A învăța să dialoghezi

 

Preistoria exercițiilor spirituale ne spune P. Hadot se regăsește în vechea tradiție a regulilor vieții consolidate de-a lungul timpului și a vorbelor din bătrâni cu avertismentele lor cu tot.
Dar a fost figura lui Socrate cea care le-a făcut să pătrundă în conștiința occidentală, deoarece Socrate, prin înșăși prezența sa face trimitere și în același timp trezește conștiința morală.
Această trimitere la Socrate, ne aduce în minte un anumit fel de dialog, dialogul socratic; adevărata chestiune pusă în joc, se referă nu la ce se vorbește ci mai ales cine vorbește.
În dialogul socratic interlocutorul lui Socrate, scrie P. Hadot, nu învață nimic, iar Socrate n-are pretenția să-l învețe ceva; pe de altă parte continuă să repete, celor care doresc să-l asculte, că singurul lucru pe care-l știe, este că nu știe nimic.Dar ca un tainic neobosit, își hărțuiește interlocuitorii cu întrebări bine meșteșugite cu care îl poartă pe interlocutor la esența chestiunii și-l obligă să fie atent la el însuși și mai ales să se procupe de sine însuși:
„Cum adică? Ce mi se cuvine să sufăr sau să plătesc pentru acel lucru din cauza căruia, odată aflat, n-am mai avut răgaz în viață, ci am lăsat deoparte cele râvnite de mulțime, treburile bănești și rostul casei, însărcinarea de strateg, succesele oratorice în Adunare și tot felul de alte magistraturi, uneltiri și rivalități, câte sunt în cetate, socotindu-mă prea cinstit ca să pot fi la adăpost dacă mă apuc de astfel de lucruri, și nu m-am dus acolo unde nu puteam fi de niciun folos nici vouă, nici mie însumi, ci, socotind că dacă mă adresez la fiecare în parte îi fac cel mai mare bine, după cum spun, m-am îndreptat spre această îndeletnicire, încercând să vă conving pe fiecare dintre voi să nu se îngrijească de lucrurile sale înainte de a se îngriji de sine, ca să devină cât mai bun și cât mai înțelept, și nici să se îngrijească de cele ce sunt ale cetății înainte de a se îngriji de cetatea însăși, și de toate celelalte, după aceeași rânduială. Așadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel de omx Ceva bun, atenieni, trebuie într-adevăr judecat după vrednicie; și anume un bine care să mi se potrivească. Așadar, ce e potrivit pentru un om sărac și făcător de bine, care are nevoie de răgaz să vă îndemne la cele bune?”1
Alcibiade din Banchetul lui Platon exprimă astfel efectul exercitat asupra lui de dialogul cu Socrate: „Socrate mă constrânge să mă confesez mie însumi, în timp ce sunt atât de lipsit de calități în multe, în timp ce continui să nu mă îngrijesc de mine… De multe ori m-am găsit într-o stare încât m-am gîndit că este imposibil de trăit văzând cum mă comport.”2
Dialogul socratic, comentează P. Hadot, apare deci ca un exercițiu spiritual practicat în comun care ne invită la un exercițiu spiritual interior, adică la un examen de conștiință, de atenție spre sine, adică la faimoasa: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Dacă este dificilă individuarea semnificației originare a acestei formule, nu este mai puțin adevărat că ea ne invită la un raport al meu cu mine însumi, care constituie fundamentul oricărui exercițiu spiritual. A te cunoaște pe tine însuți înseamnă ori să te cunoști ca un om neînvățat adică nu ca sophos, ci ca filosophos, care ca atare se îndreaptă spre înțelepciune, sau care se cunoaște în ființa sa esențială, sau să fie separat ceea ce nu ne aparține, sau să te cunoști în propria ta stare autentică, prin examinarea propriei conștiințe.3
Maestru al dialogului cu alții, Socrate, în portretul pe care i l-au făcut Platon și Aristofan, se pare că este și un maestru al dialogului cu sine însuși, deci un maestru al practicării exercițiilor spirituale. El ne-a fost prezentat ca un filosof capabil de o extraordinară concentrare mintală. Sosește mai târziu la Banchetul lui Agaton, deoarece „meditând asupra eului său, a rămas în urmă.”4
Alcibiade ne povestește că, în expediția făcută în Potideea, Socrate „a rămas în picioare o zi și o noapte concentrându-se.”5 În Norii, și Aristofan se pare că se referă la aceste practici socratice: Meditează acum, și concentrează-te profund; cu toate mijloacele încearcă să te concentrezi asupra eului tău individual. Dacă ai anumite dificultăți, îndreaptă-te spre un alt loc… Nu trebuie să stai concentrat tot timpul numai asupra ta, dar lasă ca mintea ta să fie eliberată, ca un scarabeu, care scapă de un fir ce-l ține legat.6
Această folosire a dialogului cu sine însuși, care este meditația însăși pare că era folosită mult de discipolii lui Socrate. Când l-au întrebat pe Antistene ce profit are de la filosofie, acesta a răspuns: „Ceea ce îmi dă posibilitatea să pot conversa cu mine însumi.”7 Conexiunea aceasta între dialogul cu alții și dialogul cu sine însuși are o semnificație profundă. Numai cel care este capabil de o adevărată întâlnire cu alții este capabil de o întâlnire autentică cu sine însuși, și invers. Dialogul nu este cu adevărat dialog dacă nu în prezența celorlalți și a eului său individual. Din acest punct de vedere, orice exercițiu spiritual este un dialog, în măsura în care este un exercițiu de prezență autentică, cu sine și cu ceilalți.8
Este imposibil de determinat frontiera dintre dialogul socratic și dialogul platonician, scrie P. Hadot, dar dialogul platonician rămâne tot timpul unul socratic prin inspirația sa, deoarece este un exercițiu intelectual și, în definitiv, spiritual. Această caracteristică a dialogului platonician trebuie să fie subliniată, deoarece nu este un exercițiu religios.
Dialogurile platoniciene sunt exerciții model. Modele, deoarece nu reiau dialogurile reale, sunt în schimb compoziții literare care își imaginează un dialog ideal. Exerciții, pentru simplul fapt că sunt dialoguri: am întrevăzut, în ce-l privește pe Socrate, caracterul dialogic al oricărui exercițiu spiritual. Un dialog este un itinerar al gândiri al cărui parcurs este constituit din acordul, menținut în mod constant, între o persoană care întreabă și una care răspunde. Platon pune în contrapoziție metoda sa celei proprii eristicii, subliniind în mod energic această caracteristică:
„Când doi prieteni, ca mine și ca tine, doresc să dialogheze, este nevoie să să fie făcut într-un mod mai puțin intens, însă mai dialectic. Mi se pare că mai multă dialectică înseamnă nu numai că se dau răspunsuri adevărate, ci mai ales că propriul răspuns trebuie să se bazeze pe ceea ce interlocutorul afirmă că cunoaște mai bine.”9
Anvergura discursului interlocutorului este deci esențială. Acest fapt împiedică dialogul să fie o expunere teoretică sau dogmatică, și îl constrânge să fie un exercițiu concret și practic, deoarece nu este vorba de a expune o doctrină, ci de a-l conduce pe un interlocutor la o determinată atitudine mintală: este o confruntare prietenească, și în același timp reală. Acest lucru se petrece în fiecare exercițiu spiritual, cu condiția că este nevoie să fie schimbat punctul de vedere, atitudinea, convingerea, deci nevoia de a dialoga cu sine însuși, prin confruntarea cu sine însuși.
Iată de ce metodele dialogului platonician posedă, din această prospectivă, un interes fundamental: pentru a câștiga această confruntare, subliniază P. Hadot, nu este suficient să fie expuse lucrurile așa cum sunt, și nu este suficient să fie demonstrate, trebuie să fie expuse în mod convingător prin utilizarea psicagogiei, adică arta prin care sufletele pot fi seduse; și, mai mult, nu este suficientă retorica, care încearcă un procedeu de convingere ce vine de departe, printr-un discurs continuu; este de aceea necesară dialectica, care presupune ca în fiecare moment să existe un acord explicit cu interlocutorul. Dialectica trebuie să aleagă în mod subtil o cale indirectă, sau, mai bine spus o serie de căi în mod aparent diferite, chiar dacă în substanță convergente în a-l purta pe interlocutor la descoperirea contradicțiilor propriei poziții sau la admiterea unei concluzii neașteptate.
Ceeea ce contează, ne spune P. Hadot, nu este rezolvarea unei probleme particulare, ci calea parcursă pentru a ajunge la rezultat, cale prin care interlocutorul, discipolul, cititorul își formează propriul stil de gândire, care-i dă posibilitatea să descopere de unul singur adevărul:„dialogul dorește în primul rând să formeze personalitatea, decât s-o informeze.”10
Exercițiu dialectic, dialogul platonician corespunde exact unui exercițiu spiritual, din două motive. În primul rând, îl îndreaptă pe interlocutor spre o conversiune, în mod discret și real. De fapt, dialogul nu este posibil numai dacă interlocutorul dorește cu adevărat să dialogheze, adică dacă dorește să afle adevărul, dacă dorește binele din tot sufletul, și mai ales dacă acceptă să se supună exigențelor raționale ale logos-ului.11
„Actul său de credință trebuie să corespundă aceluia al lui Socrate: „Deoarece cred în adevăr sunt decis să cercetez împreună cu tine ce este virtutea.”12 Efortul dialectic, de fapt, este o cale comună spre adevăr și spre bine „pe care orice suflet o dorește.”13 Pe de altă parte, pentru Platon orice exercițiu dialectic,deoarece este supus exigențelor logos-ului, exercițiu al gândirii pure, îndepărtează sufletul de lumea sensibilă și-i permite să se convertească întru căutarea binelui.”14
Problematica exercițiilor spirituale este reluată de Pierre Hadot15 în dialogul cu Arnold I.Davidson: „Personal, ne spune P. Hadot, aș defini exercițiul spiritual ca o practică voluntară, personală, menită să opteze o transformare a individului, o transformare de sine. Jean-Pierre Vernant și Louis Gernet ne-au furnizat două exemple despre ce poate însemna exercițiul spiritual.
Alt exemplu, și el foarte vechi, ar fi cel al pregătirii pentru dificultățile vieții, care va fi foarte apreciat de stoici. Pentru a putea suporta loviturile sorții, boala, sărăcia, exilul, trebuie să ne pregătim, gândindu-ne la eventualitatea lor. Suportăm mai bine lucrurile la care ne așteptăm. Dar exercițiul este anterior stoicilor. Fusese deja menționat de Anaxagora și reluat de Euripide, în piesa sa Tezeu. Anaxagora vorbea deja ca un stoic înainte de vreme atunci când, aflând de moartea fiului său, declara: „Știam că am dat naștere unei ființe muritoare.” Alt exemplu: formula lui Platon din Phaidon, “a filosofa înseamnă să te pregătești pentru moarte”, adică să te separi de trup și de perspectiva senzorială și egoistă pe care ne-o impune. Epicurienii vorbesc și ei despre exerciții spirituale: examenul de conștiință, de exemplu, sau mărturisirea greșelilor, meditația, limitarea dorințelor.”
Ceea ce ne spune în continuare P. Hadot este relevant din punctul de vedere al actualității, în condițiile în care suntem invadați de talk show-ri politice în care se spun de toate fără o idee în jurul căruia să fie arhitectat un adevărat dialog. Fiecare preopinent, deobicei, rămâne fixat pe poziția sa fără a lua în considerare poziția interlocutorului.
În schimb, sensul exercițiilor spirituale în ce privește discursul socratic, care este de fapt discursul platonician și în care întrebările și răspunsurile au rolul de a provoca la individ o îndoială, chiar o emoție, o mușcătură, cum spune Platon. Acest tip de dialog este o asceză: trebuie să ne supunem regulilor discuției, adică în primul rând să-i recunoaștem celuilalt dreptul de a se exprima, în al doilea rând să fim dispuși ca, în cazul în care un lucru este evident, să admitem respectiva evidență, ceea ce adesea e dificil când descoperim că greșim, și, în al treilea rând, să recunoaștem că deasupra interlocutorilor există norma a ceea ce grecii numesc logos16: un discurs obiectiv, sau care se străduiește în orice caz să fie obiectiv. Acestea sunt valabile în ce privește discursul socratic, dar și în cazul expunerii așa-zis teoretice, care are mai ales rolul de a-l învăța pe discipol să trăiască o viață spirituală. E vorba de a ne înălța, ne spune P. Hadot, de a depăși raționamentele inferioare și mai ales evidențele sensibile, cunoașterea sensibilă, pentru a ne ridica la gândirea pură și la iubirea de adevăr. De aceea cred că expunerea teoretică are valoare de exercițiu spiritual. E adevărat totodată că expunerea teoretică nu poate fi completă dacă auditorul nu face în același timp un efort lăuntric, în măsura în care Plotin, de exemplu, spune: e cu neputință să înțelegem că sufletul este nemuritor dacă nu ne detașăm de pasiuni și de corp.17
La întrebarea dacă exercițiile spirituale sunt legate neaparat de religie P. Hadot răspunde reluând afirmațiile lui Paul Rabbow, de care s-a mai vorbit: „faimoasele „Exerciții spirituale” ale lui Ignațiu de Loyola fuseseră moștenite de la gândirea antică prin intermediul călugărilor care folosiseră expresia exerciții spirituale. Sensul cărții lui P. Rabbow, răspunde P. Hadot, era de a spune până la urmă că exercițiile spirituale nu erau religioase, deoarece aveau o origine filosofică. Faptul că P. Hadot a stabilit că logica, fizica și etica sunt atât practice cât și teoretice este un element capital, comentează Arnold I. Davidson, fapt recunoscut de Hadot. Acest aspect i-a fost clar filosofului francez în ce-i privește pe stoici, dar și-a dat seama că era un fenomen general în întreaga Antichitate. Stoicii distingeau așadar discursul filosofic de filosofia în sine. Discursul filosofic se împărțea în trei: logica, fizica și etica, vrând să spună prin asta că atunci când se predă filosofia, li se explică elevilor teoria logicii, a eticii și a fizicii. Adevărata logică nu este teoria pură a logicii, ci, aceea de a exersa gândirea într-un mod corect în viața de zi cu zi. Există așadar o logică trăită, care constă după stoici în critica reprezentărilor, adică a imaginilor care vin din lumea exterioară, adică a nu ne precipita să spunem că ce se petrece e rău sau bine, ci a reflecta, a critica reprezentarea.
Fapt evident adevărat este și cel ce se referă la etică, ne spune P. Hadot. Adevărata etică nu este teoria eticii, ci etica trăită în viață alături de ceilalți oameni. La fel este și cu fizica, continuă P. Hadot, adevărata fizică nu este teoria fizicii, ci fizica trăită, adică o anumită atitudinecu privire la cosmos. Această fizică trăită constă în primul rând în a vedea lucrurile așa cum sunt, nu dintr-un punct de vedere antropomorfic și egoist, ci din perspectiva cosmosului și a naturii. Această atitudine apare clară în ceea ce putem numi definițiile fizice ale lui Marc Aureliu, definiții care consideră obiectul definiției ca parte a naturii: pământul și lucrurile omenești reprezintă un punct infinetizimal în imensitate; purpura imperială provine din sângele unei scoici; moartea este un fenomen al naturii.18
Filosofia lui Marc Aureliu este stoicismul eclectic din epoca Antoninilor: el nu este, și nici măcar nu dorește, să fie original. Marc Aureliu este omul a două sau trei idei, pe care le repetă continuu într-o formă diferită. Lumea sa spirituală este foarte limitată, scrie Gennaro Perrotta19, știința, natura, arta nu reprezintă pentru el nicio atracție. Și totuși opera sa, are o fascinație aparte. Deja era un lucru singular că un Împărat al Romei, omul cel mai puternic din lume, să admire și să considere un Maestru spiritual un sclav sărac din Frigia. Dar Împăratul pare mai umil decât sclavul: dacă nu are vigoarea lui Epictet, nu are nici măcar orgoliul, care era o caracteristică a stoicilor. El nu ne revelează în lucrarea sa Amintiri, una din cărțile sale intime lăsate ca scriitor antic, propriile sale slăbiciuni și tensiunile spirituale: el este și rămâne un Roman, care are pudoarea sentimentelor sale intime. Ne lasă însă să întrevedem oboseala și suferința și ne face coparticipanți la imensa responsabilitate asumată în conducerea Imperiului. El nu-și va abandona niciodată rolul său, deoarece își cunoaște rolul și importanța sa ca lider de neînlocuirt. Evenimentele ce vor urma după moartea sa vor dovedi cu prisosință preocupările sale. Gândirea sa pesimistă exprimată în convingerea că totul este vanitate par a fi biblice, reflexiile sale în ce privește moartea sunt pur stoice, văzând în moarte o transformare a materiei, care este în ordinea naturii lucrurilor, care este o lege a naturii căreia trebuie să ne conformăm.
Resemnarea stoică, este o resemnare tristă și dezolantă în fața morții: consideră tot timpul lucrurile omenești ca efemere și fără valoare: ieri un organism viguros, mâine un cadavru îmbălsămat sau cenușă. Acest timp scurt, la maturitate și apoi la bătrânețe cade binecuvântând pământul care l-a generat aducând laudă pomului care l-a hrănit.20
În această opoziție continuă dintre optimismul rațiunii și pesimismul temperamental, în acest amestec inseparabil de forță și de slăbiciune, în această dezolantă serenitate stă poezia lui Marc Aureliu, conclude G. Perrotta, de unde fascinația pe care scrierile sale le-a lăsat în suflete.
Epictet de care am amintit mai sus, ca Socrate, n-a lăsat nimic scris; dar Arrianus din Nicomedia i-a transcris discursurile pe care le-a publicat după moarte sa cu titlul Conversații (Diatribai), în opt cărți din care ne-au rămas patru; mai târziu, a ales Discursurile, pe care după aceea le-a strâns în Manualele sale.
Epictet n-a fost un filosof original: s-a oprit în mod strict la morala stoică, fără a aduce sau a inova ceva. Se poate însă vedea în textele sale o anumită influență a cinicilor.Dar meritul său cel mai mare stă în faptul că el și-a trăit doctrina cu o intensitate și o ardoare asemănătoare unei religii, comentează G. Perrotta; sustine et abstine este sentința în care este cuprinsă toată filosofia lui Epictet. El a fost un Maestru ce a propus o viață severă și ascetică: tocmai de aceea Manualul său a fost în Evul Mediu un îndreptar pentru călugări. Pascal a scris despre el pe bună dreptate: „Epictet a înțeles măreția, dar n-a înțeles slăbiciunea omenească.” El a rămas celebru prin amabilitatea sa, pentru forța sa sufletească, pentru bucuria cu care, bătrân și șchiop, înălța tot timpul un imn de mulțumire lui Dumnezeu, exaltând Providența sa.21
În ce-i privește pe epicurieni, ne spune P. Hadot, modul lor de viață consta mai ales într-o anumită asceză a dorințelor menită să mențină pacea sufletească cea mai desăvârșită. Pentru a fi fericit, trebuie să-ți limitezi dorințele. Este un fapt cunoscut că epicurienii făceau distincție între dorințe naturale și necesare (a bea, a mânca, a dormi, dorința sexuală) și dorințe nenaturale și nenecesare: dorința (de glorie, de bogăție). Și, firește trebuia să te imitezi la dorințele absolut necesare.
Potrivit epicurienilor, scrie Jeanne Hersch22, scopul filosofiei, al moralei luminate de canonică și de fizică, este de a-i ajuta pe oameni să afle fericirea. Dar ceea ce ei numeau fericire era înainte de toate seninătatea sufletului. Trebuie realizată o stare lăuntrică de împăcare, de calm, numită de epicurieni ataraxia. Această ataraxie era contrariul indiferenței sau al nepăsării. Ea avea drept fundament o radicală independență interioară față de orice amenințare ce ar putea să apară, ca și față de toate sursele de plăcere. Punctul central îl constituie refuzul individului de a deveni robul a indiferent ce. A deveni dependent față de plăcere, nu doar față de un drog, înseamnă a deveni vulnerabil față de exterior, adică a-ți expune pacea interioară și deci fericirea unei potențiale privațiuni; căci orice lucru exterior și căruia suntem ispitiți să ne aservim ne poate fi luat. Pentru a dobândi această pace, această fericire, conclude J. Hersch, trebuie să ne facem o idee corectă despre natura în sânul căreia trăim și despre legile care o guvernează.
Care este principalul obstacol care ne împiedică să trăim în pace, să fim fericiți, se întreabă epicureii? Teama. Care sunt principalele temeri care ne împiedică să fim fericiți? Epicureii răspund: teama de zei și teama de moarte. Cum poate fi depășită?, vom vedea în următorul episod.

 

 

Note
1 Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, b-d
2 Platon, Banchetul, 2I6a si 2I 5e -2I 6a.
3 În ce privește istoria acestei teme P. Hadot îl amintește pe P. Courcelle, Connais toi meme. De Socrate à saint Bernard, Paris, 1974-75, voll. I-III
4 Platon, Banchetul, I74d TP, I, p. 664.
5 Ibid., 220c-d
6 Aristofan, Norii, 700-6; 740-45; confruntarea cu scarabeul ne lasă să înțelegem că gândirea se înalță spre lucruri mai profunde și așa cum spune Xenophan în Simposion, VI, unde se referă la „meteor”, adică la lucruri de înaltă spiritualitate, cerești.
7 Cfr. lui Homer, Odiseea, 20, 18 23 și Platon, Republica, 44Ib și Phaidon, 94d e;
8 Astfel, după Porfir, Viața lui Plotin, 8, 19: „ Plotin era prezent sie însuși și celorlalți.”în ediția Enneadelor, ediție îngrijită de E. Bréhier, în greacă și franceză.
9 Platon, Menon, 75 c-d;
10 Goldschmidt, Les dialogues di Platon, cit., p. 3, în care este citat textul din dialogul Politicul a lui Platon 285-86, pentru a justifica o asemenea afirmație.
11 Cfr. Schaerer, La question platonicienne cit., pp. 38-44. Goldschmidt, Les dialogues di Platon, cit., pp. 79-80: „Dialogul Republica rezolvă problemele Justișiei, dar în același timp îndeamnă la Justiție”.
12 Platon, Menon, 8Ie, în Platon, vol. II
13 Platon, Republica, 505 d, II, p. 330, în Platon, vol. V, Ed. Șt. Și Encicl., Buc. 1986
14 Exercițiul dialectic, golind gândirea de iluziile sensibilității, pregătește spiritul filosofic pentru trecerea într-o altă dimensiune.
15 Hadot Pierre, Filozofia ca mod de viață, Humanitas, Buc. 2019, trad. din franceză de Adrian Cotora, pp. 137-138, pt ed. it. La filosofia come modo di vivere, Giulio Einaudi editore, Torino 2008.
16 Filosofia în acest sens constă în menținerea dreptei rațiuni în armonie cu Rațiunea universală; natura universală este însăși rațiunea sau mai bine zis rațiunea este principiul imanent și coordonator al Naturii.
17 Cfr. Hadot P.p. cit. p. 140.
18 Ibid. p.147
19 Perrotta Gennaro, Disegno storico della letteratura greca, Principato editore, Milano 1964, p.
20 Ibid. p. 456
21 Cfr. lui G. Perrotta, op. cit., p. 446
22 Hersch Jeanne, Mirarea filozofică, Humanitas, București, p. 63