Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Exilul poate fi un model al împlinirii”

„Exilul poate fi un model al împlinirii”

Flavia Topan: – Domnule Culian, când și cum a început experienţa străinătăţi dumneavoastră?

— Grigore Culian: – Aventura mea americană a început în 20 februarie 1989, când am cerut (şi am primit) azil politic în Statele Unite, însă experienţa străinătăţii o aveam deja, din turneele întreprinse în Germania cu trupa „System”, unde cântam la bass şi voce. Ştiam, aşadar, ce mă aşteaptă, mai ales după ce am decis să nu mă mai întorc în România lui Ceauşescu, iar azilul politic garantat de autorităţile americane m-a făcut să înţeleg că aveam bilet numai de dus spre New York, acest statut „asigurându-mi” şi condamnarea în lipsă. O eventuală revenire în ţară ar fi însemnat, cu siguranţă, închisoare prin beciurile Securităţii.

— Dar experienţa înstrăinării? Cum v-a marcat, în bine sau în rău, viaţa?

— E greu să schimbi scena cu meseria de şofer sau ospătar de ocazie, dar am înţeles încă din prima zi de exil că trebuie să fac ceva pentru mine şi pentru familia mea, mai ales că soţia şi fiica mea rămăseseră în ţară şi nu ştiam când (şi dacă) le voi revedea. Ideea că nu mă puteam întoarce în România mi-a dat determinare şi mi-a schimbat viaţa în bine. Aveam 37 de ani şi nu ştiam decât să cânt la bass şi vocal, adică prea puţin, într-o ţară în care trăiesc zeci de mii de instrumentişti de primă mână, mulţi dintre ei lipsiţi de un venit sigur sau aflaţi la limita sărăciei. Îmi era foarte clar că trebuie să învăţ să fac altceva şi să păstrez muzica în suflet ca un hobby, chiar dacă în primii ani am câştigat şi ceva bani (puţini, e adevărat), cântând cu trupe de jazz americane sau prin restaurantele româneşti din New York.

— Unde este, astăzi, casa sufletului dumneavoastră? Cât din el a rămas în ţară, cât din el a trecut Oceanul și s-a pierdut în marele zgomot al lumii? Cât de ușor/greu s-a regăsit?

— Cu un ochi râd în America, dar cu altul plâng pentru România. Casa mea este însă aici, peste Ocean, într-o ţară care mi-a întins mâna la greu şi m-a ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. Iubesc America şi nu mă feresc să spun că nu regret nicio clipă că am părăsit România comunistă, pentru a-mi construi un alt viitor într-o ţară liberă, în care valoarea este apreciată şi stimulată de un sistem bine pus la punct.

— Este exilul/diaspora un model în sine al împlinirii? Vreau să spun poate literatura singură face fericit un om?

— Exilul poate fi un model al împlinirii, viaţa în diasporă doar ocazional. Sunt două lucruri diferite, între care nu se poate pune semnul egalităţii. Mulţi le confundă în mod greşit. Exilaţii au mai multă determinare şi înţeleg repede că regulile societăţii în care au ales să trăiască trebuie învăţate, înţelese şi respectate. Iată de ce marile personalităţi ale exilului românesc sunt şi cele mai reprezentative modele de succes. Nu cred că e cazul să dau exemple, le vedeţi toată ziua la televizor şi România se mândreşte cu valori cărora le-a întors spatele cândva. Nu am înţeles niciodată de ce o ţară cu oameni atât de buni şi de talentaţi îşi devorează valorile cât timp acestea sunt în viaţă, apoi le ridică statui după plecarea în altă lume. Dar să revin la întrebarea despre diaspora. Diasporenii sunt de mai multe feluri. Unii pleacă doar să muncească în străinătate, alţii sunt diplomaţi, studenţi sau turişti, dar sufletul lor rămâne tot în România, unde revin după ce realizează (sau nu) ceea ce şi-au propus. În general, ei resping modelul social în care trăiesc pentru o perioadă, sunt mereu nemulţumiţi şi îşi creează enclave româneşti în care petrec timpul liber. Puţini sunt cei care au prieteni în ţările unde muncesc şi nu înţeleg mare lucru din cultura altor popoare fiindcă nu îi interesează acest aspect. Mititeii, sarmalele, cozonacii, berea sau vinurile româneşti reprezintă un mod de viaţă şi nu vizitează marile instituţii de cultură americane. Nu ar fi nimic rău în asta. În fond, suntem români, nu toţi avem aceeaşi pregătire intelectuală şi nici aceleaşi aspiraţii şi eu zic că e bine să ne păstrăm şi să ne promovăm tradiţiile, obiceiurile şi identitatea în general printre străini. Din păcate, însă, mulţi diasporeni nu vorbesc corect limba ţării respective, nu cunosc legile şi se plâng dacă primesc o banală amendă pentru parcare neregulamentară. Iată de ce le e mai greu să se încadreze în societate şi să devină modele de succes, aşa cum e cazul exilaţilor. Sigur, există şi excepţii. Şi aici mă refer în special la studenţi sau diplomaţi, dar nu cred că poţi face mare lucru când stai cu fundul în două luntri; pe de o parte, vrei acasă, pe de alta, trebuie să munceşti printre străini. Poate că sunt prea aspru şi nu vreau să fiu înţeles greşit; una e să vii într-o ţară străină, după ce ai suferit în puşcăriile comuniste sau ai găsit o modalitate de a fugi de România lui Ceauşescu, fără a avea o cale de întoarcere, alta e să munceşti luni sau ani printre străini şi să pleci acasă cu câteva mii sau zeci de mii de dolari sau euro. Repet: diferenţa între exil şi diasporă o dă determinarea.

— Câte dintre eşecurile dumneavoastră, dacă au existat, pot fi puse pe seama desţărării? Are singurătatea altă culoare la New York decât la Bucureşti sau Cluj, să zicem?

— Eşecurile mi le-am asumat întotdeauna, ele au existat uneori, dar nu din cauza desţărării. Eu port toată vina pentru ele şi nu-mi place să caut schelete prin dulap. Sunt o persoană sociabilă şi nu cred în singurătate, decât în măsura în care îţi este impusă prin anumite restricţii de libertate. Or, eu sunt un om liber şi nu am motive să mă izolez. Dacă alegi să fii singur, chiar nu mai contează că te afli la New York, Bucureşti, Cluj sau aiurea. E o opţiune personală şi nu îi condamn pe cei ce nu gândesc la fel ca mine. Eu mi-am ales singur drumul în viaţă şi îmi place să văd partea plină a paharului, adică să privesc spre viitor şi să-mi las trecutul în cărţile de memorii, la care lucrez de câţiva ani şi nu reuşesc să le termin.

— Care este începutul intrării dumneavoastră în publicistică?

— Aici voi da copy/paste de la un alt interviu! Începând din 1995, lucrasem trei ani la cel mai vechi ziar românesc din America, Micro-Magazin. Mi-a plăcut ce făceam acolo. Din păcate, patroana ziarului, doamna Cătălina Luminiţa Ligi – un om excepţional, care m-a ajutat foarte mult – a murit la numai 46 de ani şi ziarul a dispărut. Fiica mea, Andreea, care atunci era studentă, mi-a propus să facem un ziar împreună şi am acceptat. Ştiam ce mă aşteaptă, dar entuziasmul ei m-a convins. Cât despre încercări, aş putea scrie o carte. Nu aveam bani, nu ştiam să folosesc computerul (noroc cu Andreea!), habar nu aveam ce înseamnă managementul unui ziar etc. Aşa că m-am înscris la un curs de publishing management (plătit) la cotidianul The New York Times şi nu am lipsit de la niciun workshop sau conferinţă pe această temă. Acolo am învăţat ce înseamnă politica editorială a unei publicaţii, tehnica interviului, tehnoredactare etc. Trebuia să ştiu toate aceste lucruri, altfel ar fi fost ca şi cum mergi pe o stradă şi nu ştii cum se numeşte, adică, mai pe româneşte, eşti aerian. Am scos primul număr de ziar fără să ştiu mai nimic, tăiam coloanele cu foarfeca şi le puneam pe o pagină, iar uneori, din cauza oboselii, le inversam şi intram în panică. Munceam 16-18 ore în fiecare zi şi nu aveam nici sărbători, nici viaţă de familie, dar o aveam pe Andreea de partea mea, iar soţia mea s-a alăturat şi ea acestui efort, când a văzut că nu era cale de întors şi ziarul începuse să meargă destul de bine, adică reuşisem să acopăr cheltuielile şi să fac un mic profit fără să investesc mai nimic.

— Aţi editat timp de peste 15 ani cea mai reprezentativă publicaţie – New York Magazin – a comunităţilor românești din America. Cât de ușoară/grea a fost trecerea de la utopie la realitate?

— Nu ştiu dacă New York Magazin este publicaţia cea mai reprezentativă pentru românii din America şi nu m-a gândit la notorietate când am fondat acest ziar. Ştiu însă că am muncit enorm şi am renunţat la multe lucruri pentru a le dărui românilor un ziar scris în limba lor. Nu am făcut compromisuri sau vreun fel de înţelegeri care să-mi afecteze independenţa editorială şi cenzura nu a existat şi nu va exista atâta timp cât eu voi fi în fruntea ziarului. Poate că acestea sunt motivele pentru care mă îngrozesc şi mă bucur în acelaşi timp când văd ce nume sonore au publicat şi publică în New York Magazin. Nu cred că Paul Goma, academicienii Dinu C. Giurescu şi Alexandru Surdu, profesorul Aurel Sasu, Gabriel Pleşea sau Victor Nicolae ar accepta să publice în ziare în care nu se regăsesc şi a căror ţinută ar fi dubioasă. Poate că în asta stă forţa publicaţiei pe care am fondat-o, iar meritul meu e că am ales calea corectă.

— Am înţeles că ziarul era, în fapt, o publicaţie de autor. Eraţi, în acelaşi     timp,    director, redactor, distribuitor etc. Vorbiţi-ne puţin despre această activitate, despre această risipă de personalitate, neobişnuită sau, oricum, rar întâlnită în istoria presei româneşti.

— Da, one man show se spune în engleză, adică omul care le face pe toate de mai bine de 18 ani. I-am „speriat” şi pe jurnaliştii americani, care, aflând povestea mea, mi-au dedicat o jumătate de pagină în celebrul The Wall Street Journal. M-am trezit cu ei la uşa subsolului unde fac ziarul, au venit cu maşina în urma mea la distribuţie, au luat informaţii de peste tot şi m-am trezit pe prima pagină în ediţia din 6 septembrie 2013 a celui mai influent ziar american! Nu cred că vreun preşedinte al României a avut vreodată mai mult de 10 rânduri în The Wall Street Journal. Eu am avut o jumătate de pagină! Jurnalismul american se bazează numai pe fapte reale şi aici nu se publică nimic fără o investigaţie profesionistă şi serioasă. Nu eu eram important, ci povestea ziarului, pe care ei au găsit-o interesantă şi au publicat-o. Cred că am cumpărat 20 de ziare din acea ediţie şi eram fericit că munca mea a fost recunoscută şi apreciată de nişte colegi americani, care nu mi-au cerut nimic în schimb. Nu am să uit uşor acea zi de 6 septembrie 2013. Simţeam că zbor, aveam atâta energie încât eram în stare să fac şi 10 pagini de ziar într-o zi de muncă. Primisem girul uneia dintre cele mai importante publicaţii din lume şi nu-mi venea să cred că numele meu şi fotografii făcute în biroul din subsol apăreau pe prima pagină în The Wall Street Journal. Asta mi-a dat America, în care am venit cu o valiză mică şi 50 de dolari în buzunar într-o zi friguroasă de februarie 1989, lăsând în urma mea România comunistă în care m-am născut şi unde am învăţat să merg, să vorbesc să scriu şi să cânt. Plus o familie care avea nevoie de mine şi prietenii mei de o viaţă. Acesta e preţul pe care trebuie să-l plătească orice exilat.

— Concret, ce a însemnat New York Magazin pentru comunitatea românilor din marea metropolă americană?

— Pentru românii de aici, ziarul a fost, la început, o curiozitate. Mulţi mă cunoşteau din restaurantele în care am cântat şi m-au sprijinit, mai ales că nu aveau semne de întrebare asupra trecutului meu. Apoi, cu timpul, m-au luat în serios şi au devenit fanii mei şi ai ziarului. Le plăcea că sunt incisiv şi chiar „negru în cerul gurii” când scriu. Asta mi se trage de la muzică, fiindcă acolo nu poţi păcăli pe nimeni; te urci pe scenă, cânţi şi primeşti aplauze sau flori, alteori ouă şi roşii aruncate pe scenă. Un ziar e ca o echipă de fotbal; o iubeşti când câştigă şi suferi când pierde. Am simţit că trebuie să dau ceva înapoi comunităţii care crede în mine şi în această publicaţie, iar relaţiile pe care mi le-am făcut în aceşti 18 ani le-am pus în slujba românilor noi veniţi. Aveau (şi au) nevoie de ajutorul meu şi a fost o formă de a le mulţumi că citesc ziarul. Nici nu ştiţi cât de fericit sunt atunci când primesc felicitări de Paşti sau de Crăciun de la oameni pe care nu-i cunosc. Le atârn pe pereţii biroului meu şi aşa simt că e sărbătoare. La fel era şi pe vremea când cântam o piesă frumoasă şi primeam aplauze sau flori.

— Cum a (supra)vieţuit New York Magazin cincisprezece ani, după ce, înaintea lui, alte publicaţii au dispărut, rând pe rând. Există un secret prin care aţi reuşit să o faceţi reprezentativă, interesantă şi utilă?

— Cei 15 ani au devenit, între timp, 18. Supravieţuirea se datorează faptului că fac totul singur. Plata unui om care să mă ajute ar însemna automat dispariţia ziarului, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, cu multe publicaţii valoroase. Secrete nu există, nici minuni. Am o disciplină de fier, iubesc ceea ce fac şi după atâţia ani am căpătat o experienţă care mă ajută să pun în aplicare tot ce îmi trece prin cap. Cu aceste arme, oricine poate face ce fac eu, dar mult mai important e ce vezi când te priveşti în oglindă.

— Aţi fost implicat, prin editoriale, în toate bătăliile politice importante ale istoriei româneşti postdecembriste. Care au fost bătăliile cele mai grele, dintre cele câştigate şi, eventual, dintre cele pierdute?

— Am luptat întotdeauna, cu armele mele, împotriva comunismului şi, mai ales, a neocomunismului din România. Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu şi mafiile politico- financiare din jurul lor au fost ţintele mele permanente. Dacă primii doi veneau din eşaloanele 2 şi 3 ale nomenklaturii comuniste, ultimul e mult mai periculos, fiindcă provine din fosta/actuala Securitate, rebotezată, atât de cinic, SRI. Traian Băsescu a creat un sistem diabolic mult mai complicat şi mai eficient decât Securitatea lui Ceauşescu. Şi-a numit oamenii în instituţiile de forţă ale statului şi i-a folosit pentru a controla tot ce mişcă în România (SRI, SIE, CSM, CCR, Poliţia, Armata), mimând democraţia în numele statului de drept. Cei mai mulţi dintre servitorii prezidenţiali din ultimii 10 ani sunt foşti dinozauri comunişti uşor de controlat şi şantajat din cauza „bubelor în cap” pe care le au din trecut. Ion Iliescu, Adrian Năstase şi (mai nou) Victor Ponta au folosit şi folosesc aceleaşi metode de manipulare moştenite de la comunişti, dar Traian Băsescu le-a perfecţionat şi le-a făcut mult mai eficiente şi mai represive. În aceste condiţii, e aproape imposibil să se schimbe ceva în România fără demantelarea acestor mafii politice. Cei trei numiţi mai sus au fost ţintele editorialelor mele şi am câştigat toate bătăliile cu ei din simplul motiv că i-am demascat şi i-am făcut să înţeleagă că nu sunt tâmpit! Iar lui Traian Băsescu i-am spus-o în faţă chiar în salonul oficial de la Cotroceni, în 2009, când am făcut parte din delegaţia românilor-americani, invitată la Preşedinţie, Parlament, MAE, Patriarhie şi TVR de guvernul de la acea vreme. Am ştiut că nu voi putea răsturna guverne sau preşedinţi cu scrisul meu, dar mi-am făcut meseria de jurnalist şi voi lăsa în urma mea editorialele şi cărţile pe care le am în pregătire şi care vor rămâne generaţiilor viitoare.

— V-au afectat eșecurile în vreun fel? Vă puteţi referi la câteva?

— Eşecurile m-au întărit şi îndârjit, mai ales când ştiam că lupt pentru o cauză dreaptă. Am încercat de mai multe ori să propun o serie de modificări ale Legii electorale, astfel încât românii care trăiesc în afara graniţelor să aibă reprezentanţi legitimi în Parlament (actualii sunt, toţi 6, activişti de partid care ridică mâna la „indicaţiile preţioase” ale şefului de grup parlamentar). E de-a dreptul penibil să vezi nişte nulităţi susţinând că îi reprezintă pe românii din exil/diaspora, când ei şi-au obţinut mandatul cu câteva zeci de voturi! Un exemplu ar fi deputatul „nostru” Mircea Lubanovici, un fost pedelist sărit în barca liberalilor. Culmea e că acest individ agramat îi reprezintă în Parlament pe românii din America, unde avem profesori români care predau limba engleză în universităţile americane! Am scris peste tot, încercând să îndrept această anomalie, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Totul a fost un eşec pe care mi-l asum şi am înţeles că România nu este încă pregătită să facă o treabă serioasă şi temeinică.

— Care a fost cea mai mare satisfacţie, în toţi acesti ani, ca ziarist și formator de opinie?

— Cea mai mare satisfacţie e faptul că am reuşit să găsesc de lucru sau locuinţă românilor noi veniţi în această ţară. Mi-am folosit relaţiile pentru a-i ajuta şi nu le-am cerut nimic în schimb. Apoi am încercat să public în ziar articole şi informaţii utile, care să le folosească pentru a se adapta cerinţelor societăţii americane. Mulţi mi-au mulţumit personal, alţii mi-au scris. Thank you înseamnă mult în America!

— Prin ce poate contribui o publicaţie a diasporei la armonia, buna înţelegere și dialogul decent între oameni cu trecut, opţiuni și idealuri diferite? Cum aţi reușit, în paginile ei, să evitaţi istorica dezbinare dintre români?

— Povestea cu dezbinarea e o gogoriţă inventată tot în România. Ca să fiu mai clar, trebuie să vă spun că românii care s-au realizat în America sunt prieteni între ei şi fac multe lucruri minunate împreună. Prosperitatea schimbă în bine relaţiile între oameni şi românii nu fac excepţie de la această regulă. La polul opus se află perdanţii, adică cei care vin în această ţară şi aşteaptă să li se dea tot. Nu învaţă limba, nu merg la şcoală pentru a se califica şi sunt nemulţumiţi tot timpul, de parcă cineva i-ar fi adus aici cu forţa. Dacă încerci să-i sfătuieşti, se uită urât la tine, critică tot ce fac alţii, dar nu au încercat niciodată să facă ei mai bine. Această categorie de neadaptaţi creează impresia dezbinării.

— Aţi acordat, în New York Magazin, pe toată durata apariţiei lui, un spaţiu generos culturii. Într-o lume politic compromisă, credeţi că rămâne cultura o șansă unică de mântuire și de schimbare la faţă, cum ar fi spus Emil Cioran?

— Cultura noastră trebuie susţinută prin toate mijloacele, deşi guvernele României din ultimii 26 de ani au ignorat-o aproape total. De câte ori sunt întrebat de americani din ce ţară vin, le spun că m-am născut în cea mai frumoasă ţară din lume: România. Maestrul Gheorghe Zamfir, un mare român, mi-a spus cândva, într-un interviu: „Peste tot pe unde am cântat, am luat România cu mine şi am prezentat-o lumii ca pe o floare”. Sunt cuvinte care îmi taie respiraţia de fiecare dată când le citez. Am cunoscut aici zeci de comisari culturali veniţi pe bani publici la plimbare. Au locuit în hoteluri de lux, şi-au făcut cumpărăturile, au promis şi au plecat. Cui îi pasă că în anii ’90 existau peste 100 de publicaţii româneşti în America şi acum au rămas mai puţin de 10?! Guvernul Canadei, de exemplu, finanţează publicaţiile etnice, în timp ce România a inventat un hăţiş birocratic ce face practic imposibilă accesarea banilor puţini destinaţi publicaţiilor din străinătate şi culturii în general.
Canadienii finanţează publicaţiile etnice, românii nu sunt în stare să le sprijine pe ale lor şi mai ales pe cele care conservă limba noastră la mii de kilometri de ţară! Ne mai mirăm că o mare parte a copiilor noştri născuţi în străinătate nu vorbesc limba română? Păstrarea şi promovarea culturii noastre în străinătate rămâne singura cale de mântuire pentru românii plecaţi din ţară, dar şi un mijloc de a arăta lumii ce comori avem.

— V-aţi lovit, nu o dată, de mediocritatea instituţiilor româneşti din străinătate şi a unor persoane strecurate prin sita cea mare a relaţiilor oculte în posturi pe care le-au dezonorat prin inadecvare profesională şi prin incultură. Cum ar trebui să fie, să arate şi să funcţioneze aceste instituţii?

— Primul lucru pe care vreau să-l subliniez este modul aberant în care sunt finanţate institutele culturale româneşti din străinătate, în speţă ICR-urile. La New York, de exemplu, avem o directoare excepţională, doamna Doina Uricariu, care a făcut enorm pentru promovarea culturii române în spaţiul american. Din păcate, însă, ICRNY nu este ordonator de credite şi are nevoie de aprobări de la Bucureşti pentru a-şi susţine proiectele. Deci, se face un proiect la care se munceşte zi şi noapte, dar există şi posibilitatea să fie respins, ceea ce înseamnă că efortul depus de o întreagă echipă este o pierdere de timp şi bani. Nu mai vorbesc de jefuirea banului public în timpul mandatului lui H.-R. Patapievici. Citiţi raportul Curţii de Conturi din acea perioadă şi vă veţi îngrozi! La ICR New York, de exemplu, s-au plătit sute de mii de dolari pentru câteva rânduri laudative în cotidianul The New York Times! O soluţie ar fi preluarea modelului Institutului „Goethe” din Germania, o instituţie cu adevărat profesionistă.

— Care credeţi că este motivul relei reprezentări a României în lume? O imagine pângărită de cine şi de ce? Din vina cui?

— De multe ori, am senzaţia că există forţe oculte interesate să distrugă imaginea României. Nu deţin probe şi nume deocamdată, dar prea văd la televizor numai ţigani cerşind sau furând prin metrouri, în loc de imagini din superba Românie sau concerte ale marilor valori româneşti care au impresionat o lume întreagă. Aici ar trebui să intervină Guvernul României, care trebuie să combată această formă de terorism cultural şi să prezinte străinilor adevărata faţă a ţării noastre şi a oamenilor ei. Eu sunt dispus să colaborez la un asemenea proiect naţional şi chiar am făcut ceva în acest sens. De curând, fac parte dintr-o trupă de muzică folk românească şi susţinem concerte unde vin şi americani. Totul a început în glumă, la o bere cu câţiva prieteni, eu fiind cel cu experienţă în domeniul muzical. Unul este profesor de psihologie la o universitate din New York, altul inginer IT, eu jurnalist. Mai avem în trupă o asistentă medicală şi un absolvent de conservator la pian. Acum producem un CD şi pregătim concerte prin comunităţile româneşti din America, dar am susţinut două concerte şi la ICR New York, unde au venit să ne asculte şi americani. E un prim pas şi nu ne vom opri aici. Chiar vrem să facem ceva pentru România, deşi nu ne finanţează nimeni şi fiecare dintre noi îşi câştigă existenţa din cu totul altceva.

— Cum se vede, de peste Ocean, România? Dincolo de dor și nostalgie…

— Răspunsul la această întrebare este foarte scurt: NU SE VEDE! Dar dorul şi nostalgia există şi ele trebuie exploatate în folosul României. Poate se gândeşte cineva la aceste cuvinte…

— Dar mica Românie a New York-ului? Cât de ușoară, cât de dificilă este viaţa ei?

— Dacă ne referim la ce fac românii în timpul liber, „Mica Românie” din New York se rezumă la câteva restaurante, două ziare şi un post de televiziune româneşti. În plan cultural, însă, există Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, păstorit de pr. prof. dr. Theodor Damian, un adevărat motor spiritual al comunităţii noastre. Activitatea ICRNY completează – şi o face foarte bine – partea de reprezentativitate a României în spaţiul cultural american. Prezenţa recentă a ICR la cel mai important târg de carte din America de Nord, BookExpoAmerica, pare să definească un suflu nou în politica de promovare a imaginii României în străinătate. Viaţa nu este deloc uşoară într-un oraş atât de trepidant cum este New York-ul, în care supravieţuirea reprezintă tema de bază în fiecare zi. Nici românii nu fac excepţie de la această realitate.

— Întrebam mai devreme despre șansele mântuirii, individuale și colective, prin cultură. Dar dragostea, despre care n-am rostit niciun cuvânt până acum? Ea ce șanse ne oferă?

— Cred că mântuirea prin cultură este forma cea mai elevată de a arăta cine eşti şi de unde vii. Iar fără dragoste nu poţi ajunge nicăieri. Este singura noastră şansă şi nu trebuie să o risipim.

— Unde își poate căuta un om bucuriile, unde le mai poate afla, dacă, la un moment dat, întâmplarea îl obligă să lase totul în urmă?

— Bucuriile le poţi găsi oriunde te-ai afla, chiar dacă uneori viaţa te desparte de locurile pe care nu ţi-ai fi dorit să le părăseşti vreodată. Cred că românii sunt mult mai legaţi de pământul lor decât alte naţii, dar lăcomia unora şi lipsa unei speranţe i-a determinat să aleagă traiul printre străini. Este o dramă pe care o trăieşte un întreg popor. Din păcate…

Interviu realizat de
Flavia Topan

n

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg