Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Etica mediocrității (II)

Recenzia lui Ion Buzaşi, la volumul O fereastră spre sacru de Doina Pologea (Tribuna, nr. 382, 1–15 august 2018, p. 6), mă obligă la un preambul. Autorul ştie, mai bine decât mine, că o „introducere” în opera unui autor (precizare în titlu) nu poate fi o „veritabilă monografie” (abordare a unui singur subiect, tratat complet şi epuizat în detaliile sale), nici poziția de scriitor total nu rezultă, n-are cum să rezulte din simpla organizare pe capitole a cărții celui (celei) care scrie despre el. Afirmații imprudente şi inutile, de la care pleacă întregul eşafodaj de generalități şi de prezumții cu valoare exclusivă. Aşa se face că simplele aproximații critice, în scenariul de gratuități estivale ale autorului, ajung inițiative radical-analitice, adeverite, zice criticul, de ceea ce face, combate, evidențiază, aprofundează, intensifică, sintetizează şi adânceşte autoarea. Cum, se va vedea în paginile ce urmează. În sfârşit, n-am înțeles formula „scriitor monah”! Ce-ar fi să gândim mai puțin provincial şi mai dramatic acest subiect de psihologie literară: scriitorul Valeriu Anania într-o permanentă opoziție cu statutul de călugăr, pentru care, a repetat de atâtea ori, n-a avut nicio chemare. De ce a învins, totuşi, teologul, rămâne un mister al omului şi al vieții sale.

*

Plec de la gândul bun că cel care scrie despre Bartolomeu Valeriu Anania o face din admirație, prețuire şi dragoste. Când pretinzi că te aşezi în lumina operei sale, întâia grijă este să nu-ți foloseşti sufletul ca scuză pentru eventualul eşec al încântării tale. Să nu pleci de la ideea falsă că scriitorul îți spune totul în cuvinte. Fiindcă mai există şi o „desăvârşire a cuvintelor”, care este tăcerea. Şi niciodată nu ştim dacă se deschide mai mult cerul sau ochiul inimii (Simion Metafrast). Cuvintele se pot manipula, denatura, omite sau răstălmăci, tăcerea lor rămâne întotdeauna aceeaşi şi de neatins, ca o intrare a patriei de sus. Sacrul nu este povestea de sumar al unei cărți, ci credința că lumea se poate salva chiar din starea de cenuşă. El este în sinele lumii. Este „întâlnirea sentimentelor în ele însele”, a istoriei în ea însăşi şi a cuvintelor în Logosul sfânt. Pe scurt, ştim de la Mircea Eliade, sacrul este parte din structura conştiinței noastre. Poate glasul neauzit care strigă în noi şi posibilitatea de înțelegere a „totului-întreg” în sensul Duhului total din contemplările teologice ale lui Grigore de Nazianz. O cetate „nu se cucereşte decât pe dinlăuntru”, citim în Greul pământului. Opera lui Bartolomeu Valeriu Anania, la fel. Fără o plasare, cu gândul de biruință, în interiorul ei, zadarnică este clamarea patetică a facerii de bine. Exact eroarea pe care o face Doina Pologea în ultimul volum: O fereastră spre cer. Introducere în opera lui Bartolomeu Valeriu Anania (Limes/Renaşterea, 2018): serii de rezumate şi de istorisiri aproximative, cu pagini ale scriitorului folosite în regim de proprietate comună, după o logică insolită care, sincer, mie mi-a rămas străină. Pe cine să faci răspunzător de această „introducere” cu parfum de dramă personală. Era, evident, obligația celor două Edituri (Limes şi Renaşterea), şi, fireşte, a redactorilor lor să nu trimită în lume o simplă alcătuire de cuvinte, imatură şi confuză. Bartolomeu Valeriu Anania a fost întotdeauna un om liber. Să nu facem din numele lui statuia obscurității noastre, nici din opera lui un panaceu al mediocrității noastre agresive. Volumul Doinei Pologea este trista confirmare că meteahna vanității este o boală care nu se vindecă. S-o urmărim în „spațiul de joc” al autorului.

*

1. Valeriu Anania citează din Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p. 248; în volumul: Din spumele mării, 1995, p. 111): „Mesajul cel mai profund al baladei (Miorița – n. n.) îl constituie voința păstorului de a schimba sensul destinului său, de a-şi preface nefericirea într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în «nuntă mistică»…” Ce face Doina Pologea? Rupe în două fraza lui Mircea Eliade (citat!), reproduce, fără ghilimele, partea întâi, într-o formulare personală (În puterea ciobanului de a schimba sensul destinului, Eliade vede unicitatea şi forța de reprezentare a Mioriței – p. 45), tot fără ghilimele scoate din context partea a doua (Ciobanul îşi preface nefericirea într-un moment al liturghiei cosmice – p. 45), pentru a construi, în final, un discurs paralel cu al filosofului, folosindu-i, evident, fără semnele citării, cuvintele, unele, după caz, eliminate în totalitate. Eliade, citat de Valeriu Anania: „În ultimă instanță, dacă Miorița şi-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii româneşti – folcloric şi cult – înseamnă că poporul, ca şi intelectualii, recunosc, în această capodoperă a geniului popular, modul lor de a exista în lume şi răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic. Şi acest răspuns constituie, de fiecare dată, o nouă creație spirituală” (Din spumele mării, 1995, p. 117). Iată pasajul lui Mircea Eliade (!) reconstruit de Doina Pologea: Poporul, ca şi intelectualii (fără ghilimele), recunosc în Miorița „chiar răspunsul cel mai eficace pe care ei pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic. Şi acest răspuns constituie, de fiecare dată, o nouă creație spirituală” (p. 45). În primul citat, M. Eliade scrie despre „voința păstorului de a schimba sensul destinului său” – mesajul cel mai profund al baladei –, cu accentul pus pe voință ca deziderat (altfel, destinul tragic se întâmplă indiferent de „acțiunea şi atitudinea subiectului” – Valeriu Anania, op. cit., p. 117). Doina Pologea schimbă sintagma „voința păstorului” cu „puterea ciobanului”, în nepotrivire manifestă cu subtilitatea comentariului eliadesc. Din al doilea citat, una din concluziile fundamentale ale lui Mircea Eliade: românii recunosc în Miorița „modul lor de a exista în lume”, a fost cu desăvârşire eliminată, paragraful, trunchiat, începând cu: „răspunsul cel mai eficace” etc. O fi crezut autoarea că a face istorie, contemporani fiind cu misterele cosmosului liturgic e un lucru de ruşine? Fiindcă, acesta este, în gândirea filosofului, modul nostru de a exista în lume! Atentatul la integritatea textelor străine şi distorsiunea gramatical-stilistică a cuvintelor, intervenția brutală în mesajul prim al autorului şi producerea voit-alterată a fragmentelor lasă impresia unei strategii a falsului pe care n-o pot justifica decât consecvența şi obişnuința.
2. Comentariul la Metodologia şi dialectica „sacrului” (volumul Din spumele mării, 1995) se încheie cu „o speculație asupra etimologiei fanului”. Textul complet al lui Valeriu Anania este acesta: „Dacă, în sensul gândirii lui Eliade, îi restituim cuvântului înțelesul originar, rezultă că profanul se situează pe undeva la periferia sacrului, dar niciodată în afara lui, că el, într-un fel sau altul, participă la sacralitate” (p. 95). Ce face Doina Pologea? Face abstracție că efectul e condiționat („dacă în sensul…”) şi, dintr-o concluzie, despărțită, în text, prin virgulă, construieşte o propoziție independentă, cu majusculă: „Rezultă că profanul se situează undeva (Valeriu Anania spune: Pe undeva) la periferia sacrului, dar niciodată în afara lui” (p. 117). Ideea capitală a participării, „într-un fel sau altul”, a profanului la sacralitate îi pare Doinei Pologea inutilă. Prin urmare, în citatul ei o suprimă.
3. În „mitul cosmogonic de structură bogomilică”, remodelat, poporul român a introdus, zicea Valeriu Anania, „nuanța unui Dumnezeu care nici nu este solidar cu imperfecțiunea creației şi răul din omenire, dar nici nu este aruncat în afara lumii” (Mituri româneşti în viziunea lui Mircea Eliade, în volumul Din spumele mării, 1995, p. 111). În citatul său (p. 119) Doina Pologea omite: „şi răul din omenire” (de ce l-o fi pus autorul acolo?), liberă de orice lealitate față de logica textului.
4. În Dramă istorică şi poezie dramatică (volumul Din spumele mării, 1995), Valeriu Anania nu spune că „în poezia dramatică apar alte legi decât cele alte teatrului propriu-zis” (Doina Pologea, p. 122). Autorul este extrem de specific: „el (poetul dramatic – n. n.) gândeşte şi lucrează după alte legi decât cele alte teatrului propriu-zis” (p. 130). Putem imagina orice pe seama unui text? Cu siguranță! Singura condiție este să ne raportăm la ceea ce citim, nu la ceea ce mistificăm. Fiindcă, între „apar alte legi” (într-un gen literar) şi „lucrează după alte legi” e o importantă nuanță care dă sau nu dreptul la viață poetului dramatic!
5. În Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi, textul, extrem de limpede, al lui Bartolomeu Valeriu Anania, este acesta: „Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român şi-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta” (p. 11). Un alineat înainte, se discutase despre autoritatea versiunii în alte spații culturale. Doina Pologea schimbă textul Mitropolitului şi-l reproduce, fără ghilimele, în variantă proprie: Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român a avut mai multe ediții ale Bibliei, traduse după Septuaginta (p. 199). Nimic nu este surprinzător. Colaboratorii lui G. Galaction la traducerea Bibliei, din 1936, în accesul de intimitate strivitoare a Doinei Pologea, sunt Radu (părintele Radu Vasile) şi Munteanu (Patriarhul Nicodim Munteanu). Cine a spus că lipsa de complex nu creează monştri?
6. O afirmație lipsită de sens, la pagina 131, din volumul O fereastră spre cer: Celor prezentați în Rotonda plopilor aprinşi (1983), Valeriu Anania le-ar fi stat „aproape în momentele cele mai dificile ale vieții”. Chiar aşa? Gala Galaction a murit, paraplegic, în 1961, după şase ani de cumplită suferință. Prima şi ultima vizită a lui Valeriu Anania la bolnavul, „nemişcat, ca o statuie de ceară”, s-a întâmplat „curând după 1955”. În anul morții „faunului creştinat”, scriitorul se afla în detenție. Anton Holban a murit, în 1937, pe un pat de spital. A fost iubit ca profesor şi atât! Pe L. Blaga îl cunoaşte în 1947 (în 1948, filosoful îşi pierde Catedra), îl reîntâlneşte în 1956, apoi în 1958, într-o stație de tramvai, după care „neîndurările acelui deceniu” îi va despărți pentru totdeauna. Prima întâlnire cu V. Voiculescu datează de prin 1952. În 1953, pare că el şi Al. Mironescu au fost cei dintâi cărora Valeriu Anania le-a citit în întregime Miorița. Ultima întâlnire a avut loc în 1955. În 1958 poetul isihast e condamnat la cinci ani de detenție (eliberat în 1962, moare după un an!). Valeriu Anania se afla în penitenciarul din Aiud. Dincolo de admirația pentru marele dascăl, relația cu Victor Papilian a fost una strict literară. La Cluj, lectura, cu voce tare, a piesei Drumur (cinci dimineți de „cenaclu în doi”) şi câteva participări comune la şezătorile publice, organizate de Societatea Scriitorilor Români din Ardeal; la Bucureşti, după 1952, întâlnirile aproape zilnice la Spitalul Colentina (profesorul suferea de inimă), consumate în aceeaşi reverie a metaforei poetice. Ca să fi fost aproape de momentele dificile ale celorlalți, Valeriu Anania trebuia să fi fost un om liber. Or, n-a fost! Liber l-a făcut scrisul. Este adevărat, i-a ajutat, material şi financiar, cu complicitatea Patriarhului, pe T. Arghezi şi pe Radu Gyr, dar cu prețul scump plătit al propriei sale libertăți.
7. Un galimatias este, în cartea Doinei Pologea, parafraza întâlnirii lui Valeriu Anania cu Gala Galaction, relatată în Rotonda plopilor aprinşi. În genunchi, lângă trupul nemişcat, Valeriu Anania ia mâna dreaptă a bolnavului, o sărută, o ține într-a lui vreme îndelungată şi o mângâie cu cealaltă, „încercând să murmure versuri din Eminescu” (ediția Polirom, 2009, p. 86). Scenă cu extraordinară încărcătură emoțională. Ei bine, acest „încercând să murmur”, gingaş ca o adiere, este înlocuit de Doina Pologea cu prezentul unui verb nou din care lipseşte şi sfioasa dezmierdare a gândului şi discreta duioşie a gestului. Valeriu Anania, zice ea, ținea mâna celuilalt, „şoptind versuri de Eminescu” (p. 136). O scenă mai falsă nici că se putea imagina. Valeriu Anania încerca să-l ghicească viu pe Gala Galaction, să-i fie el însuşi o „rugăciune a sufletului”, să pătrundă în „tăcerea adâncurilor” lui, nu să-i fie partener (imposibil, de altfel) ocazional de dialog (şoptindu-i… etc.). Ceea ce urmează: „Mi s-a dat cu părerea că în podul palmei a tresărit pentru o secundă degetul său cel mijlociu” (ediția Polirom, 2009, p. 86) – duce mai departe sugestia unei posibile înțelegeri de dincolo, din lumea invizibilă a cutremurării şi a spaimei. Din lumea Duhului sfânt. A se observa că cel care „tresare” este degetul mijlociu al bolnavului, parte a crucii în semnul binecuvântării creştine. Posibil să fi fost şi tresărirea din podul palmei tot un semn al crucii? Putea altcineva decât Doina Pologea să facă abstracție de spusele autorului şi să schimbe această extraordinară intuiție într-o propoziție ternă şi anostă? Iat-o: „Anania simte o apăsare a degetului celui aflat în comă” (op. cit., p. 136). Ce poate fi mai vulgar! Anania, simte o tresărire, nu o apăsare şi, încă o dată, nu a degetului, a oricărui deget, ci a degetului mijlociu. Chiar nu ne mai plac cuvintele scriitorului? Experiența din casa lui Galaction, zice el, „putea să arate că bătrânul ştie tot ce se petrece cu el şi împrejurul său” (op. cit., p. 87). Doina Pologea reproduce observația (p. 136), mai puțin ultima parte: „şi împrejurul său”, pe care o omite fără ezitare. I s-a părut o mențiune inutilă? Dar „împrejurul său” era familia lui, cu dovezile ei de dragoste şi cu capacitatea ei de jertfă. Din ce motiv acest candid-insolent gest de cenzură literară?
8. Bartolomeu Valeriu Anania în Introducere la Ecleziast: „Asemenea lui Iov, autorul se situează în răspăr cu gândirea tradițională” (Biblia, ediție jubiliară, 2001, p. 848). Doina Pologea repetă, fără ghilimele: Este o carte scrisă în răspăr cu gândirea tradițională (p. 222). Intră târziu, zice Arhiepiscopul, în Canonul Vechiului Testament: „abia între anii 90 şi 100, printr-un Sinod care s-a ținut la Iamnia” (ibidem). A intrat, totuşi, în canonul Vechiului Testament în urma hotărârii Sinodului de la Iamnia (p. 222), preia Doina Pologea fraza autorului, în regim de bun personal.
9. Valeriu Anania explică unde s-au zămislit Amintirile peregrinului apter: sub pământ, în celula patru a Jilavei, care „adăpostea academia celor aproape patruzeci de intelectuali cu condamnări grele” (ediția Polirom, 2009, p. 17). Autorul spune: „aproape patruzeci de intelectuali”, Doina Pologea simte nevoia să-l corecteze: „mai mulți de patruzeci de intelectuali” (p. 22). Povestirile „generației subterane”, aflăm din Prefața la volum, erau menite „să potolească spaimele şi să dea suferinței un sens” (ibidem, 2009, p. 17). Verbul „a potoli” nu place Doinei Pologea, prin urmare îl înlocuieşte cu „a birui”, făcând din osândiții penitenciarului nişte fericiți biruitori ai terorii. Cât de uşor se rescrie istoria.
10. În sfârşit, este o impietate să repeți invariabil, în peste 200 de pagini, numele lui Dumitru Stăniloae, Stăniloaie. O simplă eroare, în seria atât de lungă a contrafacerilor? Nu cred! Totul seamănă, mai degrabă, cu povestea cizmarului, care s-a întins „mai sus de-ncălțăminte”, dintr-o celebră fabulă a lui T. Arghezi.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg