Consiliul
Județean Cluj
Eugen Barbu, la centenar (II)

Cât priveşte Cazul Barbu, el „a fost creat”, crede ferm M. Ungheanu (Ungheanu 2009: 68). După „radierea” transfugului Petru Dumitriu, rivalitatea Preda / Barbu deconspiră, din unghiul sociologiei literare, o adversitate întreţinută, amplificată, dincolo de fireasca relaţie concurenţială. Iar ereditatea acestor adversităţi, prelungită şi azi, ignoră, de regulă, o corectă evaluare estetică şi o probă contextualizare, identificând presiunile, ideologice şi colegiale, deopotrivă. Situat „între” Marin Preda şi Eugen Barbu, M. Ungheanu nota că autorul Princepelui, dinamic, un „reformist” şi „un postmodern” avea uriaşul talent de a-şi face duşmani; dar „un scriitor este mai întâi o operă” (Ungheanu 2009: 92), încât judecarea ei rămâne decisivă. Perceput ca un şef abuziv, ursuz, emanând autoritate, oricum un personaj misterios, cu o scriitură tăioasă, Barbu a trezit mari nemulţumiri. Suspectat că ar fi „instrumentul” unei instituţii (Securitatea), în război (început în iulie 1966) cu postul de radio Europa liberă, acuzat că ar avea o „mentalitate fascistă” (cf. Geo Bogza), plătind poliţe vechi şi stârnind noi inamiciţii prin campaniile zgomotoase de la Săptămâna (cazul ereticilor optzecişti, chemaţi la Judecata de apoi a poeţilor, asigurându-le, brusc, o nesperată celebritate), lansând judecăţi corective, în ipostază inchizitorială (vezi Istoria polemică şi antologică a literaturii române), înconjurat de valuri de umoare neagră (vezi cazul delatorului Ion Caraion, cu al său jurnal publicat), „infamul” Barbu a stârnit mânia aprigă a grămăticilor. Să fie vorba, în chestiunea plagiatului, de un „blam fabricat”? E drept, atunci doar Barbu a fost „selecţionat” şi sancţionat, alte cazuri fiind îngropate fără zarvă. Ofensiv, capricios, vanitos, revanşard, bântuit de nostalgia enciclopedismului, Eugen Barbu rămâne, categoric, un nume de referinţă, fără de care n-am pricepe îndestulător literatura şi convulsiile unei epoci.
Scriitor-spectacol, poligraf pătimaş, veritabil ferment iscând într-o viaţă literară „militarizată” scandaluri în serie, antrenând tabere în zgomotoase războaie culturale pilotate politic, Eugen Barbu a fost mânat de uriaşe ambiţii sub cupola diversităţii publicistice. S-a risipit într-o gazetărie cronofagă, s-a încredinţat – cu frapante inegalităţi – exerciţiilor de dramaturgie şi poezie diletantă, a fost ispitit de barochism, s-a lăsat sedus, revărsându-şi enciclopedismul, de aluviunile culturale şi exotism. Aşadar, o izbitoare luxurianţă verbală, slujind o „imaginaţie senzorială”, recunoscută ca atare şi de inamici. Şi, bineînţeles, un relief axiologic accidentat, făcând saltul de la gestaţiile îndelungate, răbduriile rescrieri, lunga aşteptare (cazul Groapei) până la nerăbdarea de a încredinţa tiparului orice rând aşternut, sperând la monumentalitate; remarcabil tehnician în nuvelistică, a sfârşit în opulenţă epică, afişând conspecte de lectură, de vădită intenţie calofilă, fără a-şi eclipsa predispoziţia pentru argou şi limbaj pitoresc. Lângă capodopere vieţuiesc, în bună frăţietate, titlurile care ţin de romanul popular, literatura de consum, abundenta scenaristică cultivată cu frenezie.
Groapa putea fi citită şi ca mesaj insurgent. Iar după fresca socială, narând „facerea” unei lumi noi (respectând „ficţiunile de partid”, cum nota sarcastic Marian Popa), prozatorul, contaminat de livresc, intră într-o altă etapă, bântuită de presimţiri funeste, supusă devitalizării. Apăsat de experienţe traumatice, deziluzionat, pamfletarul se răzbună. Procopian în Ianus (1993), un roman haotic-olfactiv, glorificând duplicitatea printr-un excurs în „labirintul nostru de spaime ce se numeşte suflet”, detaşat încă în fragmentele culese în SLAST din O lume de câştigat (pornind de la modele reale şi trezind nemulţumirea activiştilor de partid care au şi blocat serialul), examinând cu sadism soarta unui dictator în Mausoleul, discuţia dintre Da-Fu şi Cen-Me prilejuind o lesnicioasă decodificare istorică, Eugen Barbu se face purtătorul unei voci negativiste, în creştere, covârşită de o uriaşă deziluzie, plutind în abjecţie. Dar acest apetit agonic, cu timbru funerar l-a însoţit pe scriitor chiar de la start. Groapa dezvăluia, în fond, crepuscul unei lumi: lumea mahalalei şi timpul copilăriei. Săptămâna nebunilor (1981), o altă capodoperă, dezvoltând, într-un luxuriant decorativism de epocă, tema reîntoarcerii face din protagonist un iremediabil condamnat, captivul unei iluzii. Abulia fostului eterist (risipind banii Mişcării), golit de voinţă, cheamă în memorie episodul veneţian, ocupat de iubirea magică, devastatoare pentru Herula Lucrezia. Este, îndeosebi, o proză de limbaj, abuzând de tehnica inventarului, favorizând acumulările lexicale şi abundenţa figuraţiei. Încât această carte, „unul din marile romane ale literaturii române” (M. Ungheanu), „stimabilă” (N. Manolescu) îi prilejuia lui Mircea Iorgulescu observaţii de „compoziţie şi stil”, criticul (chemându-l la rampă pe Al. Alexianu, fişat conştiincios) denunţând inadvertenţele istorice şi inexactităţile lingvistice; chiar indicând posibilul model, logofătul Constandin Dudescu. Dar marile romane barbiste ţin de metaistorie, alegând „cuvinte posedate de stări”.
Astfel de reacţii, polarizând lumea literară se cuvin cercetate în context şi nu sunt fără legătură cu temperamentul scriitorului. Capricios, vanitos, inchizitorial şi cârtitor, Barbu elogiază fără economie şi se răfuieşte cu toţi. El a fost un iubitor de spectacol, mereu în ofensivă, atrăgând – prin aservire politică – valul aversiunilor şi oprobiul unor contemporani. Un ins „vehement”, cu opinii răspicat formulate, în registru pamfletar, admirat şi hulit, deopotrivă. Conjuraţia antibarbistă a funcţionat, scriitorul fiind hărţuit, vânat fără odihnă pentru păcatele omului. Gărzile clientelare au provocat şi întreţinut cu hărnicie rumoarea. Izolat, promiţând, în replică, un jurnal „telegrafic şi dur”, sufocat de ingratitudine, Barbu (m. 7 septembrie 1993) are parte şi de o posteritate zbuciumată. Recuperarea scriitorului, după acel scenariu al „morţii civile” (patronat de George Macovescu), rămâne o sarcină de onorat. Incomod, hăituit şi pizmuit, supus unui război de dezinformare şi chiar unor „campanii de anulare”, Barbu a fost o explozie de energie şi o personalitate puternică. Scrisul său, durând o „operă de seamă a culturii româneşti” (cf. Cornel Ungureanu) confirmă o vocaţie nemilos concurată de erupţiile vanitoase ale unui prozator confiscat la începuturi de lăcomia realului şi, mai apoi, de parada erudiţiei. O dreaptă ierarhizare a valorilor noastre nu-l poate ocoli pe Eugen Barbu. Această misiune, încă nerezolvată, încă litigioasă, invitând la o recepţie calmă dovedeşte că „testul Barbu” (cf. M. Ungheanu) n-a fost trecut. Va trebui să curgă oarece vreme până când acest „mitograf talentat al regimului comunist” (Mitchievici 2016: 79) va putea fi discutat cu calm.
Privită cu lentile neaburite, opera lui Barbu (niciodată îmbrăcat în cămaşa umilinţei) impune; nici nu e nevoie de un entuziasm de comandă ori de argumentele stilului avocaţial pentru a-i sublinia valoarea. La umbra acestui mare scriitor gâlgâie încă patimile; prea hârşit în luptele literare pentru a se mai iluziona, romancierul devenise un personaj foarte disputat într-un Olimp literar deteriorat, antipatiile provocate de om fiind transferate, cârcotaş, operei. Opera deranjează (pe unii), dar era căutată. Îngropată sub ploaia superlativelor, nemilos revărsată de emuli ori contestată cu înverşunare, dintr-un elan cu rădăcini exterioare ei, creaţia lui Eugen Barbu rezistă în pofida tuturor capriciilor de meteorologie a receptării. Iconoclaştii şi iconodulii nu o pot sufoca; opera acestui talent mobil, ascunzând sub crusta durităţii un cald fond sufletesc, ţine la tăvăleală şi iese victorioasă. Admirat în secret şi hulit la drumul mare, Eugen Barbu a fost un scriitor cu ambiţii ciclopice şi foame de scris. Suflul acestei personalităţi, regizând spectacole în care desfăşura opinii dilatat subiective, a iscat invidie. Barbu a avut „norocul” de a fi contestat din start şi adulat, deşi excesele omului nu pot arunca / n-ar trebui să arunce o pată umbroasă asupra operei. Indiscreţia scormonitoare, dospind pasiuni joase, exploatează impuritatea omenească.
Scriitor insurgent, Eugen Barbu a persiflat estetica puritană, desfundând izvoare proaspete şi reanimând cuvinte exilate în uitare de pudibonzi. O lume vie şi autentică ţâşneşte din cărţile sale, refuzând corsetul unor programe literare care au cerut în epocă un greu tribut. Groapa, de pildă, a fost acuzată de păcate morale şi naturalism grosier iar autorul ei terfelit într-o ambianţă literară îmbibată de literatura rozacee. Mahalaua nemernică, umila groapă socială are, însă, un strălucit destin literar, firesc, de altfel, pentru cărţile mari. Groapa determină şi unifică destinele, dar la fundul vieţii; în acea subumanitate colcăind în pitorescul periferic, scriitorul descoperă fiorul omenescului, vestind renaşterea. Eugen Barbu, cu inegalabilul său simţ plastic, într-un gest restitutiv demitizează şi recrează, în sens mito-poetic, un univers care i-a hrănit revolta. Face apoi cronografia mediului griviţean (vezi Şoseaua Nordului, Facerea lumii ori nuvelele pe teme similare); sau, mai bine zis, cronica unei clase (cf. Eugen Simion) din care se trage. Aceste povestiri, publicate în jurul anilor ‘60, au marcat peisajul literar, înviorându-l. Barbu deschidea drumuri noi, cu forţă de contagiune în mişcarea prozei noastre şi apăra independenţa scriitoricească. El intră în familia scriitorilor-artişti, într-o constelaţie de spirite alese pe care le divinizează fără a cădea în epigonism. Apropierile de Mateiu Caragiale s-au făcut; calofilia, atracţia universului crepuscular, vraja morbideţii, scufundarea în mocirlele viciului îndreptăţesc această filiaţie, deşi polemismul lui Eugen Barbu elimină parţial chemările indefinitului temporal. Mateiu n-a fost interesat de propria-i epocă. El evocă o lume ce poartă stigmatele declasării cu putere fascinatorie, impregnată de taină şi sminteli, iscând părelnicie şi stranietate. lar stilul matein e îndatorat Jugendstilului, cum a demonstrat convingător Ovid S. Crohmălniceanu.
Ca scriitori predilecţi, Arghezi şi Călinescu pot fi, şi ei, invocaţi; păstoasa violenţă verbală a primului ori dezinvoltura călinesciană intră în plasma narativă purtând pecetea insurgenţei. Ca individualitate orgolioasă şi pătimaşă, râcâit de spiritul polemic, pamfletar înnăscut, Eugen Barbu citea enorm, „industrial” şi cu creionul în mână, citează copios, alunecă în subiectivismele acelei „critique de maître” şi, cu vigilenţă monitorială, apără ogorul literaturii de invazia mediocrităţilor, mânuind biciul criticii. Dintre contemporanii săi a fost, poate, cel mai ambalat de ideea acumulării. Aluatul Caietelor se revarsă, găsim acolo notaţii aluvionare, dar descifrăm în acele pagini un roman al devenirii scriitorului. Avea dreptate Laurenţiu Ulici observând că drumul lui Eugen Barbu este o ascensiune în ordinea intelectuală a literaturii. Considerat cândva un rudimentar, el ni se înfăţişează, după această cură de vitaminizare culturală, ca un erudit, însuși jurnalul său fiind conceput cu intenţia unui Bildungsroman. Uşurinţa de a scrie (de care s-a făcut mare caz), exploziile unui talent fecund sunt dublate la Barbu de munca pe manuscris. Variantele Groapei, roman rescris de treisprezece ori, ar fi o dovadă; timpul gestaţiei Săptămânii nebunilor, o alta. Sau „romanul care nu se mai naşte”, Frica, la care Eugen Barbu trudise un sfert de veac. Insul care a surpat catedrala, morala şi rigoarea, ros de teamă (izvorâtă aceasta din nemărginirea libertăţii) ar fi fost tema acelui proiect. Dacă frica e dată de aşteptarea răului, observăm că Săptămâna nebunilor ar fi fost un posibil exerciţiu pentru acest roman anunţat în repetate rânduri.
Peste toate e de subliniat, însă, autoritatea stilului. Eugen Barbu este un extraordinar colorist, cultivând proza de atmosferă. Penelul său înfăţişează moravurile şi mediile; scriitorul e interesat cu deosebire de lume, mai puţin de individ. Eugen Barbu are obsesia limbajului. Cu voluptate de filolog, el cultivă stilul „arheologic”, atent la zăcămintele limbii, eclipsând efortul de construcţie, de multe ori ignorat în comentariile critice. Atotputernicia stilului se dispensează de fapte; deşi prezentă, epica pare înlocuită prin acest rafinament stilistic, crescând monstruos şi devorant. Încât nevoia destăinuirii coexistă cu impresia sau acuza de „om secret”. Scriitorul filtrează propria-i viaţă, disimulată, „tocată mărunt” în cărţile sale, protejat de un maldăr de fişe. Prin Eugen Barbu balcanismul pitoresc al prozei muntene e ridicat la cotele rafinamentului.
Toată opera sa se vrea, de fapt, o meditaţie asupra puterii. Princepele, precedând infiltraţia romanului sud-american la noi, este un roman istoric indirect, organizând parabolic faptele. Formula dialogului dezvoltă o viziune malefică asupra puterii prin ciocnirea, descărcată în personaje şi mentalităţi, a două civilizaţii, fără putinţa concilierii: fanariotul-tiran, om al Orientului, ros de melanholie, bolnav de nostalgia unei lumi perfecte şi incapabil de exerciţiul puterii în sensul realizării ei, şi – pe de altă parte – messerul Ottaviano, propunând o filosofie a puterii de derivaţie machiavellică, negativizând elementele civilizaţiei renascentiste (model intangibil pentru Princepe). Tot un conflict între lumi oferea Sadoveanu în Zodia Cancerului: acolo, reprezentantul Apusului, Paul de Marenne, înregistra totul pasiv. În Princepele, intrigantul Ottaviano este „omul fatal”, principiul răului; el vine dintr-un alt spaţiu şi, curios, dintr-un alt timp. Deşi romanul nu are o circumstanţializare istorică precisă, trimiterile privesc Renaşterea italiană confruntată cu lumea fanariotă. Romanul creşte pe o reţea de opoziţii, personajele – văzute de unii ca inconsistente – au o structură bivalentă şi o semnificaţie simbolică. Ottaviano este emanaţia Princepelui, alter-ego-ul său, ţinta sa. Adevărata opoziţie o propune însă Ioan Valahul, cu a sa filosofie a retragerii, trimiţând iarăşi la elementaritatea şi adânca ştiinţă a magilor sadovenieni. Ciclicitatea acţionează implacabil: alt messer de la Orient, strecurat prin bariera Delea Veche anunţă, o dată cu sărbătorirea noului Princepe, reluarea scenariului.
Opera lui Barbu developează vocaţia şi atitudinea politică a romancierului. În fond, Groapa reînvia lumea gangsterilor balcanici; era, şi ea, cartea iluzioniştilor puterii. Princepele rămâne un colocviu asupra instabilităţii puterii iar Săptămâna nebunilor, emanând filosofia renunţării, toarnă „în versiune valahă” otrava bizantină, într-un timp crepuscular, agonic, decadent. Dar Barbu are şi o serie romanescă explicit politică. Şoseaua Nordului şi Facerea lumii vorbeau de obţinerea şi consolidarea puterii; lupta, intuind justeţea „liniei”, se împlineşte prin apetitul reflexiv al conştiinţei politizate, pregătind opţiunea. O lume de câştigat descifrează tensiunile şi deformările epocii postrevoluţionare. Titlurile pomenite (şi altele) ţin de ceea ce Eugen Negrici numea literatura aservită, respectând tezele propagandistice de etapă şi cauţionând minciunile politice. Erau narațiuni cu rol legitimator și eroi fondatori, în numele mesianismului revoluționar. Matei, în opoziție cu decadenții Pavel sau Manicatide, un activist ftizic, agitat, mânat de libidoul politic anunță schimbarea (conflictuală, inevitabil): „trebuie o lume nouă, o vom avea”.
Eugen Barbu n-a trădat proza scurtă, dar nuvelistica, practicată cu intermitenţe, pare umbrită de faima producţiei romaneşti. Cele câteva culegeri selective probează calităţile unui scriitor cu „stil scânteietor”, ce se revendică din Cehov şi care a descoperit, pe urmele lui Marquez, singurătatea. Barbu excelează în pictura mediilor, a moravurilor locului, a limbajului (colorat, inventat, încărcat livresc), într-o poezie crepusculară, conjugând luxul şi viciul, cu şirul de iubiri, intrigi, trădări etc. Este limpede că Princepele, ca roman istoric, refuzând, deopotrivă, şi mitizarea, şi documentul (concretul istoric), propunea un alt model în cadrele literaturii noastre. El ar sta „deasupra tuturor romanelor (barbiste, n.n.) apărute după Groapa”, credea D. Micu, Săptămâna nebunilor fiind doar „o completare” (Micu 2000: 460).
*
Talent uriaş, „speriind” prin imensitatea debitului scriptic, ins aprig detestat şi contestat, iscând şi întreţinând adversităţi, polarizând breasla, incomodul Eugen Barbu a fost exclus, în furioşii ani ’90, din Uniunea Scriitorilor, taxat ca „bestie neagră” a literelor româneşti. Intransigenţa morală şi killerismul cultural agitau şi isterizau spiritele, încât „patronul” săptămânist, ca „oportunist odios” (cf. Ion Simuţ), a fost ţinta preferată. Chiar dacă vechea rivalitate între „predişti” şi „barbişti”, prelungind un adevărat război civil în cultură cunoscuse o firească „diminuare postumă”, chiar dacă statura prozatorului revenea, odată cu stingerea exceselor, în prim-plan, un „simptomatolog” precum pomenitul critic orădean mărturisea că nu rezonează la opera lui Barbu. Doar o relectură „suspicioasă” ar fi putut încerca (mărturisea), amuzat de ideea că Groapa, cu realismul ei „tern”, ar fi un mare roman (Simuț 2007: 264).
Cazul Barbu, basculând între a fi surpaevaluat și a fi scos din circuit, readuce în atenţie o chestiune violent controversată. Rechizitoriul biografic, cu opţiunile, complicităţile şi carenţele morale ale scriitorului refuză opera? Sau opera, de mare popularitate, cu mesajul ei insurgent şi polemismul congenital suspendă / anulează biografia?
O lectură detaşată, de calm analitic, reabilitantă valoric etc. devine, credem, posibilă, chiar dacă, inevitabil, învolburata biografie grevează, se răsfrânge nefast, virusând creaţia. Citită în context, proza barbiană nu poate ignora rolul impozant al scriitorului în epocă. Or, Eugen Barbu s-a lăsat „cumpărat de regim”, nota E. Negrici; şi, astfel, cauţionând o minciună istorică şi politică în, de pildă, Şoseaua Nordului (I, 1959; II, 1967) ori Facerea lumii (1964), şi-a permis luxul inactualităţii în romanele de pitoresc istoric şi lingvistic, cu tentă subversivă. Şi-a răscumpărat, astfel, păcatele? Să reamintim că aflat, în ianuarie 1965, la Paris (unde își lansa versiunea franceză a romanului Groapa), Eugen Barbu recunoștea că, prin Șoseaua Nordului, scriind pe gustul „lor”, încercase o replasare „pe linie” pentru „a-și întări pozițiile” (Lovinescu 1999: 258).
N-ar trebui apoi să uităm că în publicistica de tinereţe (cercetată acribios de Andrei Milca), Barbu, făcându-şi mâna, vădea acelaşi spirit de frondă, risipind rafale de sarcasm şi impunând un tipar stilistic. În anii ’40, la revistele umoristice sau în Fapta lui Mircea Damian, un faimos „gangster de presă” (unde ţinea rubrica Faptă şi răsplată), foiletonistica barbiană anunţa tirul polemic de mai târziu şi, bineînţeles, dezvăluia vâna de pamfletar. Tânărul Barbu, pornit de jos, acumulând frustrări şi complexe, mânat de o viguroasă dorință plebeiană, denunţa impostoriada, parvenitismul, „izmeneala”, încerca severe exerciţii de tipologie, recunoscând un „ciclu inexorabil”: scaiu’, de pildă, ca „ţuţăr de ocazie”, cămila (femeia literată) ori gazeta-pistol, vestind viitoarele execuţii. Încât putem zice, alături de A. Milca, că junele articlier nu era „cu mult diferit de cel de mai târziu”; şi că în virulenta gazetărie aflăm „rădăcinile” creaţiei ulterioare. Gata de a demola statui, mânat de intemperanţele vârstei, el constata că „nu prea avem scriitori” (v. Criticii); lipsa acută a valorilor culturale, prezenţa „volumelor râncede” îl împing spre concluzia că literatura noastră ar fi „o grădină opărită de secetă”. Şi tot atunci, probabil, află că „o carte care nu face niţel zgomot nu înseamnă nimic”. Reţeta va fi respectată şi misteriosul personaj care a fost Eugen Barbu, curtând cercurile puterii, deseori imprudent, belicos (în război cu Europa liberă), generos (ca protector ursuz, lansând nume noi) a turnat din belşug aceste ingrediente în ecuaţia scrisului său. Tehnica colajului exersată în Incognito (ca replică la Delirul), acuza de plagiat, scandalurile în serie i-au asigurat, la „vămile posterităţii”, un nemilos portret în negru. „Patronul” Săptămânii este însoţit, aşadar, de o ură tenace şi în postumitate, iar „jefuitorii de cadavre” (cf. M. Ungheanu) nu-l iartă, reţinând doar imoralitatea omului. Totuşi, avem de-a face cu un mare prozator şi cu o carieră scriitoricească animată de convulsii. Să ne amintim că fragmentele din Groapa, tipărite în Viaţa Românească, au trezit dure critici partinice.
Groapa, roman suspectat (în privinţa paternităţii), „curat”, neinfestat ideologic, de un naturalism şocant, apărea într-un moment literar aservit propagandismului feroce. Proza pompieristică propulsa valorile utile şi această perspectivă, utilitară politic, discreţionară în valorizare, apela la un tablou tematic normativ, construit prin conjuncţia apriorismului sociologic cu realismul fotografic. Or, Groapa dezvăluia un peisaj sordid, biciuind imaginaţia senzorială, ivindu-se într-un moment de inexplicabilă „orbire” a cenzurii (cf. N. Manolescu). Până a pătrunde în circuitul didactic, tratamentul aplicat romanului (şi, implicit, romancierului) sancţiona drastic devianţa de la normele curente, procustizând producţia epocii. Dacă examinăm cartea nu doar prin lentila unor lecturi tematice (multă vreme exclusiviste), ceea ce observăm deîndată, dincolo de presiunea factologiei, e rafinamentul compoziţional; fascicolul epic proiectează secvenţe consubstanţiale, cu rol de personaje-reflector, nelipsite de elementul contrastiv. Lângă grozăviile din lumea Cuţaridei, purtând o amprentă folclorizantă, universul ficţional încorporează, cu remarcabilă concizie, lumea parlagiului Marin Pisică, reverberând o nostalgie paradisiacă. Groapa decodează însemnele unei civilizaţii în extincţie, o lume „insulară”, înăbuşindu-şi ecourile, dar care sfârşeşte, inevitabil, prin a se „deschide”. Eugen Barbu, un senzorial hulpav, fixează cu rafinament şi voluptate momentul agonic al unei „lumi”, periferizată social.
Princepele extindea agonia la scara unei societăţi: cea a fanariotismului generalizat, plonjând într-un timp maladiv. Spectrul apocaliptic priveghează această sinteză a epocii fanariote, cu eroi exponenţiali, plasaţi la periferia istoriei. Un Princepe ostenit şi contradictoriu, autoritar şi şovăielnic, contaminat de psihoza puterii, exercitată cu o voluptate aproape perversă, oscilând între izbucnirile viclene de orgoliu şi pasivismul dominat de incertitudinile unei epoci crepusculare. Princepele nu raportează doar despre dezmăţul fanariot şi fastuozitatea-i depresivă. Purtând nostalgia erudiţiei, exhibată ostentativ, romanul lui Eugen Barbu vorbeşte despre istorie ca destin.
Săptămâna nebunilor insista pe carnavalescul existenţei, vorbind de o mistificare. Hrisant Hrisoscelu cade în reverie oblomovistă, destructivitatea e dirijată spre interior. Lihtisul, boala Orientului, îl macină pe Hrisant, prins în plasa unei aşteptări spăimoase. Eugen Barbu se dovedește un extraordinar pictor al viciului. Dar Săptămâna nebunilor este şi un mare roman al iubirii. O iubire otrăvită, demenţială, fără reciprocitate, pe care fălosul risipitor Hrisant o nutreşte pentru o hierodulă „scârnavă”: Herula Lucrezia Vimercatti. Acest amor mistuitor, consumat în fastul palatului Caragua, aprins de ură şi descărcând demenţa simţurilor, este otrăvit de gelozie.
Revenit în târgul puturos al Bucurescilor, într-o cocie de Viana care trezeşte comentarii invidioase, Hrisant intră în ultimul său rol, pregătind farsa carnavalului. După eşecul amoros din mortuara Venezie, acel amor vicios pentru frivola Herula, fostul eterist umple târgul cu ştiri de senzaţie care dezlănţuie investiţii ruinătoare: el promite protipendadei o sărbătoare fastuoasă (care va fi de fapt o fastuoasă minciună). Încât, Săptămâna nebunilor este un roman al marii farse, inclusiv în iubire. După acceptarea farsei (în episodul venet), Hrisant Hrisoscelu joacă cartea răzbunării: el provoacă farsa, având revelaţia unei vieţi irosite şi iluzia puterii. Carnavalul promis, amânat (pentru niciodată), în varianta sa dâmboviţeană întreţine o aşteptare înfrigurată, expediată în grotesc. Înscenarea rezistă un timp: „un an ar fi reuşit să mintă”, trucându-şi existenţa cu promisa sărbătoare, umplând oraşul. Aşteptata sărbătoare a nebunilor, cu procesiunile şi petrecerile ei, este o iluzie care se răzbună.
Barochismul cărţii este, însă, indiscutabil. Întâlnim poetica prea-plinului (cf. Stan Velea), tehnica aglomerativă, leit-motivul lui ubi sunt şi, desigur, ameninţarea Trimisului (adică, motivul „omului secret” al barocului). Streinul „ce nu mai sosea” infiltrează în toţi porii naraţiunii spaima, prin dilatarea fricii obscure. Umbra Trimisului, iniţial aşteptat, devine o ameninţare, o promisiune a pedepsei. Sfârşitul unui Hrisant obosit, inert, anulat etc. este un sfârşit de lume sub cupola farsei. Un alt Barbu (de regulă, amator de senzaţional, cultivând – ca scenarist abundent – epicul febril) semnează această capodoperă. Prolific, autodidact, cititor insaţiabil, de o originalitate dubioasă, totuşi, cu numeroşi „creditori”, în număr „balzacian”, observa N. Manolescu, ispitit de împrumuturi şi prelucrări, Barbu vădeşte la tot pasul pricepere literară, dar nu poate evita „falsitatea fondului” (Manolescu 2008: 972).
Autor fecund, de o disponibilitate ce a intrigat şi iritat, Eugen Barbu şoca prin multitudinea manifestărilor. S-a încercat în poezie (e drept, ca amator — vezi Osânda soarelui), scria teatru şi, bineînţeles, critică literară, era scenarist, conştiinţa sa civică se voia în alertă, călătorea şi se războia cu toţi denigratorii valorilor româneşti. La Eugen Barbu cuvântul e polemică. Peste relieful accidentat al producţiunilor sale de tot soiul, planează o certitudine: avem în Eugen Barbu un mare prozator. Paradoxal, preocupat obsesiv de estetizare, cu instinct stilistic îndelung probat, Eugen Barbu vădeşte „cinism vizionar” (nota E. Negrici), refugiindu-se duplicitar în străvezii parabole politice. Ins conflictual, şantajist, polarizând lumea scriitoricească, cu acces la „vârful” puterii, el nota, de pildă, în Jurnal (pescuim doar o referinţă, datată 30 aprilie 1982): „Trebuie să apelez la Nr. 1”. Comentariile sunt de prisos.
Istoria romanului Groapa este, însă, un caz (singular, în palmaresul barbian) de responsabilitate artistică. După un deceniu de reluări, Groapa apărea în 1957 stârnind un mare scandal literar. Dar Groapa nu e primul roman al lui Eugen Barbu. El a produs anterior, pe lângă cărţile „sportive”, nuvele exotice şi romane „istratiene”, pagini de tinereţe jertfite şi de frica zeloşilor arheoliteraţi, amuşinând prada şi dezgropând, vorba lui, „inedite care te fac de râs”. Or, Eugen Barbu, structural un nuvelist, nu-şi dorea un destin mediocru.
Groapa era o carte sinceră, cartea unei experienţe; universul acestui bătăios scriitor e mahalaua, căreia romanul îi oferă o altă viziune, plină de culoare şi lirism, spălată de melodramatism. Cu meşteşug de pictor, Eugen Barbu creează într-o epocă ea însăşi violentă, în plină eclipsă dogmatică, o operă ce elimină dulcegăriile şi viziunea rozacee; puternicul său instinct artistic a refuzat dozajul şi lumea disperaţilor mahalalei apare nudă. De la înălţimea Groapei (câteva capitole au fost găzduite încă în paginile literare ale Faptei), romancierul sfida modelul canonic (îndopat cu retorism) ce filtra producţia literară a epocii.
În Groapa se stinge o lume, în Săptămâna nebunilor, roman fără precedent, se desfăşoară un timp declinant, de vitalitate crepusculară, ruinându-şi idealurile. Princepele este stăpânul dar şi victima propriului destin, într-un univers levantin în care colcăie patimile. O neputinţă princiară îl stăpâneşte pe Hrisant, dominat de absenţa tiranică a Lucreziei. Beţia simţurilor sfârşeşte prin ieşirea din viaţă; Hrisant îşi duce existenţa în aşteptarea morţii. Barbu se slujeşte de o limbă rafinată, trecută prin retortele laboratorului unui insaţiabil degustător. Literatura lui Marin Preda, ca aventură a conştiinţei are, ca pandant, în opera lui Eugen Barbu, aventura limbii. Evident, nu putem subscrie soluţiei pe care o propunea Ion Simuţ, cerând – pentru opera lui Eugen Barbu – o „uitare igienică” (Simuț 2007: 269). După cum nu putem închide pudic ochii, refuzând realitatea unor „maleficii” barbiste.
„Minimalizat cu înverşunare”, constata, onest, o fostă „victimă” (adică Octavian Paler), influentul şi detestatul Eugen Barbu, amalgamând în fiinţa sa tumultoasă, eruptivă, mizantropia, vanitatea, polemismul şi succesul, stârnind invidia multor confraţi, deveniţi – prin tenacitate – adversari ireductibili, este, de fapt, un poet epic, savurând spectacolul lingvistic. El propune, astfel, un nou limbaj al romanului istoric, stilul ţinând locul faptelor. Adevărat, unii, nu pot rezona la proza lui Barbu, virusată. Ar fi bine, recunoştea I. Simuț, „să citim cărţile şi să ignorăm biografiile”; dar poate fi „rechizitoriul biografic” ignorat? În timp, efortul de obiectivare, prin lectura altor generaţii de cititori, va estompa, credem, importanţa biograficului. Opera „se desprinde” de autor, chiar dacă, ea însăşi, e prizată suspicios, fie invocând o arhaizare artificială (cf. Tudor Cristea), fie denunţând alibiul estetic (cf. Gh. Grigurcu). În pofida inamiciţiilor, încă în clocot, Eugen Barbu va fi recunoscut cândva ca un mare prozator, de certă cotă estetică. Chiar dacă ultimele cărţi – cum strecura N. Manolescu o observaţie veninoasă şi nedreaptă – „nu i le-a mai citit nimeni”. El rămâne, alături de Petru Dumitriu şi Marin Preda, în trioul celor mai buni prozatori postbelici, admirat și detestat în timpul vieții, ignorat acum, iscând, cel mult, relecturi suspicioase; dar urmând a reveni, credem, după o mai lungă pauză „igienică”.
Note:
Barbu (2006): Eugen Barbu, Opere I. Nuvele. Romane; II Romane. Jurnal. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu. Prefaţă de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti.
Dobrescu (1984): Alexandru Dobrescu, O sărbătoare, în Foiletoane 3, Editura Junimea, Iaşi.
Grigurcu (1999): Gheorghe Grigurcu, Cazul Eugen Barbu, în Amurgul idolilor, Editura Nemira, Bucureşti.
Lovinescu (1999): Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, București.
Manolescu (2008): Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti.
Micu (2000): Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O, Bucureşti.
Mitchievici, Stanomir (2016): Angelo Mitchievici, Arhitecții utopiei: Eugen Barbu și Facerea lumii, în Comunism inc.: istorii despre o lume care a fost, Editura Humanitas, București.
Negrici (2008): Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Popa (2001): Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I-II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti
Popa (2003): Avocatul Diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti.
Simuț (2007): Ion Simuţ, O relectură suspicioasă, în Simptomele actualităţii literare, Biblioteca revistei Familia, Oradea.
Ungheanu (2009): Mihai Golescu, Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu, Editura Paralela 45, Piteşti.
Ungureanu (1985): Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Ungureanu (2007): Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov
Zalis (2008): Henri Zalis, Contur Eugen Barbu: prozatorul între hotarele adevărului, Editura Bibliotheca, Târgovişte .