Pictorul şi graficianul olandez Herman Noordermeer s-a născut la 13 mai 1946 în provincia Friesland din Olanda. Este unul dintre cei mai apreciaţi şi interesanţi artişti litografi din lume la ora actuală. Se remarcă prin desenul fin, realist, cu o atenţie deosebită pentru detaliu, care este reconfigurat în surprizătoare şi tulburătoare ipostaze în ansamblul compoziţional. Multiplicarea, glisarea imperceptibilă a unor detalii anatomice, nefireasca lor distanţare sau apropiere sunt agasante. Lucrările sale nu sunt deloc confortabile privitorului, soluţiile compoziţionale sunt preocupante, exasperante, chiar morbide. Opera sa este personală, inconfundabilă în lumea graficii moderne. Este vorba de claritate, acurateţe imagistică suprapuse pe o simbolistică aparte.Pictorul şi graficianul olandez Herman Noordermeer s-a născut la 13 mai 1946 în provincia Friesland din Olanda. Este unul dintre cei mai apreciaţi şi interesanţi artişti litografi din lume la ora actuală. Se remarcă prin desenul fin, realist, cu o atenţie deosebită pentru detaliu, care este reconfigurat în surprizătoare şi tulburătoare ipostaze în ansamblul compoziţional. Multiplicarea, glisarea imperceptibilă a unor detalii anatomice, nefireasca lor distanţare sau apropiere sunt agasante. Lucrările sale nu sunt deloc confortabile privitorului, soluţiile compoziţionale sunt preocupante, exasperante, chiar morbide. Opera sa este personală, inconfundabilă în lumea graficii moderne. Este vorba de claritate, acurateţe imagistică suprapuse pe o simbolistică aparte.Am avut ocazia să-i studiez litografiile cu multă atenţie şi timp îndelungat la expoziţia sa de la Alijó în 2014, care a fost unul din punctele fierbinţi ale Bienalei Internaţionale Douro-2014 din Portugalia. Pentru orice privitor, o expoziţie Herman Noordermeer lasă urme adânci şi de neuitat.Avem în faţă un artist complex, serios implicat în actul creator, bun teoretician, remarcabil tehnician, participant constant la expoziţii majore din China, Egipt, Anglia, Germania, Olanda, Polonia, Portugalia, Coreea de Sud, Taiwan, Turcia, S.U.A. Pentru un cunoscător nu este greu să ghicească care sunt bienalele sau trienalele care se ascund după această înşiruire de ţări. A obţinut numeroase premii. Aş aminti: Premiul Printmaker Today la Londra, Tai-he Masterpiece în Beijing, Premiul III la Space Print Biennial, Seoul, Premiul Kili Kalit la Istanbul.Are lucrări în numeroase colecţii şi muzee: Yan-Huang Museum Beijing, China; Leens Corp. Seoul, Coreea de Sud; Biblioteca din Alexandria, Egipt; Colecţia Bienalei Douro, Portugalia; Guanlan Museum, China; Palatul Naţional al Culturii, Sofia; Muzeul de Arte Frumoase din Taipei, Taiwan etc.
Ovidiu Petca

 

 

Dorina Brânduşa Landén: — Lucrările tale de artă permit o lectură deschisă, o multitudine de semnificaţii. Nu încerci să stabileşti un sens unificat al lumii. Ceea ce apare în orice loc, în orice moment, ar putea fi la fel de probabil altceva. Deci, au spaţiile dintre cele care s-au materializat o funcţie la fel de mare ca însăşi lucrurile materializate, pe care, de fapt, le vedem?
Herman Noordermeer: — De fapt, este adevărat că litografiile mele, precum şi picturile mele au cu certitudine un anumit grad de stratificare. Cel puţin asta este ceea ce mulţi spectatori experimentează. Cu toate acestea, această stratificare nu este premeditată sau adăugată intenţionat pentru a fi descoperită. În acest fel, mai ales în ultimii ani, nu prea reuşesc să-mi intitulez lucrările. Titlurile, prin definiţie, forţează observatorul într-o anumită direcţie şi asta este ceva ce nu vreau. Pentru a o spune într-un fel diferit, este mai mult de văzut şi de trăit decât ceea ce se vede la o primă vedere. Să luăm de exemplu tabloul „schilderij met tween mannen” (pictură cu doi oameni), ceea ce vedem sunt doi bărbaţi singuri care îşi întorc spatele unul altuia. Fiecare este pictat pe un panou separat, doi bărbaţi ceva mai bătrâni decât mine. Relaţia dintre cei doi, motivul pentru care stau aşa, nu sunt clarificate, acest lucru este lăsat în seama spectatorului, privitorului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ultimele mele litografii, în care există două versiuni, una cu o figură şi una fără. Cea de-a doua are un spaţiu gol, alb, pe lateral. Această imagine face să apară o reflecţie conştientă, intuitivă. Poate este mai bine în felul acesta. Îţi oferă ţie, privitorului, să te „filmezi” pe tine însuţi acolo.
— Cu lucrările tale de artă poţi crea un loc complex pentru evadare? Este vizionarea lucrării de artă un fel de escapism? Poţi realiza acest lucru în operă, în operă sau în privitor? Deci, dacă adevărata operă de artă nu este lucrarea, ci lucrarea privită de spectator, poţi spune că privitorul se vede pe sine, vizitatorul se vizitează pe el însuşi? Despre asta sunt aceste lucrări? Nu sunt despre obiectele de pe perete? Sunt despre o persoană care se vede pe sine însăşi? Există o „chimie” care are loc atunci când cineva vede ceva fără să ştie? Cred că vedem mai mult când nu ştim.
— Mă îndoiesc că îmi puteţi vedea lucrările ca pe un fel de evadare. Nu cred că este cazul dacă prin escapism se înţelege a scăpa de realitate. Nu cred ca arta mea să fie văzută ca implicată politic sau social, dar este cu siguranţă o reacţie la experienţa mea din realitatea mea. În lucrările mele fac uz de formele figurative care sunt recunoscute de toată lumea, dar sunt plasate într-un context diferit, cel puţin în experienţa mea. Au un anumit grad de înstrăinare, chiar şi atunci când desenez sau pictez un peisaj. Este o interpretare personală a acestui peisaj. Dar, să ne întoarcem la escapism. Odată am creat o serie de litografii intitulată „Pogingen het Lichaam op te Lossen” (Încercări de a dizolva corpul.) Dar este o încercare de escapism? Şi este escapismul adevăratul sens al artei? Mă îndoiesc şi de asta. Cu toate acestea, termenul se întoarce în mintea mea. Este adevărat că te blochezi în atelierul tău şi că asta devine realitatea ta. Poate că este un fel de evadare. Ceea ce încerc să fac este să fac ceva vizibil, care nu este întotdeauna clar definit. Este mai mult o reacţie la moment, o emoţie. Imaginile apar încet printr-un flux destul de constant de mici desene şi notaţii (imagini 3/10). În cele din urmă, printurile şi picturile mele sunt momente „îngheţate”, un fel extins de emoţie pe măsură ce eu petrec mult timp lucrând la litografiile şi picturile mele. Vizitatorul joacă un rol important în proces în ansamblul său. Este important ca lucrarea să fie văzută. Că aceasta devine vizibilă pentru ceilalţi. În mod ideal, privitorul recunoaşte în imaginile mele ceva despre el însuşi şi dacă aceasta este ceea ce intenţionez eu, nu este cu adevărat important. Procesul nu este chiar clar nici pentru mine. Modul în care lucrez este foarte intuitiv. O temă importantă este relaţia dintre mortalitate şi nemurire. Speranţa mea este că lucrările mele sunt văzute nu doar ca obiecte pe un perete. Din punctul meu de vedere, nu este un pas simplu. Trebuie să fie eficient, să evoce ceva în mintea privitorului. El sau ea pot găsi pur şi simplu că lucrarea este frumoasă sau inteligent realizată tehnic, dar asta nu este suficient pentru mine. Ar trebui să existe o recunoaştere emoţională. Este mult mai important dacă, un spectator se îndepărtează de lucrare ca de un coşmar, decât să treacă ridicând din umeri. În cele din urmă, aşa funcţionează, cred. Opera de artă există în mintea Artistului, dar devine realitate, este concretizată, de către privitor.
— Într-un sens mai general, crezi că anumite tipuri de artă pot avea o funcţie critică, fie în interiorul, fie în afara parametrilor aşa-numitei „lumi a artei”? Sau, în termeni mai specifici, crezi că munca ta artistică îndeplineşte cu adevărat o funcţie critică ­– şi dacă da, cum?
— Cu siguranţă, este important să existe tot felul de activităţi în afara domeniului Arta obişnuită – Lumea. Aceasta stimulează şi reînnoieşte. Ca şi munca mea. Nu a fost niciodată în intenţia mea de a fi inovatoare. Nu există un mesaj direct, ci o aşteptare de invitaţie pentru spectator. Munca mea nu este „aranjată” politic sau social. Este vorba despre mine. Momentul vizualizării joacă un rol important în arta mea. Impresia empatică a imaginii. Acestea sunt elemente foarte importante. Materialele, maniera de lucru, sunt mai puţin importante, nu numai ideea, ci şi modul de a da o formă concretă ideii. Sperând că aduce ceva în atenţia privitorului (spectatorului).
— Mortalitatea este un termen conex al nemuririi. Nemurirea este un antonim al mortalităţii. Moartea şi a muri sunt, mai degrabă, subiecte „tabu” în societăţile moderne, deşi necesitatea fiinţelor umane de a trăi cu conştiinţa constantă a morţii contează asupra aspectelor cruciale ale organizării sociale a tuturor societăţilor cunoscute. Cum rămâne cu relaţia dintre mortalitate şi nemurire? Este viaţa transformată într-o repetiţie constantă a „morţii reversibile”, o înlocuire a „dispariţiei temporare” pentru terminarea irevocabilă a vieţii?
— Citind întrebarea, îmi dau seama că decăderea, moartea şi neliniştea joacă un anumit rol în munca mea. Privitorul sau criticul va conştientiza aceste elemente, cum ar fi, de exemplu, la revederea unui număr din litografiile mele fascinat de contrastul vieţii şi al morţii; înflorire şi dezintegrare; florile în floare de lângă cele uscate; oameni din carne şi sânge de lângă o scenă dominată de cranii; lucrarea care nu are figuri umane, cum ar fi peisajul, are de asemenea o subtil-întunecată, tragică subtonalitate. De ce? Este un mod de atragere a atenţiei, un efect ieftin, de a stârni un şoc în privitor? Sau este esenţial pentru modul meu de a crea imagini? Sigur neliniştea joacă cu siguranţă un rol. Totuşi, există momente în care speranţa, depăşind moartea, joacă un rol. Crescut într-o tradiţie romano-catolică în care moartea, vinovăţia, finalitatea, frica de viaţă, apoi, negarea vieţii şi concentrarea asupra viitorului joacă un rol dominant, nici unul nu scapă de aceste teme. Nu intenţionez să folosesc explicit aceste teme în munca mea, dar ele se ridică intuitiv şi aproape întotdeauna se referă la ele. În finalul analizei acestea sunt teme care joacă un rol atâta timp cât există o artă. Aceasta este o temă preferată nu numai în trecutul îndepărtat, ci şi la artiştii recenţi cum ar fi Damien Hirst, Serrano, Picasso (Moartea lui Casagemas). Se ridică din asentimentul general de nelinişte care joacă un rol în toată lumea. Poate că încerc să mă fac nemuritor prin litografiile mele etc. O mică parte din mine vrea să supravieţuiască, să fie recunoscută şi experimentată.
— Spui că lucrările tale sunt despre tine. De ce tot acest interes în subiectivitatea individualului, de ce despre creator?
— Explicaţia pentru această afirmaţie provine dintr-o mişcare de artă figurativă de la cca. 1800-1850, şi anume romantismul. În cele din urmă, această mişcare există şi astăzi, influenţând gândul şi experienţa oamenilor în general şi, în special, a artiştilor. Simt o înrudire profundă cu romantismul în munca mea, precum şi cu personalitatea mea. Oamenii şi artiştii, în special, caută identitatea din cauza lipsei de coeziune internă care este sursa ascunsă a imaginaţiei subiective şi personale.Conceptul meu despre romantism nu se referă la un stil specific, ci la o atitudine psihologică, la redarea în imagini a experienţelor mele personale şi interioare. Artistul romantic onorează emoţia ca un scop în sine, şi aşa simt şi eu. După cum am menţionat, romantismul nu are un singur set de trăsături stilistice, în schimb reimaginează un număr nelimitat de stiluri. Luaţi, de exemplu, lucrările lui Friedrich, Ingres şi Turner, toţi pictori romantici, cu Turner ca un proeminent pictor de emoţie nemijlocită.Peisajele sunt mai degrabă ocazii pentru reprezentarea imaginativă a emoţiilor personale. În mod regulat pictez peisajele mele şi în acest proces al meu de creaţie, la momentul pictării peisajului, emoţia joacă un rol determinant. În creaţia lui Friedrich, pe de altă parte, este un aranjament impersonal / distanţat, atent şi static, nicio semnătură subiectivă. În acest sens cel puţin, afinitatea mea cu un pictor precum Friedrich este mai evidentă decât cu Turner. Compoziţiile mele sunt atente, nemişcate, statice şi netede şi lipseşte semnătura subiectivă. Cel puţin acesta este scopul meu. Accentul se pune pe compoziţie, linie, formă şi utilizarea subtilă a culorii (a se vedea imaginea De SchedelZoeker [The Skull-Seeker]). Nu este vorba de tuşe intense, dinamice ale pensulelor. Claritatea, simplitatea şi linia sunt elemente importante. Acelaşi lucru se aplică şi seriei de litografii intitulată Nature, nr. 4, 5 şi 6. Pe de altă parte, din punct de vedere al conţinutului, acestea sunt cu siguranţă emoţionale şi imagini personale. Arta figurativă este şi poate fi doar despre persoana creatorului.
— Dacă ai fi fost în poziţia de a naviga pe cursul artei contemporane, ce ai schimba pentru următorii treizeci de ani? Ce doreşti să vezi în artă? Sau la receptarea artei?
— Este o întrebare foarte interesantă şi fascinantă. Ce fel de planuri aş avea în privinţa artelor vizuale în următorii 30 de ani.Când eram încă profesor la academie, lucram în grupuri pentru a dezvolta planuri politice, viziuni viitoare pentru educaţia artistică. În felul acesta am fost implicat în viitor, dar asta a fost pentru o perioadă de 5 până la 7 ani. Deci, cu alte cuvinte, treizeci de ani sunt destul de lungi, 5 până la 7 ani sunt doar atât de lungi cât e nevoie ca să obţii o diplomă de master în artele vizuale în Olanda. În opinia mea, în special, educaţia artistică şi academia de artă trebuie să joace un rol important în dezvoltarea artei vizuale. Trebuie să fie o bază, un loc, de producere largă pentru reînnoire. Cu toate acestea, reînnoirea nu înseamnă că tradiţiile, tendinţele etc. trebuie să fie aruncate într-un ritm rapid, cu alte cuvinte, este nevoie de o sinteză între tradiţie şi inovaţie în direcţia dezvoltării unei limbi vizuale personale. În Țările de Jos se poate vedea o tendinţă puternică la academiile de artă, în ultimii 10-20 de ani, de a dezvolta o imagine personală. Prin urmare, acum există academii de artă care folosesc metoda clasică, tradiţională. După părerea mea, acestea ar trebui să existe una lângă cealaltă într-o clădire, atunci totul este posibil. Ideile dispar, se regăsesc într-un context diferit şi se amestecă cu elemente noi. Dar, mai presus de toate, aş dori să văd că există o tendinţă în care diferitele discipline artistice sunt mai strâns legate între ele. Acest lucru este deja vizibil, dar ar trebui să fie şi mai profund. Dar cel mai important element este acela că se creează o formă de artă vizuală în care libertatea creatorilor este garantată. Forţa interioară a operei de artă este importantă şi nu puterea banilor sau puterea alegerii personale a factorilor de decizie politică, deoparte de toate tipurile de opinii politice sau sociale.
— Lucrările tale ies dintr-un anumit moment, răspund la un anumit moment cultural? Cum ar trebui să fie văzute în legătură cu istoria?
— Este un fapt că litografiile, picturile şi desenele mele au fost şi sunt influenţate de timpul şi de momentul creaţiei, mai ales la început, prin influenţa profesorilor, colegilor şi tendinţelor etc. La început am fost foarte interesat de suprarealism şi de realismul magic. Aceasta a fost într-o perioadă în care ambele mişcări au fost umbrite de curente precum pop-art şi arta conceptuală etc. Realismul magic, în special, o mişcare olandeză tipică, cu artişti precum Pycke Koch, Melle, Willink şi alţii, mi-au influenţat cu siguranţă creaţia. Dar nu am fost sau sunt o clonă a acelui curent. De ce? Poate pentru că mi-au transmis un sentiment de nelinişte sau pentru că am vrut pur şi simplu să rezist opiniilor timpului. În academii, aceste curente artistice nu erau bine apreciate. Dar am încercat întotdeauna să le dau o înclinaţie personală prin implicarea multor motive religioase în munca mea la momentul respectiv. Într-o etapă ulterioară, practica mea a evoluat într-un mod de lucru foarte personal şi subiectiv, fără să mă deranjeze tendinţe sau opinii general acceptate despre ceea ce ar trebui să fie, concentrat exclusiv asupra vieţii interioare, folosind o modalitate recunoscută, figurativă în crearea de imagini. A devenit o „introspecţie a propriului suflet”. Şi, urmând această linie de gândire, probabil că vom ajunge din nou la romantism. Datorită metodei de lucru care consumă mult timp, atât cu litografiile, cât şi cu pictura, le poţi vedea drept „emoţii amânate”, fără imagini violente şi agitate, ci mai degrabă momente îngheţate. Plasarea propriei mele opere într-un context istoric mă face să fiu destul de îndrăzneţ. Dar depinde de alţii să descopere şi să descrie acest context.
— Lucrările de artă indică adesea un obiect fără să îl definească. Cât de important este acest grad de deschidere?
— De fapt, este adevărat că litografiile mele pot fi considerate „imaginări” care nu definesc nimic precis sau clar. Dar aceasta nu se aplică tuturor artelor figurative? Nu este tocmai forţa artei figurative? O încercare de a face vizibil inexprimabilul, o reflecţie asupra vieţii, o zonă a spiritului. În analiza finală, este o căutare constantă fără un răspuns clar. Chiar absenţa unei definiţii clare consolidează reprezentarea imaginativă şi accesibilitatea pentru o interpretare personală de către spectator. Este important, pentru munca mea cel puţin, ca, la prima întâlnire, să fie realizată şi bine executată din punct de vedere tehnic, ca o pictură sau desen. Spectatorul trebuie să fie atras de imagine prin surprindere. Lucrarea ar trebui să fie remarcabilă din punct de vedere tehnic. Apoi, aspectul conţinutului intră în joc. De exemplu, litografiile trebuie să fie executate bine, la modul în care au fost executate şi în sensul tehnic. Acestea sunt, de obicei, primele remarci pe care le primesc ca reacţie la munca mea. Ea devine mai dificilă atunci când vine vorba de conţinut, deoarece imaginile au o prezenţă foarte emfatică. Suspendate într-o încăpere, nu poţi scăpa de ele.
— Crezi că barierele dintre oameni, naţiuni şi societăţi pot fi rupte cu ajutorul culturii? Ar trebui să înţelegem şi să amestecăm culturile? Este acest lucru foarte important?
— Este vorba de cazul în care cultura ar putea echilibra barierele dintre popoare şi naţiuni? Dacă „cultura” este limitată la artă, s-ar putea gândi că acesta este cazul. Dacă artele au o influenţă atât de mare încât să poată conecta societăţi, nu aş putea-o spune cu certitudine. Fără îndoială, arta are o influenţă indirectă, dar aceasta se aplică unei întregi societăţi sau unei părţi limitate a acesteia? Arta a avut întotdeauna un aspect de elită, limitată la un grup relativ mic. Şi chiar dacă schimbarea apare din artă, atunci este doar într-un ritm lent. O condiţie prealabilă pentru limitarea barierelor este ca so­cietăţile să fie deschise şi tolerante sau cel puţin să prezinte mici fisuri care să permită lumina iluminării. Artiştii pot fi catalizatorii prin excelenţă. Ei au ocazia aceasta prin expoziţii şi programe de artist-în-rezidenţă. Şi, de asemenea, pentru că adesea sunt fascinaţi de alte culturi şi provoacă modificări, schimbări. Istoria artei este plină de exemple, influenţa artei africane asupra lui Picasso, influenţa artei orientale la începutul secolului al XVIII-lea etc. Dar eu am îndoielile mele dacă acest lucru contribuie la o mai bună înţelegere a altor culturi într-o mare parte a societăţii. Uită-te la ceea ce se întâmplă în Europa, din păcate. Sentimentele naţionaliste sunt în creştere. Intoleranţa faţă de alţii, de străinii, face din mână pumn. Apelul de închidere a frontierelor nu este chiar favorabil pentru egalizare. În ceea ce mă priveşte, sunt un susţinător al unei federaţii europene, cu graniţe deschise, cu libera circulaţie a persoanelor în Europa şi cu o politică de imigrare accesibilă, cu oameni care nu-şi uită identitatea, dar gândesc ca europeni. Acesta este modul în care se formează o societate diversă. Şi această diversitate este tocmai ceea ce este interesant şi important, sursa schimbării, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Vedeţi cum Olanda, sub influenţa oamenilor din fostele colonii, imigranţi din Europa de Sud şi Africa de Nord, s-a transformat într-o societate colorată şi îmbogăţită în acest sens.
— Ce înseamnă cuvântul „modern” pentru tine? Ce poţi să indici că este modern? Înseamnă modern contemporan? Înseamna ceva nou acum? Se referă la un anumit moment din istorie care a trecut deja? Când a început epoca modernă? Era modernă s-a încheiat? Dacă da, când s-a întâmplat acest lucru şi de ce?
— Ceea ce îmi pot aminti din clasele de istorie a artei la care am participat este că nu trebuie să confundăm noţiunile „modern” şi „contemporan”. Cu arta modernă se înţelege o anumită perioadă şi nu un curent specific. De fapt, aceasta se aplică şi în cazul Contemporanului, deşi perioada de timp este mult mai scurtă în ultimul caz. Contemporan este mai mult despre arta actuală, care este prezentă în evenimentele de artă de astăzi, cum ar fi Documenta în Kassel, dar şi la bienalele artei grafice. Acestea din urmă sunt actuale, de obicei cu o activitate din ultimii cinci ani. Nici modern, nici contemporan nu se referă la calitatea sau forma lucrării. Ceea ce se învaţă este că conceptul în artă începe în jurul anului 1900 şi se termină în jurul anului 1950? În arta modernă există o oscilaţie continuă a curenţilor şi contra-curenţilor. Putem chiar să concepem arta contemporană ca o mişcare în cadrul artei moderne, cu conceptul modern ca un concept cuprinzător, a cărui definiţie rămâne întotdeauna evazivă. Pentru unii istorici de artă, epoca modernă începe deja în 1800, începutul unei perioade de timp în care totul este posibil şi nimic fix nu se manifestă în artă, în forma unui număr mare de – „isme” care se succed unele pe altele tot mai repede, mai ales în secolul al XX-lea. Uneori ele dispar pentru o vreme, doar pentru a reveni într-o formă uşor diferită. Conceptul modern se referă probabil la o mişcare continuă care a început odată, dar nu s-a încheiat încă.
— Viaţa artistică este singuratică. Ce faci pentru a contracara această singurătate?
— Este viaţa şi opera unui artist singuratică? Este adevărat că artistul petrece mult timp singur în studioul său, că este oarecum retras în interiorul său, dar nu chiar singur. De asemenea depinde de personalitatea sa. Există şi alte lucruri care mă interesează, în afară de pictură şi litografie? Am citit mult şi am lucrat în grădina de legume. Ne-am cultivat propriile legume în ultimii ani. Iar familia cere atenţie, bineînţeles. Este important dacă sunt deschis la influenţele şi opiniile altora, dacă mă întâlnesc în mod regulat cu alţi artişti şi dacă am regulat contact cu alte persoane care nu sunt artişti. Timpul pentru familie este, bineînţeles, momentul special atunci când eşti aruncat înapoi în viaţa de fiecare zi. Și acestea sunt de fapt momentele potrivite pentru a lua în mod regulat o anumită distanţă. Studioul meu este acasă, aşa că sunt aproape, îmi este la îndemână. Asta are şi avantajele sale dar şi dezavantaje. Rămâi implicat, dar, de asemenea, eşti rapid extras de la munca ta. Am o altă locaţie pentru litografia mea, lângă Amsterdam. Mă duc acolo în mod regulat, rămân peste noapte şi mă întâlnesc cu alţii, în special cu meşterul care printează, cu care discut aspectele tehnice ale tipăririi. De ani de zile am făcut câte o printare de două ori pe lună, alături de un număr de colegi. După aceea discutăm despre lucrări, în timp ce bem un pahar sau două de vin. Există suficiente momente de scăpare, cu alte cuvinte, uneori chiar prea multe. Deci nu duc o viaţă izolată, egoistă în studioul meu, doar cu picturile şi litografiile mele, dar este important ca în mod regulat să mă retrag pentru perioade lungi de timp.
— Ai participat la Tribuna Graphic din Cluj Napoca, România şi ai vizitat şi Transilvania. Ce impresie ti-a făcut arta românească, oamenii şi ţara?— L-am întâlnit pe Ovidiu Petca în Douro, în timpul deschiderii celei de-a VII-a Bienale Internaţionale de grafică. Am fost acolo în calitate de „commissioner” din Ţările de Jos şi, ca atare, mi-a fost permis să invit un număr de alţi artişti. În acelaşi timp am avut şi o expoziţie solo. Ovidiu mi-a descoperit interesul şi m-a invitat ulterior să particip la o expoziţie din Cluj-Napoca, Tribuna Graphic 2014. Desigur, am fost foarte onorat de această invitaţie. Expoziţia, precum şi catalogul au arătat excelent. Din nefericire nu am putut să călătoresc atunci prin România, dar anul trecut, cu soţia mea, am făcut o călătorie în România. A fost o experienţă „deschizătoare de ochi”. În Olanda avem o imagine oarecum plină de prejudecăţi a României, o imagine care are cu totul de-a face cu trecutul său şi cu modul în care ziarele scriu despre românii care lucrează aici. Din păcate, acest lucru nu este întotdeauna foarte pozitiv. Numai excesele sunt raportate de obicei şi este păcat pentru cei care sunt muncitori serioşi şi muncesc din greu. Călătoria noastră ne-a dus prin Transilvania în special, o regiune cu multă istorie, oraşe splendide, peisaje minunate şi oameni prietenoşi. Eu pot să-mi amintesc că eram într-un sat mic din mediul rural la un moment dat vizitând o biserică fortificată şi am ajuns să vorbesc cu câteva femei mai în vârstă. Ce m-a surprins a fost că una dintre ele vorbea foarte bine germana, o rămăşită a influenţei austriece. De asemenea, există influenţe maghiare din vremea dublei monarhii. Acest lucru face ca regiunea să fie deosebit de interesantă. Ceea ce este destul de izbitor este contrastul dintre oraş şi mediul rural. Se pare că există foarte puţini tineri care au rămas în mediul rural. Când intri într-un astfel de sat, pare că timpul s-a oprit. În ceea ce priveşte artele, mi se pare dificil să îmi fac o opinie, pentru că nu cunosc bine arta modernă românească. Cu toate acestea, îmi imaginez că artiştii români sunt fericiţi că au scăpat de realismul socialist al epocii lui Ceauşescu şi îşi pot urma din nou calea lor.

Interviu realizat de
Dorina Brânduşa Landén