şi în puterea vorbelor
ce taie adevărul; alții spun că cerul
nu are glas să mângâie pentru mizerie, să schimbe
soarta sufletelor devenite pietre. Pentru mine
soarele ajunge din iubirea care arde fânul
indiferenței, pacea din urne de dreptate
care desenează uniri de popoare în mişcare.

Pentru ca nimeni să nu-i dea voie duşmanului
să-i fure omenia, privirea de auroră
care ştie să aleagă între ruină şi triumf, înțelepciunea
ce nu îşi pierde mintea, încrederea ce prinde rădăcini
în curajul care dăruie Infinitul în timp ce păşeşte
pe urmele vremelniciei noastre.

I confini

Che la sabbia non è l’acqua né la spiaggia
pur se convivono sotto lo stesso cielo,
l’uva non è il vino, né la vite l’otre
ci mostra il confine che non mette paura.

L’ombra e il sole, il giorno e la notte,
la luce e il buio disegnano confini,
e si fanno respiro di bisogni quotidiani:
ci abituano alle distanze.

Amo i confini che non rendono identici,
l’uno e il plurale che si danno la mano,
l’io e il tu che diventano noi, la dissolvenza
che unisce i colori diversi e suona note di pace.

Cerco i confini che non calpestano storie
lingue e culture, non chiudono finestre,
respirano odori di luoghi e di spezie, innalzano
canti in terre diverse sotto un cielo senza confini.

In questa sera d’autunno in cui s’aspetta il freddo
mi specchio nella distanza dei miei confini
per fare entrare i confini e rimanere io, mentre il tu
mi sorride dicendomi: non avere paura di essere noi!

Marginile

Că nisipul nu e apă şi nici plajă
chiar dacă sunt sub acelaşi cer,
că strugurele nu e vin, nici vița de vie burduf
ne-o arată marginea ce nu ne sperie.

Umbra şi soarele, ziua şi noaptea,
lumina şi întunericul trasează margini
şi devin respirație a nevoilor de fiecare zi:
ne obişnuiesc cu distanțele.

Îmi plac marginile care nu ne fac identici,
unul şi pluralul care îşi dau mâna,
eu şi tu care devin noi, descompunerea
care uneşte culori diferite şi cântă melodii de pace.

Caut marginile care nu calcă istorii,
limbi şi culturi, şi nu închid ferestre,
respiră mirosuri de locuri şi de mirodenii, înalță
cântece în țări diferite sub un cer fără margini.

În seara aceasta de toamnă în care se aşteaptă frigul
mă oglindesc în distanța marginilor mele
să fac să se adune marginile, să rămân tot eu, în vreme ce sinele tău
îmi zâmbeşti spunându-mi: nu-ți fie teamă să fim noi!

E il mio cuore oltrepasserà il guado

Il cuore reclina all’ombra
e già sbricciola il ricordo nella sua
bellezza deturpata e la meccanica della comparsa
raggruma e già piega la verità e il candore
della neve. Si disperde con fluire
ferito di malizie e crepitare d’ansie
quest’altra sera di racconti. Ogni pensiero
è mio, e ancora, da tempo, mi guida l’àncora
dell’Uomo con i chiodi nelle mani sopra il legno
della Croce. Ma ad ogni ora è il nostro tempo
e ad ogni ora quell’inquietudine che ritorna
con il filamento della sua verace luce.

Qui sull’altura del colle, sgrano rosari
di storia e d’amicizie, l’anima tiene la falce
guardando rami secchi, occhi coperti
di silenzi, mani piene dimentiche del donatore,
addormentate, sullo specchio del vanesio.
Ritornerà l’odore del gelsomino sulle pietre
si sveglierà dal sonno la primavera
dove anche fra i cumuli della disconoscenza
le fattezze di plastica sollevano i loro volti.
E il mio cuore oltrepasserà il guado.

Iar inima mea va trece vadul

Inima se apleacă înspre umbră
şi sfărâmă deja amintirea în
frumusețea sa urâțită iar mecanica apariției
adună şi îndoaie deja adevărul şi puritatea
zăpezii. Această nouă seară de poveşti
se risipeşte în curgerea rănită
de răutăți şi sfârâieli de nelinişti. Fiecare gând
este al meu, şi încă, de mult, mă îndrumă àncora
Omului cu cuiele în mâini pe lemnul
Crucii. Dar la fiecare ceas e vremea noastră
şi de fiecare dată acea nelinişte care revine
cu filamentul luminii sale adevărate.

Aici, pe vârful colinei, număr mătănii
de poveşti şi prietenii, sufletul ține coasa
privind înspre crengi uscate, ochi acoperiți de tăceri,
mâinile pline care au uitat de cel ce dăruieşte,
adormite pe oglinda înfumurării.
Va reveni pe pietre mirosul iasomiei,
se va trezi din somn primăvara
acolo unde prin grămezi de nerecunoştință
arătări de plastic or să-şi arate chipul.
Iar inima mea va trece vadul.

Dicembre

In questo cielo di dicembre che osservo dai vetri
nel suo incedere di nuvole crescenti, cerco il senso
del sussurro di piccoli volatili che s’affollano sul colle,
nella densa penombra del mio cuore sospiro il bisbiglio
dell’aria, le foglie si disperdono
sotto lo sguardo lieve del sole.

E ora m’inquieta l’avanzare del male dell’indifferenza,
lo spazio di muri che si fanno sempre più alti, la gloria
che accende il fuoco per bruciare relazioni, la stella
ubriaca di applausi che alza lo scettro della verità
e il poeta frantuma nel petto le sue immagini
sognate nel limite.

E allora mi sento un disperso nel bosco dei sospetti,
la nebbia non allenta la foschia che scivola sulla vallata,
s’affaccia la notte tra visioni e revisioni del nuovo giorno
e m’imbarco su navi di pazienza nei mari
dell’incomprensione in attesa che Qualcuno
mi doni il garbo della lingua.

Ci vuole resistenza all’assalto dei barbari, falchi sdraiati
nei salotti mediatici, pavoni dietro le tastiere
che dispensano sentenze; io mi sento soltanto un aratro
che solca la terra, ci vuole chi sparga il seme, chi lo annaffi
con l’acqua della verità, chi custodisca gli steli,
altri raccoglieranno frutti di bene nel tempo che verrà.

E verrà la pioggia d’inverno ad allagare i fossati
di menzogne, a lambire le creste d’uomini privi di pietà,
ad ammorbidire la terra ancora assetata dall’afa estiva,
a far sbocciare il romanzo che ci portiamo dentro
attraversando la stagione del freddo in attesa della primavera
e dell’odore del fieno tra il murmure dei rondini.

Decembrie

În cerul acesta de decembrie pe care îl privesc pe geam,
în mersul unor nori ce cresc caut sensul
susurului unor mici zburătoare ce se înghesuie pe pisc,
în penumbra deasă a inimii mele suspin murmurul
aerului, frunzele se împrăştie
sub privirea uşoară a soarelui.

Acum mă nelinişteşte înaintarea răului indiferenței,
spațiile zidurilor ce se fac tot mai înalte, gloria
care aprinde focul ca să ardă relații, steaua
beată de aplauze ce înalță sceptrul adevărului
şi poetul sfărâmă în piept imaginile sale
visate la limită.

Şi atunci mă simt un pierdut în pădurea bănuielilor,
ceața nu slăbeşte negura care alunecă pe vale,
se-arată noaptea între viziunea şi revederea noii zile
şi mă îmbarc pe corăbii de răbdare pe mările
neînțelegerii aşteptând ca Cineva
să-mi dăruiască plăcerea vorbirii.

E nevoie de rezistență la asaltul barbarilor, şoimi întinşi
în saloane mediatice, păuni în spatele claviaturilor
care distribuie sentințe; eu mă simt doar plug
care brăzdează țărna, e nevoie de cineva să împrăştie sămânța,
să o ude cu apa adevărului, de cineva să se-ngrijească de plante,
de alții să adune roadele binelui la vremea ce-o să vină.

Şi va veni ploaia de iarnă să inunde şanțurile
de minciuni, să atingă creştetele unor oameni fără milă,
să înmoaie pământul încă însetat de căldura încinsă de vară,
să facă să-nflorească romanul pe care îl avem în noi
trecând prin anotimpul frigului în aşteptarea primăverii
şi a mirosului de fân în murmurări de rândunele.

În româneşte de
Ştefan Damian

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg