Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Esențe epice

 

Nicolae Iliescu
Masca și oglinda
Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2014

 

Motto: „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”

Pentru bogata sa opera literară, Nicolae Iliescu, cunoscut prozator, eseist și publicist român, a fost decorat de către Președintele României în 2004 cu Ordinul Pentru Merit în grad de Cavaler. Această distincție nu a făcut însă decât să încununeze o serie de premii și recunoașteri ale talentului său, cel mai important fiind, de departe, Premiul pentru proză „Ion Creangă”, acordat de Academia Română în anul 1991.
A publicat, de-a lungul anilor, numeroase volume de autor, volume în colaborare și este prezent în câteva antologii de referință. În 2014, Nicolae Iliescu a ales să încredințeze Editurii Tribuna Masca și Oglinda, sau oprește-te, alege și treci ne’ntârziatRomanț în trei acte, cu cinci viteze, șapte scene și treizeci și trei de capricci. Desigur, în primul rând atrage atenția aici titlul, cu totul și cu totul neobișnuit. Dar chiar avertizat fiind cu privire la umorul autorului, cititorul este oricum luat prin surprindere, provocat să țină pasul cu bogăția de informații, scene, personaje, alternate cu o viteză mereu crescândă (doar e vorba despre cinci viteze, după cum aflăm din titlu), pe parcursul celor trei acte, adică trei capitole, cuprinzând, împreună, treizeci și trei de subcapitole, sau, citând din nou titlul, treizeci și trei de capricci.
Construcția de tip puzzle a textului este evidentă din chiar primele pagini. Autorul ne lămurește oricum, destul de repede, afirmând că: „Îmi propun să scriu aici o carte-puzzle sau lego(…)”. Decupajele din cotidian, mutate în alte întreguri și obligate să funcționeze așa, aceste „cioburi de realitate”, cum le numește Daniel Octavian Bejan, pe coperta a patra a volumului, nu sunt, totuși, cele mai interesante caracteristici ale construcției literare. În ciuda acestui haos (intenționat, desigur, și bine controlat), a acestui amalgam de informații, ca într-un poem dadaist, rezultatul se constituie într-un tot unitar, extrem de bine închegat. Aș putea spune că volumul capătă chiar o formă rotundă (cu toate asperitățile și vârfurile ascuțite ale celor treizeci și trei de capricci), tocmai datorită felului în care el a fost gândit: ca o structură circulară care se închide la final. Dacă în prima parte – „actul întâi” – autorul scoate dintre cioburi și scutură de praf nostalgice amintiri din anii copilăriei, și asta doar pentru că „Te trezești cu noaptea-n cap și vezi, înțelegi, realizezi că nu ai făcut mai nimic, nici pentru tine, nici pentru alții” – în ultimul capitol – „actul trei” – revine în același punct, deoarece „Se trăiește într-un timp circular, dar și creator.” Mai mult, amintirea dureroasă a mamei, a morții ei, este obsesiv reluată și identic redată la începutul și la sfârșitul volumului: „Te uiți la pisici, cum se caută, se amușinează, miaună și desenează trasee prin casă, în fiecare dimineață prin aceleași colțișoare și cotloane. Așa mi se întâmplă și mie și cred că și lui taică-meu, trăiești cu impresia că mai există, vorbești cu ea, cu mama, ai impresia că trebuie să vină de jos, de la pâine sau că trebuie s-o scoți din spital, după operația aia cumplită de col femural. Un imbecil de doctoraș îți spusese atunci, când tu nu vreai s-o mai chinuiești după fractură, ‹‹opereaz-o că tot e pa!››. Și-ai operat-o și a fost un succes, o anestezistă moldoveancă din Basarabia te avertizase că pericolul este de ‹‹cinci pe o scară de unu la cinci››, chirurgul, care era o femeie, te liniștise că nu lucrează cu aia. Apoi, după șase luni, congestia ACV, cum se zice la manual.” Se recurge la această insistență de a reanima o suferință, nevindecabilă de altfel, la această „practică” de a rupe mereu pojghița unei răni, de a-i opri cicatrizarea, pentru că: „După ce dispare mama parcă dispare jumătate din copilărie. Îți vine să rememorezi totul, să revezi, să cauți fotografii, obiecte, oameni cu care să împarți amintirile, să revezi locurile pe unde ai trecut de mână cu mama ta, să refaci trasee, drumuri, poteci, întâmplări. Îți vine să-ți refaci prieteniile, să-ți revezi viața și să ți-o înțelegi altfel, să ți-o primenești, să ți-o schimbi.”
A nu se înțelege cumva că în tonul citatelor de mai sus curge întreg epicul volumului. Nici pe departe! Între ele se amestecă amețitor, ca într-o centrifugă, scene, personaje, epistole, anunțuri din gazete de epocă, reclame din zilele noastre, chiar și rețeta unui „tort la metru”, aparent fără nicio legătură între ele. Scenele nu se sudează unele de altele, par desprinse din altele și regrupate, iar personajele nu interacționează. Avem, de fapt, un insectar de personaje, prinse fiecare, separat, în „ace” de către autor, sugerând singurătatea individului în societatea contemporană. Viața de adult în nebunia cotidianului înghite individul într-o mare de întâmplări și situații. E un fel de mișcare browniană a personajelor, care se lovesc unele de altele, dar nu interacționează niciodată. Ele sunt singure, dar nu sunt izolate! Și asta pentru că se află mereu într-o aglomerare, mediul urban în care trăiesc este întotdeauna suprapopulat, cu toate acestea sunt la fel de stinghere ca și cum ar trăi în pustiu. „Luiza turna în pahare, Viorel fuma țigară de la țigară, Cati ședea tolănită pe canapea și o mângâia pe Lucreția, cocker femelă, cafenie și spaniolă, Roxana pufnea, Cristina își cumpărase mobilă, Emil își vânduse mașina pe douăjdemii de parai, Cornel trebuia să plece să scoată tirul din vamă, Monica vorbea despre cizme, Oana se depărta de ei și se apropia de bucătărie, de unde ieșea Dan cu o tavă plină cu sandviciuri cu icre negre și roșii, Stelică era gelos pe Cristi, care golea conținutul unei sticle de John Jameson and Son. Gabi se uita pe fereastra ce da în curte, Alexandra se uita la desene animate, Viorica se uita în poșetă, Mariana râdea și-și refăcea fardul, Eugen tocmai venise din ‹‹State›› și povestea că acolo nici pe stradă n-ai voie să fumezi, Vasile se uita chiorâș la gazdă, Hava Clorofila Abrudescu, care ieșea pe terasă.” „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”- se întreabă retoric autorul. Să scrii, ar fi răspunsul, să construiești o oglindă în care să se reflecte imaginea, subiectivă, desigur, a unei lumi, a unui timp al tău, cu toate observațiile și sentimentele pe care ți le-a dăruit. Pentru asta e nevoie ca informația să fie compactată, esențializată, exact așa cum face Nicolae Iliescu în cazul de față, adunând totul în concentrate epice, care trebuie decodificate, dezarhivate de cititor, pentru a se putea bucura pe deplin de ele. Eliminându-se legăturile, rămâne esența. Prin comparație, putem imagina o frază din care s-au eliminat prepozițiile și conjuncțiile. Rezultatul: un text criptat, cu accesibilitate limitată, dar perfect încadrabil într-o formă atent gândită de autor.
Avem de-a face, așadar, cu o inginerie textuală foarte bine concepută. Lucrând asupra textului, autorul modifică realitatea. Hipertrofierea realului ne duce cu gândul la o abordare de tip bulgakovian, sesizabilă, mai ales, în prima parte a volumului: „Casa era așezată pe-un vârf de deal, pietros, ce îmbrățișa peisajul ca o cămașă de finet. De ce finet? Fiindcă dealul era destul de amabil, nu era nicidecum abrupt și astfel urca dinspre nord, nord-vest chiar călare pe o cămilă. Sau cal. Sau asin. Oricum, nu era niciunul necesar căci nu creștea așa ceva în apropierea destul de rustică. Deși suntem la oraș. Oraș mare, important, aflat de latura cealaltă a șoselei. Cum care șosea? Aia care începea din spatele casei cocoțate pe deal, șosea în pantă, dinspre golf, asfaltată și iluminată pe dedesubt. (…) Orașul se întrerupe și apar fortificațiile, luminate pe la colțuri cu becuri galbene, dincolo de ele se întind bezmetic plantațiile bărboase și cimitirele, șinele de aerotren și benzile rulante de asfalt, străzile care fac un fel de buclă, de fundiță, un ghem de beton peste ocean. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase. (…) Nae Dorineanu și Bebe Dinițoiu se întâlnesc, de fapt se întâlniseră la Luca Omescu-Diomede, cam între patru, patru și un sfert și patru și jumătate după-amiază. Că acum e déjà cinci. După-amiaza de sâmbătă, că e și sâmbătă. Nu prea au ce discuta, se uită la un film prost, beau un vin prost, din pastile și râd. Strepezit. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase. Parcă am mai spus-o, da? (…) Luca stătea aproape de intersecția cu bulevardul pe rotile din partea de Nord, într-un bloc și apartament circular de cinci camere semicomandate, stil vagon (…) un bloc de-ăla de peste o sută de etaje și de peste zece mii de apartamente și capsule, cum erau cele din zona golfului.”
Deloc de neglijat este și aspectul ludic al scriiturii. Argumentez doar printr-un scurt citat, cartea fiind extrem de ofertantă pentru a identifica mereu alte și alte capete de analiză. Practic, de oriunde ai porni, găsești conexiuni noi, sau modalități diferite de a aborda textul. „Luca Omescu-Diomede este liber-cugetător deși făcuse psihologia, făcuse psihologia e un fel de-a zice, o terminase prin corespondență, ca mai toată lumea din vremea lui, prin computer, căci în tinerețe nu stătuse degeaba, nu pierduse timpul, se ținuse de prostii, de mici învârteli, întrerupsese școala obligatorie într-a zecea, se apucase de zugrăvit, nu avea rău de înălțime, se lega cu o funie și lucra la etaj sau pe acoperiș, unde era nevoie, apoi se apucase de montat reclame, trecuse la cărți digitale, la început le vindea ca peste câtva timp să se preocupe de întocmirea lor, învățase să deseneze, să facă proiecte de case mobile sau, mai simplu, să le repare. (…) După o vreme îi dăduse prin cap să facă Dreptul, dar cum zicea, toți proștii sunt azi absolvenți de Drept, îl întrerupsese în anul doi și se înscrisese la sociologie și psihologie, apoi la medicină cultuală și culturală, precum și la arte plastice.”
Cheia care descifrează întreaga construcție o găsim însă chiar în titlu. Masca și Oglinda simbolizează de fapt cele două modalități prin care autorul se raportează la realitate. Masca ascunde, iar oglinda reflectă! Nicolae Iliescu folosește, în egală măsură, textul ca mască și textul ca oglindă. Altfel spus, acoperă realitatea dezvăluind-o, sau o dezvăluie acoperind-o. „Realitatea pe care Nic Iliescu refuză să o numească istorie, găsind, pentru ea, mai potrivit un alt nume: romanț” – după cum bine spune Daniel Octavian Bejan. Și iată cum am încheiat și eu această recenzie, circular, revenind la analiza titlului. Pentru că, orice am face, nu-i așa? – „Se trăiește într-un timp circular, dar și creator.”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg