Consiliul
Județean Cluj
„Exilul nu este o fericire”
Afirmația din titlu îi aparține Crisulei Ștefănescu într-o emisiune la Radio România Cultural („Născut în România”), unde scriitoarea, care a emigrat în 1982 în Germania, a fost invitată să povestească despre această experiență. Absolventă a Facultății de filologie din cadrul Universității București, Crisula Ștefănescu a fost profesor de franceză și ulterior de limba română, din 1972 până în 1980, an în care soțul său, Andi Ștefănescu, actor al Teatrului Mic în acel moment, „a hotărât” cu ocazia unei vizite făcute în Occident să nu se mai întoarcă în țară. Inițial înțelegerea era ca Germania să fie doar o destinație intermediară între România și S.U.A., familia dorindu-și să se stabilească în America, pământul făgăduinței pentru mulți români în perioada respectivă, dar nu numai. Erau anii în care în Statele Unite se instaurase administrația lui Ronald Reagan, cel care prin puterea exemplului personal a readus încrederea tuturor în „visul american”. Fiul unui modest fermier din Illinois, ajunsese prin forțe proprii star la Hollywood și apoi guvernator al Californiei, ceea ce l-a îndreptățit să afirme la începutul mandatului său de președinte că „America este încă acel loc special unde oricine poate ajunge atât de departe cât îi permit abilitățile”.
După demararea formalităților pentru „reîntregirea familiei”, singura procedură oficială prin care membrii familiei rămași în țară puteau să-l urmeze pe cel plecat dincolo de granițele României comuniste, protagonistei noastre i-a fost desfăcut contractul de muncă. Rămasă fără venituri și cu un copil de crescut, a fost nevoie de mai bine de doi ani, timp în care au fost depuse nenumărate solicitări și memorii la autorități, pentru a primi pașaportul care i-a permis în cele din urmă să ajungă la soțul său în străinătate. S-au stabilit în Germania, unde Andi Ștefănescu era deja redactor la Europa liberă sub pseudonimul Horia Costescu. A lucrat din 1983 până în 1992 la Institutul de Cercetare al Europei Libere, iar din 1992 până în 1995 la Radio Europa Liberă ca realizatoare a emisiunii „Controverse-Confluențe Est-Vest”. De-a lungul timpului, Crisula Ștefănescu a desfășurat o bogată activitate dedicată culturii române, îngrijind ediții de opere sau corespondență ale scriitorilor din exil, publicând cărți de interviuri, poezie, teatru, literatură pentru copii, precum și lucrări de traduceri.
Dintre toate volumule pe care le-a scris sau îngrijit în acești ani, aproape patruzeci de când a părăsit România, am ales să mă opresc asupra unuia atipic, aș spune, pentru ceea ce s-ar putea numi literatura exilului: Călătorie cu liftul. Cronica unei emigrări1, carte apărută în 2017 la Editura Vremea. Vorbim despre un roman epistolar, în fapt o colecție de scrisori pe care Crisula și fiica sa Monella le-au scris și trimis, cu o mare frecvență în cei peste doi ani de așteptare, soțului, respectiv tatălui aflat în Germania. Din păcate nu avem în completare și răspunsurile lui Andi Ștefănescu, acestea, lăsate în România, s-au pierdut (nu era permisă scoaterea din țară a niciunui document scris de mână), după cum se precizează în textul explicativ din debutul volumului: „Scrisorile lui Andi s-au pierdut. Erau scrisorile cuiva care pășește pentru prima oară dintr-o dictatură într-o societate liberă și surprindeau uimirea, încântarea, nedumerirea, dar și dezamăgirile în fața lumii noi în care încerca să-și facă loc”. Fragmentul acesta mi-a amintit de corespondența electronică pe care am purtat-o, aproximativ doi ani în urmă, cu Andi Ștefănescu. Încercând să-l descos cu privire la motivul plecării și dorindu-mi să aflu câte ceva despre sentimentele pe care le-a trăit atunci, am primit ca răspuns o poveste care începe așa: „Din România am plecat pe 5 iunie 1980. E ușor de memorat data la care ți-ai părăsit țara cu convingerea că niciodată n-ai să te mai întorci; ți-o reamintești într-o clipă și o poți rosti imediat și dintr-o singură răsuflare, ca data nașterii. Și, într-un fel, e poate cu adevărat o a doua naștere. În dimineața plecării ești cât se poate de conștient că doar ochii din cap îți vor rămâne cu adevărat ai tăi, în rest, tot ce te va înconjura de-acum înainte, tot ce vei vedea, frumos sau urât, deprimant sau entuziasmant, totul îți va fi străin, o altă lume. Când cineva deschide ochii pentru prima oară într-o lume nouă, așa cred că se cheamă: naștere… Dar, dacă mă gândesc bine, data plecării e doar un eveniment aleatoriu și care nu definește rațiunile pentru care cineva își părăsește țara. Vreau să spun că ziua din care începi să vorbești altfel, să te îmbraci conform altei mode și să te supui altor legi, obiceiuri și tradiții e doar o dată care marchează, oarecum mecanic, încheierea unui lung proces cu caracter profund premeditat, iar asta pentru că nimeni nu pleacă pentru totdeauna din țara lui ca urmare a unui impuls necugetat sau într-un moment de entuziasm. Părerea mea este că emigrarea poate fi văzută ca un proces personal de readaptare la un altfel de mediu…”.
Catalogam Călătorie cu liftul drept o scriere atipică printre cărțile exilului românesc deoarece perspectiva din care se privește și se analizează întreaga experiență este, în cazul de față, inversată. De-a lungul vremii s-au tot publicat volume, încadrabile în genuri literare diverse, care vorbesc despre întâmplările, sentimentele, eforturile de adaptare, uneori chiar dramele trăite de către cei care au părăsit România pentru a se stabili în diferite locuri din lume. În toate aceste cazuri, contextul la care se raportează naratorul este cel al străinătății, al exilului. Iar privirea asupra ceea ce se întâmplă în țară, cu cei lăsați în urmă, vine de fiecare dată din exterior, filtrată prin angoase, frici și dorul de casă al celor plecați. De data aceasta unghiul privirii se schimbă. Avem acum ocazia să cunoaștem și cealaltă față a monedei. Este și părerea prefațatorului Matei Cazacu: „În ultimii ani, unii emigranți mai vechi sau mai noi și-au publicat memoriile, alții au scris cărți și articole despre viața lor înainte și după pasul decisiv. Din toate aceste mărturii lipsește însă un capitol esențial, pregătirea plecării de către familia oprită ca zălog în țară și regăsirea cu cel rămas în Occident”.
Atrăgea atenția Crisula Ștefănescu, în cadrul emisiunii radio evocată în debutul acestui text, asupra gradului de autenticitate al scriiturii din Călătorie cu liftul (titlu ales dintr-o scrisoare a fiicei Monella care-i spune tatălui său: „Aseară am visat că am ajuns cu liftul în Germania”). În cazul jurnalului, spune autoarea, asupra textului se mai poate interveni, adăugirile sau modificările ulterioare fiind la latitudinea scriitorului. O scrisoare pe hârtie însă, odată expediată, devine text definitiv. Și într-adevăr există în aceste scrisori o prospețime, un suflu viu capabil să întoarcă cititorul în timp, să-l facă să perceapă, la modul aproape real, atmosfera acelor ani. Textele sunt, dincolo de relatările de tip jurnal, adevărate mini-fresce ale unei societăți care se estompează tot mai mult în amintirile celor care au făcut parte din ea, și care capătă valoare de document pentru cititorii mai tineri. Găsim zugrăvită, în primul rând, activitatea culturală a Bucureștiului anilor ’80: relatări ample despre spectacolele de teatru care se jucau, referiri la actorii de succes ai momentului, titlurile filmelor care rulau în cinematografe, uneori mici cronici ale acestora, comentarii asupra cărților care se găseau în librării sau biblioteci și așa mai departe. În al doilea rând, ni se oferă informații detaliate, chiar dacă uneori mascate, despre atitudinea autorităților comuniste vis-a-vis de cei care solicitau eliberarea documentelor pentru plecarea din țară: șicanele la care erau supuși, metodele de intimidare la care se recurgea, amenințările, presiunile, etc. „Dragă Andi – scria Crisula într-o epistolă datată 27 iulie 1980 – «am fost îndrumată» greșit și am ajuns în cu totul altă parte, la excursii, iar de acolo «m-au îndrumat» în altă parte, unde sper să fi fost locul cu pricina”; sau: „Dragule, am dat astăzi din nou «curs invitației» și, pentru a treia oară în decurs de o săptămână, am avut ocazia să văd cât de amabile sunt oficialitățile române, contrar celor afirmate de alții!!! Am dat declarații peste declarații că nu te mai întorci, că ai luat hotărârea să te stabilești în Statele Unite, cu mențiunea că eu am depus actele tot pentru America! Te rugasem ca atunci când te duci să-ți faci reglementarea juridică să mergi însoțit de cineva. După «amabilele» mele discuții cu autoritățile, cred că este mult mai bine s-o faci prin intermediul unui avocat”.
Insistența pentru serviciile avocatului este reluată apoi cu majuscule, pentru ca în altă scrisoare să se insiste, aparent în treacăt, asupra mesajului: „Când te duci la Ambasadă la Köln să nu te duci singur! Să nu te plictisești… Ia pe cineva să te însoțească!”. Se poate lesne observa tonul ironic și punctuația, menite să atenționeze asupra mesajului real ascuns în spatele exprimării. Dar nici acțiunile celui din străinătate pentru a-și aduce mai repede familia aproape nu rezolvă situația, ba din contră o complică: „Faptul că tu ai făcut demersuri pentru noi n-a adus nimic bun. De atunci avem o mulțime de «ghinioane»…”
Tonalitatea gravă și stilul prăpăstios nu constituie însă o obișnuință a semnatarei scrisorilor. În ciuda situației dificile și a incertitudinii permanente, expeditoarea nu uită să transmită mereu mesaje de încurajare soțului său, să-și îmbrace toate dificultățile existenței în previziuni optimiste asupra viitorului, spiritul său ludic luându-se la întrecere cu cel al fiicei Monella, o copilă de doar nouă ani la plecarea tatălui, care scrie scrisori adorabile, compuneri cu titlul „Dorul de tată” și desenează cadre ale vieții lor fericite dintr-un viitor care-i va aduce împreună.
Timpul se dovedește însă a fi un eficient instrument de tortură la dispoziția celor care decid soarta familiei scindate, optimismul fiind greu de păstrat după doi ani de așteptare. În ultimele scrisori deznădejdea cu greu mai poate fi mascată: „Cine ne poate despăgubi pentru acest timp risipit? Cu ce drept decid ei unde să fiu și unde să nu fiu?”; „timpul sapă până și între oamenii cei mai apropiați prăpăstii”. Din fericire prăpastia nu s-a săpat în acest caz, tânăra familie s-a reunit într-un final, în vara anului 1982, în Italia, iar de curând soții Ștefănescu au trecut pragul a cincizeci de ani de căsătorie. Fiica lor Monella, cu numele de azi Kaplan, și-a împlinit visul de a ajunge la Hollywood, unde este producătoare de film. Toate acestea ne spun că exilul, în cazul lor, a însemnat împlinirea idealurilor într-o viață care s-a dovedit a fi exact așa cum și-au dorit-o. Tonul îngrijorător din finalul volumului, într-o ultimă scrisoare rămasă neexpediată, nu pare că ar fi fost întemeiat: „Cel mai adesea nu suntem ceea ce credem. Acum știu, eu nu sunt cea care am crezut că sunt în toate aceste luni în care m-am zbătut să scap din pânza de păianjen în care eram prinsă. Acum știu că am plecat pe o cale fără întoarcere. Exilul este, în cazul meu, în cazul nostru, asemănător cu moartea. Să mai cred în miracolul învierii?” Și totuși, la radio, Crisula Ștefănescu afirma că exilul nu e o fericire, că nu te mai simți acasă nici în țara ta, nici în cea de adopție, dar în același timp susține cu tărie că, sufletește, nu a plecat niciodată cu adevărat din România… Aici, în acest punct, se întâlnesc toate poveștile exilului pe care le-am aflat în ultimii trei ani de când studiez fenomenul. Indiferent dacă este vorba despre o poveste de succes sau nu, acasă își pierde stabilitatea și liniștea pe care le avea până la momentul exilării și capătă o încărcătura emoțională greu de evaluat. Acasă este peste tot, acolo și aici, și niciunde.
Note
1 Crisula Ștefănescu, Monella Kaplan, Călătorie cu liftul. Cronica unei emigrări, Editura Vremea, București, 2017