Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Evreii din Nievre (Franţa) între anii 1933-1945. Cazul doctorului originar din România, Hermann Gartenlaub (1904-1942)

Arestarea doctorului Hermann Gartenlaub 9 octombrie 1942, ora 8,30.

Doctorul Hermann Gartenlaub se stabilise la Château-Chinon în 1936 împreună cu soţia sa Betty, ea însăşi medic stomatolog. În 1933 publicase Les claquements péricardiques care avea să fie subiectul tezei sale de doctorat susţinută la Paris în 8 martie 1935 şi cu care va obţine „diploma de stat de doctor în medicină, eliberată de „Domnul Rector al Universităţii din Paris”. La Château-Chinon, îl va înlocui mai târziu pe doctorul Bondoux (1902-1976) care, medic voluntar în 1939 în regimentul XIII infanterie de la Nevers, este făcut prizonier lângă Boulogne-sur-Mer la 15 mai 1940 şi internat într-un lagăr din Austria.
Cei doi soţi Gartenlaub (Hermann şi Betty) erau de origine română: Hermann s-a născut la Suceava la 7 septembrie 1904. Tatăl său, pe nume Berl şi mama sa, Iutte Ester născută Holdengräber locuiau la Suceava la nr. 1265. Betty Fainblatt-Gartenlaub s-a născut la Tulcea la 30 septembrie 1908.
Formularul întocmit de Institutul Yad Wahem (Israel) şi completat de nepoţii din Bucureşti ai lui Betty indică drept domiciliu permanent al său Str. Blanche nr.54, Paris în „arondismentul nouă„, cu precizarea că ea a locuit apoi la Château-Chinon. Fără îndoială, adresa de la Paris este valabilă pentru ambii soţi Gartenlaub.
Jandarmii promiseseră că aveau să-i anunţe deîndată ce hotărârea arestării lor avea să fie luată. Nu a fost deloc aşa, iar în acea zi de 9 octombrie 1942, doctorul, surprins, a încercat să fugă, lucru care a produs emoţii mari printre vecini, sentiment încă prezent în memoria martorilor care îşi mai amintesc chiar şi de numele jandarmilor. Simone, o copilă în anii 1940, îşi aminteşte de vocea doctorului din Château – Chinon: „Hadeţi copii, urcaţi în maşină!” Era înainte de ridicarea lor.
Jean-Charles, băieţelul celor doi soţi, a putut să scape datorită ajutorului dat de călugăriţele de la spitalul din Château-Chinon şi de la Nevers, o complicitate care a salvat copilul declarat bolnav de difterie.
Este greu astăzi să ne imaginăm viaţa de zi cu zi a populaţiei oraşului Château-Chinon a cărei preocupare majoră era, ca de altfel peste tot, lupta cu lipsurile de tot felul.
Cât despre măsurile antisemite, ele nu par a se fi bucurat de o adeziune specială. Din contra, Domnul Robert Levy (lucrător la Societea hidraulică şi industrială din Morvan), căruia domnul Tanzi îi spunea mereu: „Nu mai sta aici, fugi!” nu se simţea ameninţat pentru simplul fapt că „nu avea nimic să-şi reproşeze”. Nu a fost însă destul pentru a-l scăpa de deportare şi de moarte.
În ce-l priveşte pe doctorul Gartenlaub, calităţile sale umane completate de competenţele sale profesionale, au făcut ca statutul său de evreu străin să treacă pe plan secund, în ciuda măsurilor represive tot mai evidente în fiecare zi. Se pare că însuşi sub-prefectul de Château-Chinon (Domnul Wiehnk) nu a dat dovadă de prea mult zel pentru a-şi informa şefii ierarhici în legătură cu situaţia evreilor din regiune.

Instituirea unei reglementări represive (Legea Armbuster – 21 aprilie 1933 şi legea Cousin-Nast – 26 iulie 1935)

Dar să evocăm rapid măsurile discriminatorii care i-au privit pe evrei. Măsura cea mai vizibilă era obligaţia de a purta steaua galbenă şi ştampila roşie cu cuvântul „Evreu” pe actul de identitate. Insigna a fost instituită prin Ordonanţa din 1 iunie 1942. Interdicţiile, foarte numeroase, priveau deplasările, exprimarea, frecventarea locurilor publice… Familiile evreieşti nu aveau voie să aibă aparate TSF. Infracţiunile erau pedepsite cu amendă şi închisoare. Cât despre ţesătura din care era făcută steaua galbenă, ea valora un tichet de pe cartela de raţii: iată măsura cinismului acestei obligaţii. Fiecare persoană avea dreptul la trei exemplare.
Urmărirea evreilor nu a încetat decât începând cu 26 septembrie 1944.
În anii `30, unele avantaje speciale acordate medicilor români dăduseră naştere unei puternice xenofobii în mediul medical. Aceste avantaje fuseseră suprimate, dar medicii deja aflaţi la post puteau continua să practice chiar dacă erau de naţionalitate străină. Din 16 august 1940 regimul de la Vichy rezervă dreptul de a practica numai medicilor cu naţionalitate franceză originară. În virtutea acestei legi, doctorului Gartenlaub i se va interzice să mai lucreze. În lunile următoare, profesiunea medicală va fi reorganizată, va fi instituit un Consiliu al Ordinii însărcinat cu aplicarea legii din 16 august 1940, va fi creat un Comisariat general pentru probleme evreieşti şi va fi decretat un numerus clausus care autoriza practicarea medicinei unui procent de 2% de medici evrei.
Dacă între 1927 şi 1940, 23.648 de israeliţi reuşiseră să obţină cetăţenia franceză, după legea din 22 iulie 1940, a fost examinat cazul a 7.050 de persoane din care doar 1984 au putut păstra cetăţenia franceză. Ceilalţi au fost „denaturalizaţi”.
La 5 decembrie 1940, convocat de prefect, doctorul Gartenlaub este anunţat că i se interzice imediat orice exercitare a profesiunii de medic cu o amânare de 10 zile pentru continuarea tratamentelor începute la bolnavii săi. Însă doctorul Gartenlaub nu se resemnează, nu se supune şi-şi continuă activitatea. Denunţat de un director de la o Casă de Asigurări, este pe punctul de a fi deferit Parchetului. Notificarea de interzicere a activităţii îi este adusă la 6 februarie 1941. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi doctorului Marcovici de la Villapourçon.

Pentru a evalua impactul pe care l-a avut interdicţia făcută doctorului Gartenlaub asupra locuitorilor oraşului, e bine să ştim că, la 22 martie 1941, 27 de familii au adresat o petiţie mareşalului Pétain. Să măsurăm curajul unui asemenea gest, ştiind că un asemenea semnal adresat autorităţilor nu intra în obişnuinţa cetăţenilor din acea vreme. În textul petiţiei se poate citi că: „doctorul este eminamente dedicat clasei muncitoare, copiilor bolnavi; el îi vindecă prin ştiinţa sa, prin bunătatea sa şi mai ales prin devotamentul său… Ar fi o nenorocire contrară concepţiei universale a fraternităţii umane.”
Să mai spunem că în februarie 1939 cererea de naturalizare a soţilor Gartenlaub fusese însoţită de consideraţii elogioase din partea prefectului, cu privire atât la personalitatea lor cât şi la calităţile profesionale ale doctorului.
Aflat în imposibilitatea de a se întoarce în România unde fusese declarat dezertor din cauza încercării sale de a se angaja în armata franceză, dar şi din pricina antisemitismului care dusese la pogromurile de la Iaşi, el anunţă că va căuta de lucru ca muncitor. Este ajutat în acestă căutare de directorul atelierului Follereau instalat la Château-Chinon, atelier de decoraţiuni şi mobilier, care cere sub-prefectului „autorizaţia de a-i da de lucru Doctorului, deşi el nu posedă nicio autorizaţie legală de muncitor străin, până la reglementarea situaţiei sale.”
Cu ocazia recensământului din iunie 1941, el a fost declarat „medic fără venituri”, apoi a lucrat la joagăr ca manipulant, iar la 10 octombrie 1941 este invitat să „întocmeasă un dosar pentru eliberarea unei cărţi de identitate de străin cu titlul de muncitor industrial”.

Câţiva copii salvaţi după arestarea părinţilor lor

La Château-Chinon, mai multe familii au primit copii despărţiţi de părinţii lor care fuseseră arestaţi.
Astfel, tânărul Jean-Charles Gartenlaub este găzduit de familia Brossier la care a putut rămâne până la sfârşitul războiului; martori ai vremii spun că un unchi a venit să-l caute (Să-l ducă unde? Cercetările noastre în acest domeniu nu au dat rezultat). În acest context se cuvine să semnalăm existenţa Uniunii Generale a Israeliţilor din Franţa, creată la 29 noiembrie 1941 la cererea germanilor. Sediul său se găsea la Paris, pe str. Teheran, nr.19, arondismentul VIII. Această instituţie pétainistă creată cu acordul unor notabili evrei era, până la urmă, destinată schimbării autorităţilor din acea vreme, în măsura în care adeziunea izraeliţilor la ea era obligatorie, lucru care, de fapt, facilita un recensământ. Aceată organizaţie trebuia să aloce nişte pensii familiilor care primeau la ei copii, cuprinse între 20 şi 30 de franci pe zi, cu precizarea că ele nu aveau dreptul la vreo altă alocaţie. Fondurile proveneau în mod evident din sumele obţinute prin vânzarea bunurilor evreilor spoliaţi care trebuiseră să-şi abandoneze sistematic toate bunurile în momentul arestării lor.
Aşa s-a putut şti că doctorul Gartenlaub avea în posesie 310 franci, iar soţia sa 245 franci. (pentru a face o comparaţie, să amintim că o femeie de serviciu câştiga 5,5 franci pe oră, iar un muncitor între 6 şi 11 franci.)
Şi alte două familii au primit copii în aceleaşi condiţii: familia Pannequin a primit-o pe Rosa Cynamon, iar familia Paillard pe Monique Bercovicz. Aceşti copii (printre care şi Eva Aszenfarb, Suzanne şi Bernard Cymerman, Michèle Rubinsteim şi Mireille Jankelowicz găzduiţi toţi de « mémé Soudan din Forcy) erau numiţi „Copii rătăciţi”.
Conducătorii UGIF au fost până la urmă exterminaţi începând cu 1943 în cadrul execuţiei „Soluţiei finale”. În ceea ce îi priveşte pe copii trebuie să mai adăugm că după raziile din 16 şi 17 iulie la Paris, Buletinul UGIF scria: copiii vor putea fi supravegheaţi şi arestaţi.
În jurnalul de orientare fascistă şi colaboraţionistă Je suis partout scriitorul şi jurnalistul Brasillach scria: „Scăpaţi-ne de toţi evreii în bloc şi mai ales nu-i uitaţi pe cei mici”.

Deportarea lui Hermann şi a lui Betty Gartenlaub

Arestaţi la 9 octombrie 1942 la orele 8,30, Hermann şi Betty au fost duşi la Nevers de unde au fost dirijaţi spre lagărul de la Drancy. De acolo, convoiul nr.40 părăseşte gara la 4 noiembrie 1942 la orele 8,55 cu destinaţia Auschwitz, Polonia. Sosesc în lagăr la 6 noiembrie 1942: Hermann moare la 2 decembrie, decesul său fiind înregistrat în ziua de 9 a aceleiaşi luni cu numărul 42744-42. Din cei o mie de deportaţi din acest convoi doar patru vor mai fi în viaţă în 1945.
Certificatul de deces poartă menţiunile următoare: doctorul Hermann Gartenlaub este de religie „mozaică”, adresa sa este la „Château-Chinon, Nièvre, Franţa”, starea civilă căsătorit, locul de deces „Auschwitz, str. Cazărmii”.
Cauza decesului este următoarea: „insuficienţă cardiacă şi circulatorie”. După spusele doctorului Cardonnet, autorul unei teze de doctorat despre „studenţii la medicină şi medicii morţi pentru Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial”, nepoata lui Hermann ar fi declarat că acesta a murit în urma „unei injecţii de fenol administrată deţinuţilor cu incapacitate de lucru”.
Putem presupune, asemeni lui Maurice Valtat („Les Juifs de la Nièvre; une communauté dans la tourmente”) că este vorba de „formule luate de-a gata… nu putem decât să rămânem neîncrezători cu privire la cauzele decesului”.
Dacă declaraţia nu este sinceră şi el a murit gazat, de ce să fi fost gazat un medic? Se ştie că alţi medici, evrei sau nu, au fost folosiţi la infirmerii, ca în cazul lui Rachel Markus prinsă la Nevers în 13 iulie 1942, care a lucrat la infirmeria din Birkenau înainte de eliberarea sa de către Armata Roşie la 15 februarie 1945 la Poremba. Acelaşi lucru este valabil pentru doctorul Raymond Chanel din Blisme (Nièvre), închis în lagărul de la Mauthausen.
În ceea ce o priveşte pe Betty Fainblat-Gartenlaub, conform statisticilor Institutului Yad Waschem, a murit în camerele de gazare la 4 noiembrie 1942.
Numele doctorului Hermann Gartenlaub figurează pe monumentul morţilor de la Château-Chinon. El este, alături de cel al soţiei sale, înscris pe stela Deportării din scuarul Achille Millien de pe malurile Loarei la Nevers, între podul de peste calea ferată şi podul ce traversează şoseaua. 95% dintre evrei deportaţi din regiunea Nièvre nu s-au întors niciodată, iar 90% dintre copii au fost exterminaţi.
Articolul de lege cu menţiunea „Mort în deportare”datează din 10 august 1992.
Numele soţilor Gartenlaub figurează pe zidul pomenirii Memorialului Shoah de la Paris, str. Joffroy l’Asnier .
Dincolo de nume şi de cifre, suntem oare într-adevăr în stare să ne imaginăm, să măsurăm imensa suferinţă şi deznădejde a părinţilor ce sunt despărţiţi de copiii lor?
Ne putem oare imagina disperarea fără seamăn a unor oameni veniţi de atât de departe, vinovaţi doar pentru că au fost evrei şi că ne-au iubit prea mult ţara?
Traducere din limba franceză:
Liliana Şomfălean

Note aparţinând traducătoarei:
* Serge Bernard este licenţiat în istorie-geografie. Este autorul a numeroase articole şi al unor cărţi care pun în evidenţă pasiunea sa în cercetarea valorilor culturale ale regiunii Nièvre (monumente istorice, ocupaţii tradiţionale, personalităţi ale locului). Acest articol este unul din numeroasele texte în care Serge Bernard relevează legătura strânsă între destinul individual şi istorie.
* Château-Chinon, oraş de cca 35 mii locuitori din regiunea Nièvre (Bourgogne, Franţa) a cărui origine e legată de ridicarea unei mănăstiri în sec. X, este oraşul în care a fost primar timp de mai mulţi ani viitorul preşedinte al Franţei François Mitterrand.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg