Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

este un şantier

este un şantier

 

 

este un şantier

 

tot omul tot locul
bucăţile de trup sunt numărate
fac din gânduri câţiva metri pătraţi
numai natură moartă
apoi le descifrează

că dau o stare
în sicriu e numai culoare
ştreangul
că nu e om cu capul în altă piatră
e în gândul lui
îmbălsămat de multe luni
găsit cu lucrurile din jur
să nu fie singur
să fie protejat
să fie mai bătrân

un artefact
în jur metrii pătraţi
câtă lărgime atâta cuprins
ca şi înălţimea spune arheologul
pus pe gânduri
pus în culori albastre
cu despletirea zilei
în piatră

 

zgomotul de zi
zgomotul de noapte

 

scade
numai că izolarea îl mută în metrii pătraţi
acolo se învârteşte se învârteşte
o ia pe calea ferată care trece prin gânduri
ca prin fereastră

ziua şi noaptea e o fereastră
cum lucrează la zgomot la vedere
cu lumea lui de asfalt

seara şi ziua sunt un mecanism
unde zgomotul pare în afară dar
omul vede din crăpături
tot oraşul
cum stă în el fără somn

nu pot dormi în zgomotul care
este toată izolarea şi

de aceea nu ţipă nu mişcă metri pătraţi
de pe el
nu cât o viaţă normală

în frică sunt bucăţi de carne
sunt lovituri şi o duminică seara
dinainte de 2020
şi ea trebuie izolată
cu carapacea de broască intră în casă
apoi se aşază peste somn peste geam
crăpăturile dau iarbă

spun dimineaţa e speriată

 

şi omul

 

pare o scândură cu noduri în ea
în loc de ochi de ziuă de oase
noduri
pentru fiecare zi de izolare
noduri şi noduri şi noduri
care cad după un timp din el
şi scândura nu mai poate fi folosită
nici în pereţii casei nici drept grindă
una de care să prinzi culorile
care vin din stomac din piept din creier
ca şi de afară
o proiecţie de moarte în care
ai timp de o viaţă
scurtă
în care fiecare zi e un gol

prin ea vezi lumea
şi ea tăiată de raze de
crepuscul
când numeri la nesfârşit numeri zilele
la distanţă de mână de respirare de inimă
cum se duce se întoarce te înconjoară
îţi prinde genunchii gleznele torsul

vederea

 

gândul în care alergam

 

s-a dus singur la geam
ascultam paşii pe coridor
se agăţau de picioare
ca nişte cupe tăiate în loc de sâni
cupe în mâini la reanimare
gândul s-a întors să le vadă
numai că erau despărţite şi ceasul
ticăia între ele ticăia într-un perete
a moarte

cum erau de piatră şi limbile
s-au depărtat de mama
culorile s-au depărtat
din spatele ei parcă vedea altcineva
înăuntru stătea o asistentă
închisă cu ceilalţi în perete
ca limbile ceasului să meargă în somn
sau ce era trupul de pe primul al doilea pat
potrivea în tuburi picăturile care
abia respirau în om
folia ei înainta spre fereastră
tocmai credea că e gândul băiatului fetei
rămaşi acasă cu săptămânile
aproape îi vedea
copiii Doamne sunt îngropaţi în casă
prin ei cârtiţele săpau amintiri la fereastră

asistenta vorbeşte singură în combinezonul de plastic
cu respiraţia din alte săpături
şi când o văd copiii nu eşti tu
nu eşti tu mama e tânără
vreau să ajung la ea la spital spune băiatul
nuuu spune mama nuuu
săpaţi prin pământ că aici sunt oase
şi nuuu
nu se trece cu gândul prin liniştea asta de piatră

rămâneţi acasă
dar acasă e gol
doar senin spune mama
vorbeşti în trupul de plastic spune fiica
în chipul în oboseala ta spune băiatul

şi pielea se întinde să-i vadă la fereastră
prinde culorile în pumn
să le sape cu gândul până la camera de gardă
băiatul vede cum asistenta îşi pune pe ea pielea
ca să poată umbla în ea ziua şi noaptea
de fapt culorile lor împreună
pe care le numără şi numărul se scrie singur
fără trup fiindcă nu mai e nimeni în jur
care să vadă la distanţă

copiii strânşi de zile de singurul vis
unde sunt acelaşi trup cu mama
cu străzile parcul ninsoarea
dacă trec prin oase că le-a ajuns
atâta izolare
şi asta ca să vadă cum
golul astupă intrarea ieşirea
astupă şi fiica fiul cât viaţa
cu asistenta ajunsă în gât

gata să se înece
cu groapa în ea până la os
cu privirea fixă în moarte
dacă privirea o ţine spânzurată de tuburi
în pielea prin care pătrunde aer
să lărgească fiecare clapă degetele
ca nişte suflări de carne oprite în respiraţie

prin care trec viermii dacă femeia
nu ar privi cum limbile ceasului
se fac găuri şi

ţine timpul în gură şi
numai astfel ajunge la viaţă
cum ar fi băiatul sau fata
două cioburi sub piele
sapă prin muşuroaiele de la fereastră
o zi îi umblă prin cioburi

şi plouă

 

ca un liliac

 

omul umbla prin cameră
cu privirea ca somnul
îndoit de spate ca să atârne
zilele pe balcon
o sârmă se leagănă în vânt în aşteptare
cu gâtul lui sufocat cu zidurile

duminică era orice zi atârnată
uscată aşa fără simţuri
şi ţeapănă ca ploaia care nu vine
cu toţi norii cu toate pleoapele încordate
cu liliacul zăcut în aer
cu aşchiile lui risipite

trup

aşchiile în stare de veghe de concentrare
şi cu cât se lărgea camera cu atât creşteau

să fie văzute cu lupa
cu frica de virus
cum stătea ea agăţată în locul aripilor
din care plecase trupul
frica locuia între ele
se zbătea odată cu camera
omul era trei metri pe patru plus dependinţele
plus vecinul de sus vecinul de jos
lunecând pe o falie
de seară
întoarsă din drum să fie zi
până când femeie nu mai ţine nici vântul

cum să mai atârn spune omul
cum
de aşteptare

aleargă spune vecinul de sus
care făcuse înconjurul camerei de mii de ori

îmi înfăşori capul îi striga
atunci aleargă şi dumneata
şi am început să alerg

acum paşii îl înfăşura pe vecinul de jos
care striga de ce stai acasă
şi ce să fac
sapă zice vecinul de jos

iau cazmaua şi sap
şi gaura sfredeleşte în capul vecinului
mai bine dai alte găuri strigă
din bandajul de zile
şi sânge

burghiul intră peste vecinul din dreapta
peste vecinul din stânga peste zile şi bătrâni

îl ţin privirile în asfaltul din faţă
din spate
privirile sunt găuri mai largi
prin care lumea intră şi iese
un du-te-vino prin care locatarul stă
ca să poată trage viaţa de la vecinul din dreapta
la vecinul din stânga
de la vecinul de sus la vecinul de jos
o aţă pe care se suspendă zilele
dacă tot sunt capete bandajate zilele viitoare
unde scrie cu gura secată

tot suntem îngropaţi în case cu spiritul
îşi spun de la unul la altul vecini cu strada
pe care urmele lor sunt singura realitate
cu oasele împrăştiate prin parcul gol
pe străzile pustii
când golul se ridică în timpul zilei
cu braţele liliacului
să fie mâncat drept inimă
lumina care trece prin fereastră la os
ca şi cum ar fixa locul
ca şi cum vecinul ar fi doar mumie

în el vezi timpul cum umbla în mormânt
să curgă nisipul dintr-unul în altul
o aripă în alta
şi ea pusă la microscop
studiată
care e ziua e noaptea mai mare
să nască şi o carne
între ele

 

 

(Din volumul în lucru: ai moartea pe faţă ce ai)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg