Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eroii din casetofon

Eroii din casetofon

Printre numeroasele Biografii exilate ale României, care își poartă poveștile rădăcinilor prin lumea largă, se numără și Carmen-Francesca Banciu. Născută în 1955 la Lipova, scriitoarea a făcut parte din Generația ’80 și Cenaclul de luni debutând editorial în 1984 cu volumul Manual de întrebări, la Cartea Românească. Un parcurs literar ce se arăta promițător și care a fost brusc tulburat de câștigarea, în 1985, a „Premiului internațional pentru proză scurtă” al orașului Arnsberg, Germania, pentru povestirea Das strahlende Ghetto/Ghetoul strălucitor, tradusă de Rolf Bossert. Urmarea acestui succes internațional a fost interdicția de a mai publica în România comunistă. În anul 1991, Carmen-Francesca Banciu a fost invitată în cadrul Programului Artist-in-Residence al DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst) la Berlin, oraș din care avea să facă Parisul ei, după cum va spune în titlul unui volum publicat în 2002, Berlin ist mein Paris. Se stabilește cu această ocazie în capitala Germaniei, urmând să publice ulterior, în limba germană, mai multe romane și volume de povestiri. Colaborează cu diverse publicații și posturi de radio, conduce seminarii de creative writing, predă cursuri la școli de vară, universități și filiale ale Institutului Goethe. De-a lungul timpului a câștigat diverse premii și a beneficiat de numeroase burse de creație. În acest an, din martie până în iunie, Carmen-Francesca Banciu a fost invitată la Wewelsfleth, o mică localitate în apropiere de Hamburg, ca bursieră, în reședința pe care, la începutul anilor ’70, Günter Grass, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1999, a cumpărat-o. O clădire veche, programată să fie dărâmată pentru a face loc unei parcări, situată lângă un cimitir care datează din secolul al XVI-lea, a devenit casa scriitorului timp de un deceniu. În 1985, acesta a înființat Fundația Alfred-Döblin-Haus, care permite autorilor invitați să lucreze în Wewelsfleth. Petrecându-și primăvara în fostul studio al lui Günter Grass, scriitoarea de origine română a lucrat la cel mai nou proiect al său, un volum care va vedea lumina tiparului în primăvara anului 2022 la Editura Palm Art Press din Berlin.
Cât privește titulatura de scriitor român, sau aceea de scriitor german (din 1996 Carmen-Francesca Banciu scrie doar în limba germană) autoarea, într-un interviu acordat pentru 1001arte.ro Iuliei Dondorici (critic literar, traducător și agent literar, stabilită, la rândul său, în Berlin), consideră „etichetele” ca fiind „reducționiste, limitate”: „Eu scriu în germană, dar mă preocupă în continuare, chiar dacă nu în exclusivitate, temele românești – nu vreau să renunț la ele, la ceea ce am adus cu mine venind la Berlin. Nu știu cum voi evolua în anii următori ca scriitoare, dar această componentă românească va rămâne o constantă a scrisului meu”. De altfel temele românești, în special cele cu trimitere la perioada comunistă, sunt, se pare, încă interesante pentru cititorii din vest, după cum aflăm din același interviu: Iulia Dondorici – „Călătorești foarte mult, ai multe invitații de a face lecturi, deci intri foarte des în contact cu publicul cititor, inclusiv al cărților tale. Cum este publicul german tânăr?”; Carmen-Francesca Banciu – „Publicul german tânăr este foarte interesat de Europa de Est, dar nu numai. Este un interes care provine din faptul că nu au trecut prin această experiență a perioadei comuniste. După intrarea în Uniunea Europeană, interesul pentru România a devenit mai mare, deoarece majoritatea cititorilor s-au văzut confruntați cu o țară despre care nu știau nimic…”.
Acest fapt a constituit un atu în plus pentru romanul său Ein Land voller Helden (2000), după care autoarea a creat scenariul unui spectacol pus în scenă de către Compania de teatru documentar La Conquesta del Pol Sud, cu o reprezentație de mare succes la Birmingham în 2019. Din păcate, turneul planificat a avea loc în anul următor în Franța a fost amânat din cauza pandemiei.
O țară plină de eroi (1) este titlul variantei românești a romanului mai sus amintit, tradus în limba română de Ana Mureșanu și publicat în 2019 de Editura Tracus Arte. O colecție de mărturii despre Revoluția din decembrie 1989, despre perioada de dinainte și de cea de după, despre dramele și debusolarea unei societăți care nu-și mai găsește reperele odată ce „s-a isprăvit cu dictatura proletariatului. (și) Vine dictatura democrației.” (p.78), toate adunate pe casetele unui jurnalist care lucrează la un ziar cu nume predestinat, „Răcnetul libertății”, dar care întreprinde o investigație pe cont propriu pentru a găsi răspunsul la întrebarea: „A fost kitsch, puci, război civil sau revoluție?”. Radu Iosif, pe numele său, este un personaj ciudat care operează cu metodele (și ajutorul) fostei Securități (se bănuiește că ar fi fiul nelegitim al unui fost ofițer), înregistrând discuții, declarații, păreri ale unor prieteni, tineri intelectuali care, la auzul veștilor despre protestele de la Timișoara, au pus în practică propria lor revoltă, ieșind pe stradă în București, în zilele acelui decembrie însângerat, împotriva unui regim căruia nu i se mai puteau tolera abuzurile. Discuțiile despre aceste evenimente, părerile fiecăruia, trăirile și emoțiile fiecăruia, analizarea societății „de după” raportată la așteptările „de dinainte” și în plus mărturisirile vecinilor care au semnat rapoarte unii despre alții, în înțelegerile forțate cu cei care ascultau tot și vedeau tot („Ascultați ascultații cum sunt ascultați ascultând pe ascultători. p.22), fac obiectul celor 51 de casete adunate de Radu Iosif, numerotând și dând titlul tot atâtor capitole ale romanului.
Prin personajele create, poveștile lor de viață și diversitatea palierelor societale pe care acestea le ocupă, autoarea dovedește o cunoaștere în profunzime a detaliilor care compuneau atmosfera acelor ani din istoria românească. Unele imagini sunt atât de bine zugrăvite încât evocarea lor șochează prin capacitatea de a le readuce la viață, de a le face să pară actuale după mai bine de treizeci de ani. Recursul la memorie dă fiori celor care au trăit în România pre-decembristă, experimentând din nou, odată cu acest volum, senzația că „Se prăbușesc imperii. Se risipesc credințe. Erezii. Pământul ne fuge de sub picioarele noastre. Suntem orfanii vremurilor. (…) Suntem proprii noștri orfani. Suntem. Oare cine suntem? Pe noi s-a experimentat absurdul” (p.38). Stilul zvâcnit, tăios, frazele fracturate, ideile comprimate brusc în propoziții uneori lipsite de verb, continuate în cele imediat următoare, accentuează impresia de anchetă, de răspunsuri obținute sub reflectorul orbitor al unui „intervievator” din alte vremuri, sau de informații codate transmise spre a fi arhivate pentru cititorii din viitor. Ori pentru cei care nu au experimentat comunismul, după cum spune scriitoarea în interviul mai sus amintit, și pentru care titulatura de erou dată fiecărui individ care a reușit să se salveze, până la urmă, din acest infern, indiferent dacă salvarea a venit prin viață sau prin moarte, poate părea puțin exagerată: „Fiecare dintre noi este un erou (…) Noi avem o țară plină de eroi.” (p.125 și 181).
Vocile înregistrate de Radu Iosif creează deseori un vacarm care le face greu identificabile, șuvoiul de replici amestecate dând senzația de vulcan gata să erupă, ridicând tensiunea intrigii până la acel punct în care nu mai este nimic de spus, până la acel moment în care prieteniile nu-și mai găsesc resorturi pentru a continua să existe, până când „Cuvintele sunt goale de orice sens” și „devin dușmanul nostru. Ne interzic viața.”, ajung să fie „capcana gândului” pentru că „ucid comunicarea” (p.266). Doar limbajul poetizat mai poate echilibra balanța emoțiilor, deoarece „Numai poezia face posibilă comunicarea” (p.142), chiar dacă „Poeții patriei sunt îngerii de care nimeni nu are nevoie” (p.187). Fiindcă ce altceva decât poezie poate fi următoarea imagine: „Soarele se copsese toată vara, spuse Maria-Maria. Atârna deasupra acoperișurilor. Gata, gata să cadă. Moale și obosit. Un gălbenuș de ou. Un cozonac. Deasupra orașului” (p.83). Maria-Maria este personajul tranzitoriu care vine din cărți precedente și se îndreaptă spre lucrări viitoare și căruia autoarea i-a împrumutat trăsături și întâmplări din biografia personală, după cum afirma în același interviu la care am făcut deja referire: „Tot ce trăiește, observă, citește un scriitor, fiecare moment și fiecare experiență din viața lui sunt traduse în scrisul său (…) O parte din experiențele avute de Maria-Maria sunt ale mele, dar în scris le transform, le găsesc un corespondent adecvat cu aceeași valoare emoțională (…) mă interesează, pe de o parte, evoluția personajului meu Maria-Maria, dar și a mea personală, mă observ pe mine însămi ca și cum aș fi un personaj, observ cum evoluează societatea în jurul meu”. Un tip de alter ego pentru care sunt destule exemple în literatură. Personaje cu care, odată create, autorii lor au „călătorit” de-a lungul operei, fapt ce le-a adus, și unuia și altuia, notorietatea. Pentru Carmen-Francesca Banciu, Maria-Maria este deja un asemenea personaj.
Cât despre Radu Iosif, naratorul din O țară plină de eroi, acesta își motivează „indiscreția” de a „trage cu urechea” printr-o imperioasă nevoie de a cunoaște adevărul, în deplinătatea tuturor luminilor și umbrelor sale, un adevăr esențial pentru el – neparticipantul direct în vâltoarea evenimentelor. Pledoaria sa finală ține loc de explicații, de întrebări, mai puțin de răspunsuri pe care nu le are întregi, dar care-l întregesc și-l transformă prin experiența trăită, prin suma tuturor destinelor captate în benzile de casetofon. În loc de o încheiere a acestui text, voi transcrie un fragment din ultimele pagini ale volumului, considerând că nicio concluzie nu ar fi mai potrivită: „Am tras cu urechea. Am tras cu ochiul. Am urmărit. Am observat. Nu mi-am permis nicio participare personală. Am avut convingerea că e esențial să recunoști mecanismul evenimentelor. Al unui anumit eveniment. Mecanismul care a declanșat explozia. Că astfel voi putea afla cum funcționează întregul. Am vrut să re-înviez. Să re-creez acea zi. Să o stăpânesc. Să o definesc, s-o definesc prin propria-mi absență. (…) Am vrut să adun laolaltă tot ce avea de a face cu acea zi. Să leg totul într-un nod. Înspre care. Dinspre care curg și decurg evenimentele. (…) Nu simt nicio durere. Nimic nu mă atinge. Eu am drumul meu precis. Un drum încărcat de cuvintele celorlalți. Mă agăț de greutatea lor. De forța lor. De consecințele lor. De vraja lor. Încerc prin ele să dau formă propriilor mele cuvinte. Caut în ele vocea mea. E ca și cum m-aș naște din nou” (p.265). E metafora însăși a scriitorului!

 

 

Notă
1 Carmen-Francesca Banciu, O țară plină de eroi, Editura Tracus Arte, București, 2019.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg