Călătoria este o întâmplare de interval. Ieşire temporară din habitudinile vieții tale, înstrăinare premeditată şi provizorie.
Există nenumărate moduri de a te raporta la o călătorie. De la indiferența totală față de locurile unde ajungi, cu asumarea exclusivă a divertismentului şi a huzurului grosier, până la interesul aproape maniacal față de orice amănunt cultural, degenerat inevitabil într-o pedanterie scorțoasă.
Cea mai profitabilă mi se pare abordarea de mijloc. Ea presupune câte puțin din extremele pomenite, un echilibru obținut prin refuzul absolutizării uneia sau alteia dintre atitudini. În acest caz, finalitatea mărturisită a călătoriei este acomodarea cu alte coordonate ambientale şi culturale, dar şi dobândirea unui spor de bogăție interioară.
În ce mă priveşte, orice călătorie are toate caracteristicile unei sărbători. Întâi de toate pentru că plec, iar apoi pentru că iau cu mine o mulțime de aşteptări. În orizontul aşteptărilor cu pricina mă străduiesc să descopăr, atât cât îmi permit resursele interioare şi timpul, o destinație a mea (Istanbulul meu, Veneția mea etc.).

*

Pe când vedeam Florența, m-am preschimbat din eu, în însumi. Am devenit altul, sau poate doar m-am transpus într-un timp inactual, populat cu toate obsesiile renascentiste care mă bântuiseră înainte de a călca pe străzile cetății-republică. De fapt, ceea ce se oferă ochiului nu este o cetate, ci tocmai Cetatea. Ideea de aşezare umană, eliberată de tot lestul elanurilor civice contemporane, de toate deprinderile municipale care ne agresează din obscuritatea prejudecății de a fi utili. Ideea de urbe, adică de comunitate în comuniune. O comuniune aparte, care nu cred să mai existe undeva: a oamenilor cu zidurile din pietra serena, a oamenilor cu bisericile, a oamenilor cu statuile.
Florența e locul cu cele mai multe statui pe metru pătrat. Încerci un sentiment straniu când te ştii vecin cu David al lui Michelangelo, bunăoară. Un soi de sfială te locuieşte la început, pentru ca, în cele din urmă, să-l descoperi în trăsăturile de marmură ale statuii pe chiar vecinul tău.
Oraşul vechi, neschimbat în chip esențial din vremea Magnificului Lorenzo, propune o grandoare a firescului. Nu acea grandoare în sens brut, care te copleşeşte, ci o grandoare plină de modestie, care te iluminează. Palazzi, piețe, biserici, loggii orânduite cu lipsa de ostentație a unui sistem de referință. Pentru că Florența este un sistem de referință. Iar prestigiul îl datorează chiar creatorului ei: spiritul florentin. El trebuie căutat în spiritele care i-au edificat identitatea. Esența lui s-a cristalizat prin însumarea tuturor manifestărilor intelectuale cuprinse între fanatismul exaltat al lui Savonarola şi detaşarea de vremelnicie a lui Beato Angelico.
Liberă de trufie, cetatea te primeşte cu simplitatea directă şi aristocratică a spiritului sigur de rostul lucrării sale. Nimic nu te ține la distanță, nimic nu te descumpăneşte, nimic nu te refuză. Totul ți se arată ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat. Urmându-mi himerele şi melancolia, nici nu am prins de veste că sunt asediat de simbolistica perenă a Florenței. Un asediu subtil, care mi-a propus nu acomodarea cu oraşul contemporan, ci locuirea, în sens heideggerian, a unui spațiu cu destin paradigmatic. Am fost, pentru câteva zile, „il cittadino di una Firenze simbolica”.

*

N-am întârziat pe coasta bulgară a Mării Negre decât trei zile, suficient însă pentru a-mi fi măgulite nostalgiile bizantine. Era primăvară, şi ruinele de la Kaliakra fuseseră cucerite de flori şi de o lumină tulburător de materială. Mare, şi stâncă, şi ziduri cândva însuflețite de supuşi ai împăratului de la Constantinopol.
Dionisopolis-Balcic. Aici, mentalitatea bizantină a fost asumată şi pusă în operă de către o regină a României. La porunca ei s-a edificat un admirabil spațiu pentru zăbavă şi loisir, pentru tihnă şi priveală. Bizantinismul acestui demers trebuie căutat în rafinamentul atitudinii, în subtilitatea gustului şi în predispoziția pentru sinteză. Orientul şi Occidentul s-au întâlnit să organizeze şi să umanizeze natura țărmului, sub semnul a patru religii: creştină, iudaică, musulmană şi budistă.
Şi, în sfârşit, Mesembria. Ca un debarcader natural, peninsula se aruncă spre larg. Istmul îngust care-o leagă de țărm, abia dacă este suficient pentru drumul de acces. Cândva fortăreață bizantină (alături de vecinele Anhialos, Develtos şi Sozopol) Mesembria este azi, sub numele de Nesebăr, un modest port pescăresc. Potrivit legendei, în interiorul zidurilor au existat, de-a lungul timpului, patruzeci de biserici. Să fi fost ele rezultatul evlaviei trufaşe a unor ctitori? Sau doar afirmarea neechivocă a importanței portului pentru strategii bizantini? Poate şi una şi alta. Oricum, bisericile rămase în picioare, chiar şi cele neîntregi, dau socoteală despre arhitectura de tradiție bizantină care a fost cultivată aici, este adevărat la dimensiuni modeste în comparație cu ce se construia pe malurile Bosforului sau în alte părți.
Un spațiu al refuzului. Refuzul peninsulei de a se lăsa înghițită de mare, al Bizanțului de a dispărea fără urmă, al trecutului de a se deprinde cu ritmurile contemporane. Obsesia refuzului a făcut din acest loc o provincie închinată unui timp leneş. L-am simțit cum trece agale, ca o adiere fără sfârşit.

*

Eram la Roma, însă în minte aveam idealul de frumusețe al Florenței, care mi se impusese drept model absolut de organizare a spațiului citadin. Din fericire, chiar după turul de acomodare, am realizat cât este de inutil să caut la Roma idealul florentin. Pentru simplul motiv că datele problemei sunt complet diferite, spațiul de referință fiind mult mai vast, iar spiritul edificator local fiind supus, de-a lungul timpurilor, conjuncturilor şi, de aceea, lipsit de coerență.
Roma nu este un oraş, ci o metropolă, unde idealul florentin de frumusețe nu avea cum să se impună decât parțial şi vremelnic. Epoci prea numeroase şi-au dis-putat organizarea urbanistică a Eternei Capitale. Oameni cu apartenențe culturale prea diverse şi-au asumat acest demers neîntrerupt şi contradictoriu. Prin urmare, ceea ce se arată azi privirii e un amestec eterogen, însă oarecum structurat pe criteriile necesității de moment şi ale capriciului. Epoci, stiluri, curente, dar şi orgolioase solitudini creatoare. Ruine, biserici, palate, piețe, fântâni grupate în alăturări uneori stranii.
Pornind, ab urbe condita, de la bordeiele aflate pe colina Palatină, întâlneşti clasicismul de sorginte imperială al forurilor, Colosseumului şi Pantheonului, austeritatea timpuriu creştină a unor biserici precum Santa Pudenziana, Santa Prassede ori San Clemente (chiar şi desfigurate de fațade la modă în secolul al XVII-lea) ca să ajungi la rigoarea calmă a Renaşterii, eternizată pe Campidoglio sau la Tempieto San Pietro in Montorio. Vine, apoi, risipa de retorică vizuală şi efecte şocante pe care-o propune barocul. De la cel clasic, a cărui măsură o afli în Piața San Pietro in Vaticano, desenată de Bernini, până la cel bombastic, al cărui maestru incontestabil a fost Borromini, cel ce a închipuit biserica San Carlo alle Quattro Fontane.
Aproape uitasem că Roma s-a numit cândva oraşul celor şapte coline. Cred că le-am urcat pe toate în peregrinările mele. Ce ştiu sigur este că am locuit pe Vimi-nale şi că cea mai mare atracție a exercitat asupra mea Campidoglio, piața de pe colina Capitolină.

*

Am văzut prima dată Pacificul în locul numit Valea Paradisului sau Valparaiso. Până să ajung acolo, atât aşezarea cât şi numele său aveau, în mintea mea, conotații exotice, datorate poveştilor cu pirați şi aventurieri citite în copilărie.
Prima impresie la vederea oraşului este una de natura şocului vizual. Sau cel puțin aşa mi s-a părut mie. Clădirile, agățate pe costişele a nu mai puțin de patruzeci de coline, sunt de o fantezie cromatică inepuizabilă. Un adevărat desfrâu de culori. Expresivitatea cromatică se impune privirii, oferind senzația descinderii în câmpul unui tablou pictat într-o manieră agresiv expresionistă. Culori vii sau mai pale, culori violente sau mai grizate, aparent refuzate de orice principiu ordonator, se compun de la sine, după logica obscură a unui hazard suveran.
Cândva cel mai însemnat port al Americii de Sud, Valparaiso trăieşte azi cu nostalgia gloriei de odinioară. Bătrânele ascensoare urcă şi acum pantele abrupte, ca într-un spectacol cu marionete pe care doar turiştii îl mai gustă, fiindcă le oferă sentimentul întoarcerii în timp. Localnicii nu par să tânjească după trecut. Ei îşi trăiesc atât de intens prezentul încât l-au imortalizat pe zidurile cădirilor, sub formă de grafitti. O cultură alternativă, care nu şochează în interiorul şocului vizual numit Valparaiso. De altfel cred că oraşul este el însuşi un imens grafitti pe care vremea şi vremurile l-au desenat pe țărmul Pacificului.

*

Rapa Nui adică Insula Mare. Isla de Pascua, Easter Island sau Insula Paştelui. Toponimele acestea numesc, toate laolaltă şi fiecare în parte, o mică insulă pierdută în imensitatea Pacificului, căreia băştinaşii îi zic Te Pito O Te Henua. Buricul Pământului. Aflată la o depărtare de patru mii de kilometri de orice altă civilizație, insula este cel mai singuratic loc de pe pământ.
Ai acest sentiment de îndată ce descinzi acolo. Ghirlandele de flori ce-ți sunt oferite în semn de ospitalitate par să-ți spună bine ai venit în paradis. Iar paradisul nu poate să fie altfel decât pierdut în propria însingurare.
Periplul meu pe Insula Paştelui a fost unul ini­țiatic. Întâlnirea cu moaii, uriaşele statui dăltuite în rocă vulcanică, mi-a dezvăluit o abisală psihologie a izolării, exprimată la dimensiuni ce sfidează omenescul. Disproporția evidentă între făuritorii uriaşilor de piatră şi uriaşii înşişi conduce gândul către o mistică a exagerării, construită migălos ca expresie sufletească a melancoliei. Melancolia exilului, care aici a căpătat accente de-a dreptul sfâşietoare. Efectul acestui acuzat contrast este unul copleşitor. El îți procură un sentiment straniu, de captivitate asumată, o linişte izvorâtă din conştiința distanțelor, cea care face imposibil până şi gândul evadării. Şi atunci nu-ți rămâne decât să te întorci, cu gândul şi cu privirea lăuntrică, spre tine însuți. O explorare dramatică, imposibilă alt­undeva. Este lecția pe care o propune şi azi cel mai singuratic loc din lumea cunoscută.
Moaii privind către interiorul insulei reprezintă concluzia unor trăiri îndelungate, intense şi constante. Consecința ultimă a unui tragic efort de înțelegere: omul singur se priveşte pe sine. Iar aceste fabuloase creații ale rapanuilor privesc pentru totdeauna înspre sinea misterioasă a spațiului ce le-a făcut posibile.

*

Titicaca. I se mai spune lacul sfânt al incaşilor. Pentru că miturile fondatoare îl indică drept matrice a neamului acesta paradoxal. Potrivit unuia dintre ele, Inti, zeul Soare, le-a poruncit lui Manco Capac şi Mama Ocllo să se ridice din adâncurile nemăsurate ale lacului şi să întemeieze o nouă civilizație. Cei doi au mers prin peşteri subterane până în locul unde se află azi oraşul Cusco, fondând acolo Hurin Cusco, prima dinastie a viitorului regat.
Irealitate a fost cuvântul ce mi-a venit în minte, la vederea întinderii de apă străjuite de creste înzăpezite. Parcă intram în legendă, adică într-o dimensiune altfel croită. Era dimineața foarte devreme, iar o şalupă mă ducea din portul bolivian Chua (care nu apare pe harta din dotare) către Insula Soarelui. Acolo se zice că Inti ar fi coborât pe pământ.
După un inevitabil prea scurt periplu incaş, descind în Copacabana, micul port celebru prin partea locului pentru Fecioara Neagră adăpostită în catedrala sa şi pentru o vizită papală întâmplată cu vreo douăzeci de ani în urmă.
La Puno, eşti deja în miezul acelei civilizații a trestiei totora, pe care Titicaca o propune lumii. Farmecul oraşului stă în străduțele comerciale din centru şi în vecinătățile muntoase ce se oglindesc în apa limpede a lacului. Iar în apropiere se află insulele plutitoare, pe care comunitățile uros trăiesc aidoma cu strămoşii lor. Aliment, medicament, material din care îşi clădesc insulele, casele şi ambarcațiunile, totora le oferă acestor oameni esențialul pentru a-şi trăi traiul conform prescripțiilor genetice preincaşe. Iar ei le respectă cu sfințenie, adoptând, în plus, morala cuceritorilor, ce poate fi rezumată prin regula ama suwa, ama quella, ama llulla. Să nu furi, să nu fii leneş, să nu minți.
Titicaca este centrul unei lumi articulate după valori pe care noi nu le mai înțelegem. Indigeni aymara sau qechua, lame, totora, multă culoare şi o constantă senzație de infinit. Ca şi cum timpul ar fi luat o foarte lungă pauză.

*

Construită la porunca marelui Pachacuti, între două piscuri muntoase, Machu Picchu („vechiul pisc”) şi Huayna Picchu („piscul cel tânăr”), cetatea este complet invizibilă din valea gălăgiosului Urubamba. Având în vedere amploarea zonei sacre, alcătuită din Templul Soarelui, Templul celor trei ferestre, Templul Condorului, Intihuatana şi Piatra ceremonială, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret. Terasele agricole menite să-i hrănească populația, izvoarele naturale utilizate la irigații, palatele, băile, hambarele şi casele ajunse până la noi duc totuşi cu gândul şi la un oraş de odihnă şi meditație pentru notabilitățile împărăției. Care va fi fost destinația reală a cetății nu poate spune în mod cert decât Pachacuti însuşi. Oricum, este un loc de o frumusețe stranie, învăluit într-o aură enigmatică, despre care Pablo Neruda scria: „Machu Picchu este o călătorie spre pacea sufletului, spre contopirea eternă cu întreg Cosmosul, acolo ne simțim propria fragilitate. Este un port al fluturilor aflat în epicentrul marelui cerc al vieții.”
Cu vorbele poetului în minte am explorat, locuit de o stare aproape mistică, bijuteria de arhitectură, agățată realmente pe acel versant abrupt al Anzilor. Spun bijuterie, pentru că nu poate fi caracterizată altfel o realizare a omului care se confundă cu muntele, care pare crescută direct din piatra ce o susține. Afară era o toamnă andină târzie şi luminoasă, iar labirintul pe care l-am descoperit la 2500 de metri altitudine, m-a dus, aproape involuntar, cu gândul la miticul Dedal, cretanul care închipuise, mult înainte de incaşi, structuri labirintice complicate şi enigmatice. Cu siguranță Minotaurul n-a fost întemnițat în labirintul andin. Cu toate acestea, simbolistica lui este apropiată de simbolistica labirinturilor minoiene: complicarea drumului spre moarte, întârzierea deznodământului, în ultimă instanță o luptă inegală cu timpul pe care aceste structuri au pretenția să-l țină captiv.
În ciuda faptului că incaşii au fost remarcabili constructori de drumuri, nu s-a găsit vreun drum amenajat, care să ducă până la Machu Picchu. Accesul se făcea urmând potecile de pe creste. Iar, paradoxal sau nu, chiar numele incaş al cetății ne este necunoscut, motiv pentru care îmi place să cred că înşişi constructorii ei au dorit-o situată în afara timpului şi spațiului. Aşa cum şi este.

*

O stâncă de granit aspră şi înaltă, încinsă de valea spectaculoasă şi adâncă pe care au săpat-o apele râului Tajo, iar de la râu încolo meseta castiliană, întinsă, pustie, aridă. Biserici şi mănăstiri într-o diversitate de stiluri, case de meşteşugari şi negustori, palate, străzi înguste, şerpuind pe pantele pietroase, nori alungându-se permanent pe cerul de un albastru când pur, când spălăcit.
Toledo e făcut din granit şi din strădania mai multor civilizații înghesuite, ale căror urme supraviețuiesc într-o devălmăşie plină de pasiunea melancolică a nevoii de legitimare. Consider a fi o stângăcie de neiertat schematizarea oraşului, adică identificarea lui strictă şi exclusivă cu celebrele săbii sau cu meşteşugitele damascuri. Fac şi ele parte din fibra locului, însă lucrurile cu adevărat importante le mărturiseşte acea Escuela de Traductores care a funcționat aici în secolele 12 şi 13. Ea reprezintă începutul afirmării sufletului spaniol, până atunci străin lui însuşi, obscur şi lipsit de substanță.
Stilul mudejar, toledan la origine, poate fi socotit expresia dintâi a freneziei ce avea să preschimbe Spania într-un mare imperiu. El valorifică dimensiunea maură a istoriei şi a culturii naționale, dar mai cu seamă acordă credit componentei arabe a sufletului spaniol.
Don Quijote nu ar fi fost cu putință la Toledo. Fiindcă urbea i-ar fi contrazis logica, fiind o permanentă obiecție împotriva orgoliului său de om care nu a văzut himera, dar o pierde la fiecare apus de soare. Or, el nu acceptă obiecțiile, aşa cum acceptă nimic în plus față de ceea ce are: iluzia cea de toate zilele şi de apoi.
Labirintul de străzi, şerpuind printre case şi biserici, este aidoma spiritului care le-a dezvăluit spaniolilor tragicul lor incendiu interior. Grec prin naştere, venețian prin educație, omul despre care vorbesc a fost adoptat de arzătoarea Spanie într-un moment când arşița podişurilor aride fusese dublată de o sfâşietoare pasiune creştină. Îl chema Domenico Teotocopuli, însă toată lumea îi spunea El Greco.