Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eugen Ionescu și rapoartele sale diplomatice de la Vichy

Ca diplomat în Franța, într-o perioadă grea, dramatică pentru Europa, din 21 iunie 1942 până la 1 octombrie 1945, Eugen Ionescu, prin cultura și patriotismul său, a devenit o veritabilă instituție de promovare a culturii și valorilor spirituale românești; el a realizat, sub îndrumarea competentă a consilierului Ion Dragu și a ambasadorului Constantin Hiott, ambii diplomați de carieră, cu state vechi în Ministerul Afacerilor Străine, acțiuni de anvergură cât cinci ICR-uri /institute culturale/, pline de SIE-iști azi.1 Printre altele, diplomatul român a informat pe larg, la cererea conducerii statului român și a Ministrului Afacerilor Străine, despre:

 

Misionarismul cultural maghiar în 1943 la Vichy şi la Paris

 

Pe măsură ce ostilităţile pe toate fronturile s-au înteţit, în 1943-1944, sporind nevoia de propagandă străină și românească pe întreg teritoriul francez, Eugen Ionescu, ca și Ion Dragu, sesizează că infiltrarea propagandistică maghiară, care interesa întreg oficiul diplomatic în mod direct, a crescut la proporţii nebănuite.
Aceste aspecte îi vor fi sesizate şefului externelor, ministrului Mihai Antonescu, dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. Alexandru Marcu, de consilierul de presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943.
După cum am subliniat în monografia publicată, cel din urmă sesiza un fapt esenţial, acela că atât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franţa” i-au atras atenţia „asupra proporţiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înţelege să le dea de-acum propagandei lor în Franţa”.2
Rezulta, indubitabil, din informarea luiI. Dragu, că Budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită, prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. Aflăm şi în ce consta acesta. Budapesta marşa pe alţi vectori de influenţă mai credibili în sferele intelectuale mai înalte din Franţa.
Ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimb masiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanţi ai diferitelor sectoare ale vieţii culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiaro-franceze – pe cale spirituală – pentru a se facilita în viitorul apropiat şi îndepărtat „acţiuni politice”. Toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaborat la Budapesta, constând în organizarea de: conferinţe, şezători, reprezentaţii teatrale, concerte, proiecţii de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalităţi ce trebuiau implicate direct.
Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pentru manifestări spirituale franceze în Ungaria, perindându-se de câteva săptămâni prin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promiţător”.3
Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor care au constatat ceea ce înfăptuia propaganda maghiară şi care au avertizat cu toată sinceritatea prin Legaţia de la Vichy partea română. Semnalul dat era cu atât mai grav cu cât – în opinia diplomatuluui român – se impunea a se acţiona „înainte ca ele (măsurile maghiare) să devină realităţi dăunătoare intereselor noastre”.
Mâhnirea consilierului român consta în aceea că în ciuda numeroaselor rapoarte trimise Bucureştilor, reacţia pozitivă a autorităţilor româneşti s-a lăsat încă aşteptată.
Ion Dragu nu ezită să menţioneze că: „ofensiva de acum a Ungariei ar fi avut mai puţină importanţă şi ar fi găsit mai puţină receptivitate”, dacă propunerile făcute de el anul trecut (menţionând numărul rapoartelor trimise în această direcţie – şi în care şi Eugen Ionescu se implicase!), privitoare la trimiterea de profesori, de preferinţă ardeleni, şi preoţi greco-catolici, ca misionari în Franţa, ar fi constituit în ţară: „obiectul nu numai al unei primiri bine intenţionate ci al unei imediate înfăptuiri”.
Ştim că diplomaţii români la Vichy făcuseră propuneri adecvate forurilor de resort, iar acestea ar fi putut anticipa expansiunea maghiară. Se afirma, corect: „Ungurii ajunşi mai târziu ca noi la evidenţa acestei forme de propagandă necesară azi în Franţa au înţeles şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”.4

 

Pentru contracarea „luminilor noi” maghiare

 

Diplomaţii Ion Dragu şi Eugen Ionescu au reluat chestiunea numirii unui titular la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcţiona nimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român desemnat ar fi trebuit să vină să îşi ia postul în primire, putând să depăşească în timp instalarea celui maghiar, făcută cu surle şi trâmbiţe, în persoana unui Constantin Rona, la înscăunarea căruia a participat însuşi rectorul universităţii lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la prezentarea maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la Universitatea lyoneză”. Nu putem să nu sesizăm că și rectorul respectiv era o mare cutră!
Nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principal cultural, adresează un Raport cu privire la situaţia lectorului român, E. Tănase.5
De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese iniţiativa de a proiecta, împreună cu rectorul universităţii din Montpellier cât şi cu decanul facultăţii de litere şi cu profesorul Alphonse Dupront, realizarea unor conferinţe despre România, la facultatea de litere, şi – mai exact -, la lectoratul de limbă română, pentru anul universitar 1943-1944.
În ciuda intervenţiilor făcute în ţară de oficiul diplomatic, Ministerul Educaţiei Naţionale de la Bucureşti întârzia trimiterea lectorului român, E. Tănase. Intuind o seamă de întârzieri ce pot apărea (diplomatul român se obişnuise deja cu asemenea manifestări!), E. Ionescu a programat organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, sperând că situaţia lectorului „să fie aranjată” până atunci.
Iată o veritababilă dovadă a faptului că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirintele birocraţiei de pe Dâmboviţa, ajungând să se convingă din plin de inerţia manifestată, tipic balcanică, a Bucureştilor; astfel el a ţinut să sublineze în referat: Întrucât una din conferinţe ar privi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt (pentruca conferenţiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, N.M.! – să aibe timp să se prepare: discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu, precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documentaţie suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timp util”.
Răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit în arhivele Ministerului Afacerilor Străine, instituţia care realiza curieratul cu misiunea din Vichy. Nici din partea diplomatului nu avem un document că ar fi primit-o.

 

Un raport politic privind colaborarea franco-germană

 

Revenind la contextul în care îşi desfăşura activitatea în vara anului 1943, menţionăm că Eugen Ionescu l-a contactat pe Paul Rives, deputat de stânga, director al ziarului L’Effort, partizan al colaborării franco-germane, de la care a obţinut o seamă de informaţii privind raporturilor franco-germane în problema „colaborării” dintre Franţa şi Germania, inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă, Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestărilor din Franţa, ci şi pe cea p o l i t i c ă, aspecte care, în plin război, interesau în mod deosebit Bucureştii.
Ca un veritabil diplomat politic de data aceasta, Eugen Ionescu surprinde de la interlocutor convingerea acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăţi sporite şi de faptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomaţia germană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învioreze – ar fi menţionat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie a armatei germane pe unul din câmpurile de luptă”.
Rives a mai sublinat, în discuţia cu diplomatul român, că, deşi „situaţia Germaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; mai mult, Reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. Nu excludem ca părerea francezului să fi întâlnit minţi care să dea credibilitate la Bucureşti afirmaţiilor respective.
Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilor din raportul său, aşadar a afirmaţiilor făcute de deputatul Paul Rives, Eugen Ionescu menţionează că interlocutorul se află în cele mai bune relaţii cu cercurile germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui Rives că dacă francezii nu sunt uniţi, atunci „Germanii sunt şi mai puţin uniţi”. Şi lipsa lor de unitate se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, dar şi în acţiunea lor politică exterioară, unde diferitele direcţii şi curente din interior se manifestă în sensuri contrarii: lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor faţă de Franţa a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”.
Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existente la nivel înalt militar între România şi Germania, a întâlnirilor Hitler-Antonescu, care s-au petrecut în acel an, cât şi ale mareşalului Antonescu cu comandanţii militari germani, generali cu care comandantul român acţiona pe frontul sovietic, pentru a trage eventualele concluzii cu ample repercusiuni şi nuanţe militare şi politice ce puteau fi trase de decidenţii români din informarea respectivă.
Şi la Lisabona se făceau încercări pentru ieşirea onorabilă a României din război, mai ales de şeful externelor, Mihai Antonescu.6
Iată cum conducerea României avea să afle unul din gândurile insolite ale lui Rives, acela că „poporul francez, care are tendinţe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenit şi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne comunişti (deoarece naţional-socialismul nu a organizat „revoluţia”) sau democraţi ori anglofili (pentru că, cel puţin, democraţia garantează libertăţile individuale şi un trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupaţia germană l-au suprimat)”.7
Acțiuni pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice valori româneşti în presa din sudul Franţei
Pregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime culturii româneşti, a constituit nu numai o preocupare de suflet a diplomatului, dar şi un travaliu susţinut soldat cu o corespondenţă intensă cu centrala Ministerului Afacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituţii au fost ţinute la curent cu fiecare din intenţiile sale şi ale părţii franceze, cu paşii întreprinşi şi stadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11 noiembrie 1943 referatul 13658, în care secretarul cultural raportează cu privire la conţinutul şi stadiul redactării contribuţiilor autorilor, în fapt informând pe larg Palatul Sturdza despre starea în care se afla redactarea și tipărirea numărului respectiv din revista Pyrénées. Nu cunosc ca cineva din România sau din Franța să fi prezentat sau să fi analizat revista respectivă, cu toate că cel puțin în ultimii 30 de ani mii de tineri studioși au străbătut în lung și în lat Hexagonul.
Din informare mai rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pentru redactarea primei părţi, şi anume: un articol de prezentare a României, semnat de profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria României, aparţinând profesorului Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorul Mario Roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient – aspect sesizat în 1999 și de Papa de fericită amintire Ioan Paul al II-lea, în timpul vizitei efectuate în România!), dispunea așadar diplomatul Eugen Ionescu și de articolul profesorului A. Dupront. Ce bine ar fi fost ca aceste materiale să fi devenit cunoscute și de ICR Paris.
Mai înţelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pregătite şi traduse de el, respectiv:
a) pe un eseu de Lucian Blaga (discursul de recepţie la Academia Română); b) Pe un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul naţional”) din Teze şi antiteze; c) Pe un fragment din Metafizica – semnat de Nae Ionescu (privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Preciza, Eugen Ionescu, că pe cel din urmă l-a tradus împreună cu dl. A. Dupront.

 

Cultura românească – o cultură încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire

 

Scriitorul diplomat a găsit de cuviinţă să explice în raportul său de ce a hotărât să includă cele trei contribuţii menţionate mai sus, şi pe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains definis par eux-memes”.
Ne convingem, astfel, că scriitorul Eugen Ionescu, probabil şi urmare a discuţiilor avute cu interlocutorii francezi, aducea în discuţie faptul că, în plan universal, „cultura românească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire”; el aprecia că: „trei atitudini diferite, – care, dealtfel, au şi unele puncte de contact, – ar exprima nu o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort intelectual de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”.
Am spune, cât de plauzibil şi de frumos se dovedea a fi exprimată această judecată, în plin război. Se vorbea de un veritabil pluralism în abordare, aspect despre care nu se va mai aminti în literatura de specialitate decenii de-a rândul. Mai menţiona Eugen Ionescu că a surprins prin cele trei contribuţii avute în vedere pentru a fi publicate punctul de vedere „european” – universalist; raţionalist (Camil Petrescu); punctul de vedere mistic-ortodox (Nae Ionescu) şi cel mistic neortodox (Lucian Blaga).
Eugen Ionescu a mai informat Bucureştii cu privire la textele pe care le deţinea în portofoliul secţiei /culturale și de presă/ şi de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numărului preconizat:
1. Poeme ale unor poeţi contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la Direcţia de Studii (probabil din Ministerul Propagandei);
2. O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei Cabrini şi a lui Eugen Ionescu;
3. Nuvela lui Brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la Direcţia de Studii, în traducerea lui Augier.
4. Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii o traducere a Mioriţei în transpunerea lui Ange Pechmeja, francez care a locuit în România pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici, de la Facultatea de litere din Sibiu în revista „Studii literare”, nr. 1; dispunea de unele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Mioriţa şi Bocetele, împreună cu alte texte poporane au fost deja citite de el, la Radio-Marseille, în prima din emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şi pe care personal a organizat-o.
5. Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „mici cronici de mai puţină importanţă, un articol (probabil al său) şi diferite note ale subsemnatului”. Nu ştim câţi diplomaţi culturali din lume au azi, inclusiv la Paris, un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrate culturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străinătate. Or fi având oare acestea ceva în portofoliu, când nimeni din țară nu le întreabă, ele așteptându-se doar a fi plătite mănos, în funcție de gradul fiecărui agent în parte?
6. Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şi rugăminţi personale n-a primit din ţară, din partea personalităţilor solicitate, materialele dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă.
7. „Planul sumarului, dealtfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparvenirii materialului. Am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câţiva din autorii întâmplători aflaţi la biblioteca Serviciului nostru şi doriţi de noi; adunând din reviste româneşti, material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat” etc. Putem oare cere azi „diplomaților” români de la ICR-uri să facă așa ceva? Dar cât de credibile ar fi traducerile lor, tălmăciri efectuate de inși totalmente necunoscuți?
8. Autorul raportului subliniază că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorinţa ca numărul special închinat culturii româneşti (număr dublu) va putea să înceapă tipărirea totuşi, după o „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşa cum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoană fidelă a spiritului românesc”.
9. „Deoarece însă dificultăţile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm această lucrare cu materialul pe care îl avem, – şi care nu ne satisface, – şi dând numărului special un caracter mai mult «literar». Ne-ar trebui însă măcar unele articole româneşti, – privind afinităţile spirituale franco-române”. 9

 

Folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneşti

 

Un referat pe această temă ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în propagarea culturii româneşti în Franţa, în ciuda mijloacelor destul de precare de care dispunea. Rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea pe care o cerea publicul ţintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare, în primul rând cu intelectuali francezi de marcă, printre care diplomatul şi scriitorul Paul Morand, figură emblematică a vieţii culturale, diplomatice şi politice franceze.
O latură distinctă a activităţii sale constă în implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la Radio-Marseille. Aceasta poate fi înţeleasă ca un pionerat salutabil de manifestare pentru perioada de referinţă. Nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomaţi români din acei ani. N-am găsit o asemenea implicare nici chiar la Aron Cotruş, care a avut, pe timp de pace, toate porţile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Lisabona și la Madrid. La fel, credem că nici Mircea Eliade, care avea deschise larg porţile Palatului lui Salazar, n-a prea bântuit pe la posturile de radio, de la Londra sau Lisabona, după cum nici Blaga la Viena ori la Berna şi Lisabona.
Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, la redacţia „Cahiers du Sud” a apărut grupajul de traduceri din T. Arghezi, despre care nu ştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. Acestea au fost inserate în numărul datat noiembrie din acel an /apărut în decembrie/ şi traduse de Edouard Valla (afară de primul, Fătălăul – l’Androgyne) – tradus de Eugen Ionescu personal. O fi cunoscut cineva până azi acest text? Aflăm că poemele respective făceau parte din culegerea pregătită – florilegiu care se dorea a constitui „primele realizări dintr-o serie proiectată din autori români.10
Eugen Ionescu a mai informat centrala Ministerului Afacerilor Străine despre apariţia în hebdomadarul „Demain” a nuvelei Sborului de la cuib (L’abandon du Nid), scrisă de Pavel Dan. Traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini împreună cu Eugen Ionescu. Diplomatul are grijă să trimită în ţară cinci exemplare din lucrare. Unde se află acestea încă nu ştim. În arhiva Ministerului Afacerilor Externe n-am dat de ele.

 

O serie editorială proiectată cuprinzând autori români

 

La începutul anului 1944, Eugen Ionescu revine printr-un referat în care precizează că: „din cauza crizei actuale de hârtie din Franţa, nuvela românească nu apare în condiţiile cele mai satisfăcătoare:11 prezentarea scriitorului, – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numai la douăsprezece linii, – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părţi succesive, cu «urmare», ca un roman foileton”.
Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fie înlăturate la apariţia în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pregătite pentru editare. Mai menţiona că editura „Fundaţiilor” nu se învrednicise (încă) să asigure copyrightul editorului de la Marsilia, demers pe care diplomatul îl făcuse în corespondenţa anterioară.
Totodată, Eugen Ionescu solicită să fie expediat din ţară un stoc de hârtie, care ar uşura şi grăbi editarea traducerilor.
Mai avem în acest document şi alte elemente inedite pe care diplomatul le comunică factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau alte lucrări în atenţie, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care) aşteaptă, la rându-i, autorizaţia autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte, tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”.12

 

 

Note
1 Nicolae Mareș, Eugen Ionescu – diplomat român în Franța, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012
2 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Raport confidenţial, 1111 din 11 iulie 1943, AMAE, vol. 42 Franţa-România, pp. 140-142.
3 Idem pp. 140-142.
4 Idem pp. 142
5 Raport 1417 din 3 decembrie 1943, vol. 42, Fond Franţa ff. 554-545.
6 cf. Nicolae Mareş, Acţiunea Continentală, Magazin Istoric, nr. 7-8/2011.
7 Op. cit. f. 443.
8 AMAE, Fond 71 Franţa, vol 42, ff. 488-489.
9 Op. cit. vol 42, p. 491.
10 Op. cit. f. 38.
11 Op.cit, raport 1464 din 22 ianuarie 1944, AMAE, Fond 71 – Franţa, vol. 43, ff. 37-38.
12 Nicolae Mareş – Ultimele rapoarte diplomatice de la Vichy semnate de Eugen Ionescu – Eugen Ionesco’s Last Diplomatic Reports from Vichy. Steaua nr. 8/2011.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg