Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Existență și neexistență – de la gîndirea elină la filosofia europeană

Existență și neexistență – de la gîndirea elină la filosofia europeană

În Metafizica, Aristotel spune: „existenţa ca ceva adevărat prin opoziţie cu neexistenţa, considerată ca egală cu falsul” (1). Vedem aici pusă ideea de neexistenţă şi fals în opoziţie cu cea de existenţă şi adevăr. Vom lămuri, în cele ce urmează, cum priveau grecii conceptul de neexistenţă.Principiul fundamental care a dominat gîndirea şcolii ioniene a fost, după Burnet, acela că: „nimic nu se naşte din nimic şi nimic nu se reduce la nimic”. La fel, cele două teze fundamentale ale eleaţilor afirmau: „Existenţa există iar neexistenţă nu există şi Totul este unul”. Atunci cînd discută despre sofişti, Platon spune că aceştia se situează la nivelul neexistenţei, idee preluată de Aristotel în Metafizica, unde afirmă că: „Discuţiile sofiştilor se învîrtesc, în fond, aproape exclusiv în jurul accidentelor, de unde reiese în mod evident că acestea sunt, după felul lor, ceva înrudit cu neexistenţa” (2).Vom încerca să luăm în discuţie neantul ca opus existenţei pentru a ajunge la o anume clarificare a ce este fiinţarea, existenţa.Vom începe această analiză cu categoriile. Prima lor funcţie este aceea de a determina modalităţile predicaţiei, verbul folosit de Aristotel fiind hyparxein, a fi, a aparţine, cu sens de atribuire, ceea ce i-a determinat pe scolastici să-l traducă prin praedicamentum. Un lucru poate să aibă un predicat dar poată să nici nu-l aibă, negaţia fiind posibilă numai în acest domeniu, prin urmare, numai o atribuire putînd fi negată. Aşa cum afirmă Pierre Aubenque (3), to on, existenţa, fiinţarea, nu este o categorie, negaţia ei nu dă decît expresii verbale. După el, pentru Aristotel nu există decît negaţia în propoziţie iar propoziţia chiar negativă nu se referă la neexistenţă, ci la existenţă. Neexistenţa, dacă ar avea statul ontologic, ar aparţine existenţei. Aristotel, în Peri Hermeneia, făcînd o analiză logică a negaţiei, a stabilit cînd o negaţie reprezintă ceva şi cînd nu reprezintă nimic: „Numele este un sunet vocal care posedă o anumită semnificaţie convenţională… Non-om nu este un nume. Nu există, într-adevăr, nici un termen pentru o asemenea expresie, căci ea nu este nici vorbire, nici negaţie. Se poate admite că este numai un nume nedeterminat” (4). Această concluzie a lui Aristotel, extinsă la orice negaţie, este eronată, deoarece în anumite cazuri negaţia unui nume poate fi o afirmaţie. Spre exemplu, dacă spun despre un animal că nu este raţional este sigur că el este iraţional, deci negaţia are un rezultat univoc şi pozitiv. Acest lucru este valabil şi în raport cu existenţa cu atît mai mult cu cît atunci cînd spunem nonexistenţă, neant, nu avem nici măcar un nume nedefinit, deorece existenţa nu poate fi negată, nefiind un predicat, adică o proprietate a cuiva. Acestei confuzii i s-a datorat şi celebrul argument ontologic al lui Anselm, după care Dumnezeu fiind cea mai mare perfecţiune, el există, fiindcă, altfel, perfecţiunea lui ar fi ştirbită. Acest argument se găseşte intr-o formă mai restrînsă decît cea dezvoltată de Anselm în Monologium, la Augustin în De vera religione şi la Boethius în De consolatione philosophiae. Greşeala logică în acest caz a fost că s-a luat existenţa ca o proprietate, cînd în realitate ea nu este o categorie şi, prin urmare, nu este o proprietate, un predicat.Problema a fost dezbătută variat de scolastici, şi a căpătat o soluţie în şcolile thomiste. Concluzia la care s-a ajuns este următoarea: neexistenţa nu poate fi altul. Thoma din Aquino, care ajunge la această concluzie, conchide că a asimila neantul cu altul înseamnă a nu distinge negaţia absolută de termenul nedeterminat, după el, această confuzie înseamnă o catastrofă metafizică. Thoma spune că neantul poate fi privit ca unul dintre termenii judecăţii, dar în sine el nu există. Ceea ce cade sub aprehensiune este existenţa, nu neexistenţa. Dar pentru om „a înţelege este a trăi şi a fi”. De aceea, omul îşi înţelege existenţa nu gîndind la cele ce nu există, la neant, ci raportîndu-se la existenţă.Ideea de neexistenţă nu a existat la grecii antici. Vagile încercări ale lui Platon s-au lovit de criticile, ulterioare însă necruţătoare, ale lui Aristotel care, deşi admitea alteritatea, nu era de acord că prin aceasta se poate concepe un ceva opus existenţei.Neantul capătă o determinare existenţială de sine stătătoare doar la Hegel. El consideră fiinţa ca pe o proprietate şi tot ca o proprietate negaţia ei, prin contradicţia lor născîndu-se neantul. În al doilea rînd, el are intenţia de a găsi o origine a fiinţei arătînd din ce provine. Răspunsul este uluitor: ex nihilo, din nimic (5). Tot de la aceeaşi idee va porni şi Heidegger în Ce este metafizica?, lucrare apărută şi în limba română; acesta se întreabă: De ce există mai curînd fiinţa decît nefiinţa? Răspunsul este următorul: „In der hellen Nacht des Nichts der Angst er-sthet erst die ursprungliche Offenheit des Seienden als eines solchen: dass es seindes ist – und nicht Nichts – în luminoasa noapte a neantului angoasei se iveşte deschiderea originară a fiinţării ca atare: ea este fiinţarea ca atare – nu neantul” (6). Heidegger conchide că vechea formulă ex nihilo nihil fit conţine o alta: ex nihilo omne ens qua ens fit – fiinţa ca fiinţă a apărut din neant. Das reine Sein und das reine Nichts ist also dasselbe – fiinţa genuină şi neantul genuin sunt acelaşi lucru. Această ultimă idee a fost preluată de Heidegger de la Hegel, însă soluţia lor nu este acceptabilă. Pe acelaşi fundament al demonstraţiei se înscrie şi Sartre care, în L’etre et le Neant, spune că „Sensul fiinţei existentului, într-atît cît el se dezvăluie conştiinţei, este fenomenul de a fi… Fiinţa nu este creată, ci există în sine, ea nu este nici activitate nici pasivitate, ea este plină pozitivitate şi nu cunoaşte alteritatea… Fiinţa-în-sine nu poate fi nici derivată din posibil nici redusă la necesar.” (7) Contrar lui Hegel, el afirmă că fiinţa există şi neantul nu există. După Sartre, neantul îşi ia fiinţa Iui de la fiinţă şi nu invers. După cum spune el „le neant hante l’etre”, adică neantul bîntuie fiinţa, ceea ce este o simplă metaforă fără un sens filosofic determinat. Ideea de neant ca negaţie logică a suscitat numeroase critici. Bergson, Kant, Wittgenstein, Hartmann sau Chr. Sigwart au arătat că judecata negativă nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu judecata pozitivă, deoarece, în general, negativul nu are o semnificaţie în sine, ci numai una relativă şi subordonată pozitivului (Hartmann). Aristotel, în Metafizica, încercînd o  definiţie a filosofiei, spunea că aceasta este „Ştiinţa teoretică a primelor principii şi cauze – episteme ton proton archon kai aition theoretiké (8)”. În Was ist das – die Philosophie, Heidegger analizînd cuvîntul episteme, care în mod normal se traduce prin ştiinţă, spune că acest termen nu acoperă ceea ce se înţelege în mod normal prin ştiinţă şi nici măcar ceea ce, în sens filosofic, înţelegeau un Schelling, Hegel sau Fichte. „Cuvîntul episteme derivă din participiul epistantenos. Astfel se numeşte omul în măsura în care este competent şi expert, în sensul de acela căruia îi revine să, el însuşi aparţinînd la. Filosofia este episteme tis, un oarecare mod de apartenenţă, theoretike, care este capabil de theorein, adică capabil de a-şi îndrepta privirea către ceva şi… de a-l prinde în raza vederii şi de a-l menţine în vedere. Filosofia este în felul acesta episteme theoretiké.” (9)  Am remarcat, din analiza lui Heidegger, că termenul episteme, tradus prin ştiinţă, nu redă în mod plenar sensul pe care îl aveau în vedere filosofii greci. Cu toate acestea, analiza noastră se va axa pe celălalt termen – theoretike. Filosoful german a explicat acest cuvînt pornind de la vedere, de la cuvintele theoria şi theorein. Dacă Aristotel ar fi vrut să arate că filosofia este theoria numai în sensul că aceasta nu este o ştiinţă practică sau poietică, atunci el nu avea nevoie să spună episteme theoretike, deoarece  prin însăși natura ei filosofia este o ştiinţă teoretică. Alăturînd cele două noţiuni, Stagiritul vrea să evidenţieze faptul că în acest caz este vorba de o ştiinţă specială ce are ca prim fundament al ei contemplatia, adică pe acel ceva al intelectului unde el însuşi este cunoaşterea, în care a şti este a fi ca diferit de a spune. Intelectul este dincolo de raţiune şi cuvînt, ne spune Aristotel, reluînd o idee a lui Platon. Astfel, ne putem explica de ce grecii arată că scopul oricărei filosofii este a răspunde la întrebarea ti to on. Că ei nu au reuşit niciodată să răspundă la această întrebare, este cu totul altceva. Problema trebuia să fie pusă. Curios, acest lucru îl găsim şi la filosofii moderni, la Wittgenstein de-o plidă, care spunea: „Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii mele” şi îşi încheia celabra-i lucrare cu antologicele cuvinte: „Există fireşte inexprimabilul. Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem – Es gibt allerdings Unaussprechliches. Wovon man nicht sprechen kann, daruber muss man schweigen” (10).

 

Note

 

1 Aristotel, Op. cit., VI E, 2, 1026 b.2 Aristotel, Op.cit., VI, E,

2, 1026 b.

3 Op. cit. p. 156.

4 Aristotel, Peri hermeneia, II, 16, a.

5 W. Hegel, Ştiinţa logicii, Cartea I, Doctrina despre fiinţă, trad. D.D. Roşca, București, 1966.

6 M. Heidegger, Ce este metafizica? în Repere pe drumul gîndirii, Ed. Politică, 1988.

7 J. P. Sartre, Op. cit., Paris, Gallimard, pp. 29-51, 1980.

8 Aristotel, Op. cit., I A, 2, 982 b.

9 M. Heidegger, Op. cit., p. 30.

10 L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, prop. 6.522.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg