Consiliul
Județean Cluj
Erori privind economia
După 2010 au ieșit în evidență tot mai clar o seamă de erori ce antrenează crize economice sau măcar neputința de a depăși dificultățile. Unele au fost semnalate anterior. A devenit limpede, bunăoară, că fără democratizare creșterea economică este modestă, că mecanismul pieței este cel mai capabil să propulseze economia, dar are nevoie de complemente, că inegalitățile sociale și disparitățile de dezvoltare cresc în economiile actuale și că de instituții și funcționarea lor depinde succesul economic.
Puțini decidenți au luat în seamă observația făcută tocmai cei care au conceput tranziția de la autoritarism la democrație în Europa Centrală și Răsăriteană. Aceștia (Guillermo O’Donnell, Philippe C.Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) au argumentat că, pentru a ajunge la democrație, tranziția trebuie să ia în seamă faptul că “acei factori care erau necesari și suficienți pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar s-ar putea să nu fie nici necesari și nici suficienți pentru a instaura un alt regim – în cele din urmă o democrație politică. …Factori care au fost de importanță crucială în subminarea dictaturii, precum conflictul dintre hard-liners înăuntrul regimului sau declinul instituțional al militarilor, devin mai puțin relevanți de îndată ce au fost mobilizați noi actori, iar regulile încep să se schimbe. Invers, aspirații și interese considerate eradicate sau satisfăcute în spatele fațadei regimului anterior, <pacea socială> și <consensul tacit>, de exemplu, pentru autonomia locală și justiția de clasă (class justice), ar putea deveni teme cruciale, cu care autoritățile tranziției se confruntă inevitabil. De exemplu, o revoltă populară, activă, militantă și foarte mobilizată, poate fi un instrument eficace pentru a dărâma o dictatură, dar ar putea face dificilă consolidarea democratică, iar în anumite circumstanțe ar putea asigura un motiv important de regres spre o formă chiar mai brutală a dominației autoritare” (p.65). Scurt spus, mijloacele democratizării nu sînt aceleași cu mijloacele demantelării autoritarismului. Cine nu ia în seamă acest adevăr ajunge să plătescă costuri – în fond cu neputința de a trece de la ceea ce s-a numit, pe drept, “democratură” la democrație. Iar costurile, până la urmă economice, sunt mari.
Aruncînd o privire în evoluția țărilor tranziției de la socialismul răsăritean la societatea deschisă, de după 1989, se constată ușor diferențele. Unele țări fructifică avantajele privatizării, descentralizării, statului de drept, iar altele păstrează urmele deformării acestora ca urmare a folosirii prelungite a mijloacelor demantelării autoritarismului. România se află printre țările care ilustrează și astăzi, fie și indirect, adevărul că ajunge la democrație matură cine nu amână democratizarea. Democrația este un regim ce nu se poate instala decât făcându-i loc.
Ca să lămurim acest aspect, să ne amintim că în decembrie 1989 s-a clamat pe drept, și în România, înlocuirea politicii comuniste cu democrația. Voința de a democratiza a ținut, însă, prea puțin. În locul democratizării – cu tot ceea ce implică aceasta instituțional: reglementări de drept avansate, pluralism politic efectiv, meritocrație – s-au agitat devreme “pericole”. Pericolul revenirii la un trecut care era de fapt mort, apoi pericolul extern, care nu a fost localizat. Sub asemenea lozinci, liberalizarea economică a mers pînă la eliberarea liberei inițiative, dar nu a mai ajuns la asumarea instituțională a interesului național, iar liberalizarea politică a înaintat pînă la libertatea de alegere, dar nu a mai prevăzut controlul public asupra autorităților. Apoi, după 2004, puterea s-a interesat mai mult de controlarea societății și segregarea cetățenilor decît de democrație. S-a agitat iarăși pericolul comunismului spre a abate atenția de la două derapaje proeminente: pe de o parte, de la încălcarea, prin interpretare, a Constituției, spre a crea privilegii celor care puseseră stăpânire pe conducerea administrativă, pe de altă parte, de la fraudarea pe scară mare a resurselor publice de către decidenți, sub pretenția că așa este economia de piață. Oprirea democratizării a venit până de curând, când s-a apelat la un tehnocratism de mucava, ce s-a cuplat cu noua scriere propagandistică a istoriei. În locul continuării eforturilor pentru o democrație curată și meritocratică, care este condiție a tranziției dusă pînă la capăt, România înregistrează în ultimii ani o nouă stagnare instituțională sub lozinci precum “schimbarea clasei politice”, “lupta cu corupția”, “atenție la primejdia externă” sau “aducerea deciziei într-o singură mână”. În mod vizibil nu se știu integra în dezbaterea democratică teme care ating interesul național.
În multe țări, aflate în tranziție sau aflate dincolo de aceasta, se comit, însă, erori cu efecte economice și mai directe. Cei mai proeminenți economiști de pe scena lumii actuale atrag atenția că aceste erori nu sunt oarecari.
Principalul avocat al economiei concurențiale, Paul Krugman (The Conscience of a Liberal, 2007), a construit o analiză convingătoare a economiei pe diferența dintre „economia de piață”, „reforme politice”, „democrație”, „evoluția societății” (p. 45 şi urm., p. 234 şi urm., citez din ediția germană, Nach Bush. Das Ende der Neokonservativen und die Stunde der Demokraten, 2007). El a argumentat teza că evitarea de noi crize economice presupune decizii lucide ce nu mai țin strict de economie. Cunoscutul laureat al premiului Nobel s-a concentrat pe problema „valorilor”, a cărei dezlegare o vede drept condiție a reducerii „inegalității” din societatea americană. Paul Krugman propune „schimbări considerabile în politica statală”. “Țelul ar consta în a împlini opera New Deal-ului, iar aceasta înseamnă şi a extinde asigurarea socială încât să se acopere riscurile evitabile, a căror pondere a crescut enorm în ultimele decenii. Din punctul de vedere economic, realizarea acestui program nu ar provoca probleme. El s-ar desfăşura spre a asigura cetățenilor americani acea protecție în fața riscurilor financiare şi a ghinionului personal, de care se bucură deja cetățenii altor țări dezvoltate” (p. 297). Soluția economistului american este, evident, departe de simpla proclamare a liberei inițiative, cum face neoliberalismul, dar și de un tehnocratism descărnat, care nu cunoaște conexiunile economiei cu societatea, și de o dreaptă anacronică, ce crede că simpla tăiere de cheltuieli sociale rezolvă ceva.
Alt economist laureat al premiului Nobel, Joseph E.Stiglitz (Globalization and its discontents, 2001), a arătat că globalizarea poate fi ruinătoare pentru o economie rău gestionată. Teza sa este că guvernele „invadante“sunt depășite, dar nici guvernele „debile“, adică incapabile de a conduce o economie spre rezultate pentru cetățeni, nu fac față situației. Același economist a construit o analiză convingătoare (Making Globalization Work, 2006) pe diferența dintre „economie de piață”, „democrație”, „globalizare”, „managementul globalizării”, „informarea cetățenilor” şi a tras două concluzii: „descentralizarea piețelor (dând jos barierele, deschizând fluxurile de capital), prin ea însăşi, nu va «rezolva» problema sărăciei; ea ar putea-o agrava” (p. 14) și „avem nevoie de un nou contract social global” (p. 285). Teza lui Joseph E.Stiglitz din cea mai recentă carte (The Great Divide, Pinguin Books, New York, 2015) poate fi redată mai concentrat în propriile-i cuvinte. “Bogații nu există într-un vacuum. Ei au nevoie de o societate funcțională în jurul lor, care să le susțină pozițiile. Societățile profund caracterizate de inegalitate nu funcționează în mod eficient, iar economiile lor nu sînt nici stabile și nici sustenabile. Evidența istorică și cea asigurată
de lumea modernă este lipsită de echivoc: vine un moment în care inegalitatea urcă (spirals) în disfuncții economice pentru întreaga societate și le produce, iar atunci, chiar bogații plătesc un preț ridicat” (p.96). Stânga politică greșește când opune doar desiderate pioase acestei situații, iar dreapta se înșeală cînd argumentează că nu ar fi alte soluții pentru a face o economie productivă, decât cele în curs. Ambele sunt de fapt depășite.
Joseph E. Stiglitz spune că, în fapt, în 2016, mai puțin de 1% dintre oameni, în SUA, dar și în restul lumii, posedă jumătate din bogăția existentă. “Inegalitatea” nu este doar o problemă de valori și moralitate, ci ține de economia însăși (p.XVI). Economiștii nu ar trebui să o ocolească, căci “criza financiară” și “inegalitatea” se implică reciproc: inegalitatea sprijină înaintarea spre criză, iar criza exacerbează inegalitățile deja existente. Joseph E.Stiglitz spune că “sistemul bancar a fost în mare însănătoșit. Oficial, recesiunea s-a sfârșit, și destul de repede. Dar economia nu a fost în mod clar readusă la sănătate” (p.24).
Un economist tot mai prestigios, James K. Galbraith (Wachstum neu denken. Was die Wirtschaft aus den Krisen lernen muss, Rotpunktverlag, Zürich, 2016), a adus argumente pentru teza că s-au schimbat profund condițiile economiei, încît, pentru a face față crizei care a început în 2008 și s-a încheiat în SUA, dar nu și în Europa, este necesară o nouă conceptualizare. În fapt, variabilitatea prețurilor materiilor prime și energiei, conflictele amenințătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile care fac superfluă forța de muncă schimbă asumpțiile obișnuite ale economiei. Soluția care intră în actualitate este reorientarea economiei și a gândirii economice spre „solidaritate în năzuința noastră la o viață bună. Într-o situație a creșterii încete sau moderate, într-o societate în progres, cu tehnologie înalt dezvoltată și cu capacitate de a satisface adecvat nevoile fundamentale ale oamenilor, necesitatea presantă constă în păstrarea și întărirea celor mai importante structuri sociale și economice care sunt indispensabile vieții moderne, civilizate. De acestea țin asigurările sociale pentru sănătate, educație și pensionare, o regularizare eficace a raportului cu mediul, alimentarea cu mijloace de hrană, apă și aer curat, calitatea vieții urbane, ca și sănătatea și siguranța la locul de muncă. De acestea țin, mai departe, controlul calității în producția avansată și structuri echitabile de salarizare, între care un salar minim rațional. În sfârșit, de acestea țin, printre bunurile ce se consumă în comun, ceva artă și muzică”(p.12). Sub premisele amintite, nu dau rezultate nici pachetul keynesian al intervenției statului și nici politica hayekiană a austerității și este nevoie de o nouă abordare.
Cunoscut pentru o scriere monumentală (Le capital au XXIe siecle, Seuil, Paris, 2013), concentrată asupra relației dintre profiturile la capital, ratele creșterii economice și veniturile salariaților, Thomas Piketty a argumentat că nu se confirmă nici teza lui Karl Marx, a măririi continue a disprepanțelor sociale, nici cea a lui Simon Kusnetz, a nivelării diferențelor ca urmare a progresului științifico-tehnic din secolul trecut. Situația este mai complicată. Recent (vezi Thomas Piketty, Chronicles. On our troubles times, Viking, New York, 2016) el a arătat, cu probe statistice, că între 1998-2005 puterea de cumpărare a sporit cu 20% pentru 1%, cei mai bogați cetățeni ai Franței, cu 4o% pentru 0,01 dintre aceștia, și cu 4% pentru 90% din populație. „Există toate datele că această tendință a continuat și chiar s-a accelerat între 2005-2008. Acesta este un fenomen nou și masiv, necunoscut în decadele anterioare: tendința este, ținând cont de mărime, desigur, aceeași ca cea observată în Statele Unite din 1980 încoace, care înseamnă transferul a 15% din venitul național spre acei 1% din populație care sunt cei mai bogați și stagnarea veniturilor pentru restul populației” (p.26). Întrebarea este dacă acest „agregat profit-salarii” va putea fi menținut. Cunoscutul economist francez pledează pentru soluții de luare sub control a inegalităților, ce cresc alarmant la ora actuală, și atrage atenția cât de greșită este, în Uniunea Europeană, sprijinirea deciziilor pe ceea ce stabilește Consiliul European și cât de indispensabilă este trecerea deciziilor în alt cadru instituțional.
Putem spune, în orice caz, pe baza celor mai solide cercetări întreprinse de economiști, că multe analize existente, mai ales cele care sunt tributare mondialismului de acum două decenii, nu mai captează realitatea. Numai o analiză care menține distincte „economia de piață”, „sistemul concurențial”, „conjunctura”, „managementul situației”, „regularizarea juridică”, „voința politică”, în loc de a le topi grăbit în termeni precum competiția de pe piață, cum face neoliberalismul, sau în reglementări sumare, cum speră tehnocratismul, sau în reducerea cheltuielor sociale, cum vor prăfuiți exponenți de azi ai dreptei, poate descrie suficient criza financiară şi economică, începută în 2008, şi are capacitatea de a deschide orizontul depăşirii crizei. Creșterea economică nu este împiedicată, cum se crede superficial astăzi, nici de democratizare, nici de considerarea inegalității și discrepanțelor, nici de investiții sociale, ci, cu siguranță, este condiționată de acestea.