Termenul exoterism pare a fi o apariție târzie în literatura de specialitate, el având o justificare, îndeosebi, conceptuală şi livrescă, tocmai pentru a contrabalansa celălalt termen pereche, ezoterismul, cel care ne-a parvenit prin intermediul filosofiei elene. Uneori, în vorbirea curentă, este acceptată cu prea mare lejeritate o similaritate a termenului exoterism cu cel care desemnează învățătura de ordin religios, aceasta introducând inclusiv o doză considerabilă de reducționism şi confuzie. Distincția între cei doi termeni menționați a fost corelată încă din timpuri imemoriale cu cele două aspecte fundamentale ale doctrinei metafizice, unul interior – tainic, profund, elitist iar celălalt, exterior – uşor comprehensibil, elementar şi, ca atare, susceptibil de a fi pus la îndemâna tuturor membrilor comunității, inclusiv în forma sa scrisă. La vechii greci, de pildă, exoterismul prezenta doar o versiune diluată a doctrinei, prea vagă şi prea simplificată pentru a fi profundă şi de largă cuprindere. Întrucât avea drept scop simpla popularizare a învățăturii despre sacru, în practicile exoterice erau utilizate frecvent metafore şi simboluri care degenerau adesea în analogii facile şi astfel, eşuau în derizoriu şi banalitate (Guénon, R., 2006).
În mod organic, religia – ca trasmisie doctrinară – va avea, o dimensiune exoterică specifică, dar şi un nucleu ezoteric, un nucleu spiritual tainic şi inițiatic, fără de care nimic nu mai poate fi canonic şi conform cu vechile precepte stabilite ab inițio. De altfel, potrivit definiției de la care am pornit1, nici un rezultat uman nu poate primi atributul „tradițional” decât prin comiterea unui abuz. Singura excepție de la această regulă o constituie religia ca verigă a unui lanț neîntrerupt de transmitere a unei influiențe spiritual, aceasta fiind, concomitent, şi o succesiune autentică de maeştri transmițători ce garantează, prin ea însăşi, realitatea şi permanența originii supraumane, în interiorul unei asemenea moşteniri spirituale.
Multă vreme cuvântul exoterism cu înțelesul său de astăzi, pur şi simplu n-a existat. Invenție lingvistică târzie, termenul s-a născut din necesitatea de a se defini, cu mai mare exactitate, ezoterismul, tot astfel cum grosierul, care se precipită în jurul subtilului, îi dă acestuia din urmă un contur definit şi o individualitate conceptuală de sine stătătoare. Cei doi termeni nu sunt o pereche de contrarii sau o dualitate2, ci reprezintă două fațete ale aceleiaşi veridicități, precum esența şi substanța, suprafața şi profunzimea, cerul şi pământul etc. În realitate, ezoterismul şi exoterismul alcătuiesc un dualism organic şi coerent, cele două principii coexistând în unitatea şi interconectarea lor indisolubilă.
Există totuși, o referire originară şi edificatoare privind noțiunea de exoterism. Într-o epistolă trimisă de către Alexandru Macedon maestrului său, celebrul Aristotel, era subliniată o distincție certă între învățătura ezoterică (lecțiile acroatice sau acromatice) şi cea exoterică – învățătura predată la comun, tuturor cursanților. Trebuie spus că, la acea vreme, Aristotel preda două tipuri de ştiințe / arte: unele exoterice3 şi altele ezoterice4. Primele discipline erau predate dimineața în cadrul unor lecții publice, iar celelalte, seara, în formă strict orală, pe timpul aşa-ziselor plimbări peripatetice şi se adresau doar celor aleşi (inițiați). Rezultă că obiectul transmiterii de cunoştințe ezoterice era tainic, rezervat şi de o cu totul altă natură comparativ cu cel al lecțiilor predate la comun. Întrucât nu avem suficiente date şi informații pentru a ne pronunța putem conchide sumar că metafizica transmisă selectiv era rezervată doar celor care dovedeau anumite capacități5 şi, astfel, probau o putere de înțelegere pe măsură. Probabil că anterior acceptării la lecțiile acroatice, Aristotel îşi supunea ucenicii unui ritual de inițiere, le cerea o doză mai mare de ascultare şi, de ce nu, efectuarea unor exerciții spirituale care să le amplifice intuiția intelectivă. Aristotel fusese ucenicul lui Platon iar acesta din urmă primise de la Socrate cunoaşterea revelată şi, odată cu aceasta, arta maieuticii, aceea celebră măiestrie de a „moşi” Adevărul, cunoaşterea de Sine, iluminarea ca trăire ființială. (Dumitriu, A., 1992)
Tot astfel, în cazul Creştinismului primitiv considerat de către unii cercetători ca fiind, la începuturile sale, nimic altceva decât o cale inițiatică pură, fără ierarhii şi fără administrație, deosebirea dintre ezoteric şi exoteric poate devini evidentă dacă vom aprofunda analiza binecunoscutului îndemn: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu!”6 (Guénon, R., 2012). Această expresie căreia, de-a lungul timpului, i s-au atribuit diverse conotații mai mult sau mai puțin calificate, poate fi interpretată ca fiind o trimitere la două lumi diferite: cea exterioară, profană, străină de fondul problematicii spirituale şi cea profund inițiatică, lăuntrică şi sacră. În mod inerent, o tradiție vie şi autentică va conține un cadru exoteric având o existență publică, o largă şi neselectivă cuprindere în ceea ce priveşte adeziunea membrilor comunității. În acelaşi Tradiția va avea inclusiv un centru inițiatic, insesizabil de către societate, depozitar şi trasmițător al cunoaşterii tainice. Învățătura această rezervată, destinată aleşilor, era în măsură să facă posibilă cunoaşterea de Sine, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică sau trăirea la propriu a experienței transcendentale ca unică modalitate de a atinge apogeul statutului de om.
În Evul Mediu european, în cadrul unor şcoli foarte închise, încă se mai perpetua distincția tradițională dintre ezoterism şi exoterism. Şcolile respective nu erau simple formațiuni filozofice în care putea avea acces oricine. De regulă, învățătura transmisă aici nu răzbătea în afară decât învăluită în simboluri şi alegorii anume destinate pentru a oculta Adevărul. Pentru aceste uşi închis-deschise doar adepții care dovedeau capacități intelectuale corespunzătoare şi care, în prealabil, îşi asumaseră un angajament privind păstrarea secretului dețineau cheile potrivite (Guénon, R., 2005).
Mai târziu, alchimiştii nu au făcut decât să asigure continuitatea Tradiției. Prin celebra şi sofisticata lor doctrină cosmologică şi îndeosebi prin simbolismul lor straniu ei reflectau devenirea omului întru îndumnezeire utilizând legenda transformări minereului brut în diverse produse metalurgice superioare. Simbolurile conținute în scrierile alchimice au constituit, în mod evident, exoterismul acelei forme tradiționale, în timp ce ezoterismul prindea viață numai ca urmare a interpretărilor care se transmiteau în mod select şi rezervat, preponderent pe cale orală. Tot astfel, utilizând legende din arealul geometriei, arhitecturii şi din simbolistica limbajului convențional al meşterilor zidari, masoneria modernă conferă conotații de ordin spiritual uneltelor acestei bresle şi lucrărilor sale. La exterior, totul pare dificil de înțeles pentru că analogiile utilizate dau o învăluire suficient de rezistentă pentru a se asigura protecția acțiunilor specifice şi adevăratele sensuri ale lucrărilor din atelierele masonice. În rezumat şi în esență, se poate spune că ezoterismul reprezintă concepția iar exoterismul – expresia; în manifestarea lor sincronă, cele două aspecte doctrinare sunt profund şi organic corelate. Aşadar, „spiritul” unei forme tradiționale, oricare ar fi aceasta, este ezoteric (elitist, ocult), pe când „litera” sa este de natură exoterică, publică şi de largă circulație (Guénon, R., 2006).
În iudaism, ezoterismul este reprezentat prin Kabbalah – ansamblul tradițional de învățături şi interpretări rabinice privind semnificațiile profunde ale textelor cuprinse în cărțile sfinte – în timp ce, aspectele exoterice, populare, rămân la nivelul unei interpretări literare, superficiale şi uşor de înțeles. Tot astfel, tradiția islamică relevă şi ea o dublă manifestare – una, ezoterică (metafizică, elitistă, rezervată, inițiatică) şi cealaltă, exoterică (religioasă, extinsă la nivelul întregii comunități).
În ceea ce priveşte tradițiile orientale, diferența dintre ezoterism şi exoterism nu mai este atât de vizibilă, În China, de pildă, întreaga învățătură socială este exoterică în timp ce doctrina metafizică este transmisă unei elite extrem de restrânsă. Totuşi, în taoism, diferențierea la care ne referim nu poate fi riguros evidențiată deoarece, în absența unei religii instituționalizate precum cea din lumea europeană7 separarea în sine, constituie o operațiune dificilă şi neconcludentă. În India, de asemenea, nu este posibilă luarea în considerație a distincției dintre cei doi termeni întrucât tradiția se prezintă aici ca un corpus compact şi unitar sub aspect metafizic. „Tot ce ce poate distinge […] este doctrina esențială […] cu totul metafizică, şi aplicațiile sale de diverse ordine, care constituie tot atâtea ramuri secundare în raport cu ea; […] Doctrina metafizică nu oferă alt ezoterism decât cel ce poate fi găsit în ea […]; toți pot fi admişi să primească învățătura în toate gradele sale, cu singura condiție să fie calificați intelectual…” (Guénon, R., 2006).
Aşadar, în oglindă cu termenul prim, exoterismul presupune o cunoaştere preponderent morală, cunoaşterea ce se trasmite sub forma unei învățături de ordin spiritual şi liturgic, inclusiv celor neinițiați şi cu capacități intelectuale mai modeste. În înțelepciunea lor, pentru a nu exclude pe nimeni de la împărtăşirea sacrului, religiile au promovat în mod natural o dimensiune exoterică a Tradiției, anume pentru a nu se produce o discriminare nejustificată între sacru şi ceea ce denumim profan. De regulă, această învățătură la care ne referim mai sus, a fost modulată sub forma unor ritualuri care, de secole, sunt practicate de către preoți în cadrul lăcaşelor de cult, la procesiuni putând participa toți membrii comunități indiferent dacă aceştia sunt inițiați sau nu.
În esență, prin procesiunile organizate şi derulate în spații special consacrate şi după anumite canoane, membrii clerului săvârşesc procesiuni exoterice prin care se transmit învățăturile specifice, preponderent etice şi liturgice. Tot acest cadru organizatoric şi procesual-ritualic constituie totodată suportul, vehiculul şi acoperământul miezului ezoteric, adevărul permanent şi imuabil, prezent ca atare, în orice tradiție vie şi autentică. De precizat aici că instrumentele specifice exoterismului vizează un nivel de citire și de interpretare ce corespunde îndeosebi, palierului literar și moral al realității.
În linii generale, rolul instituțiilor exoterice rezidă în a asigura desfăşurarea învățământului religios având drept principal scop edificarea, în cadrul societății, a unei moralități sănătoase şi a unui climat de reală trezire la viața spirituală. Lucrarea exoterică are, de semenea, şi o importantă dimensiune în plan social prin aceea că stimulează solidaritate, întrajutorarea, caritatea etc.
În loc de concluzii, este necesar a se sublinia aici câteva idei referitoare la importanța şi necesitatea exoterismului. În fapt, a considera ca inutilă şi nefolositoare participarea la ritualurile săvârşite în public reprezintă o negare a Tradiției. În Europa şi America, există astăzi, organizații inițiatice care însă nu au nici o legătură cu ansamblul unei forme tradiționale. Prin urmare, acestea pot fi compatibile cu orice formă de exoterism nu însă şi cu absența acestei dimensiuni tradiționale căci, nu se poate construi un edificiu spiritual fără a se conta pe o temelie solidă. Aşadar, adeziunea la un exoterism reprezintă o condiție prealabilă pentru a se ajunge în cele din urmă la ezoterism. Altfel spus, ar fi o eroare să se creadă că exoterismul poate fi eludat de către cel care a primit o inițiere. (Guénon, R., 2009)

Bibliografie
Dumitriu, A., (1992) – Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, pp. 33-35
Guénon, R., (2005) – Ezoterismul lui Dante, Ed. Aion
Guénon, R., (2006) – Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, pp. 127-134
Guénon, R., (2009) – Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald
Guénon, R., (2012) – Ezoterismul creştin, Ed. Humanitas, pp. 26-27
Mihăescu, Fl. & Cristian, R. (2001) – Réné Guénon şi tradiția creştină, Ed. Rosmarin
Note
1 Reamintim aici enunțul guénonian potrivit căruia „…nu există și nu poate să existe nimic cu adevărat tradițional care să nu conțină un element suprauman. Acesta este punctul esențial care constituie oarecum însăși definiția tradiției și a tot ce se leagă de ea.”
2 Opoziție între două entități astfel încât cea de-a doua se obține prin negarea celei dintâi; situație instabilă și temporară, ce rezultă în urma confruntării a două puteri opuse
3 Având ca obiect de studiu retorica, politica, arta argumentației etc. aşadar, o cunoaştere analitică, secvențială, ştiințifică, aşa cum am spune în prezent
4 Referitoare la metafizica, o cunoaştere revelată – analogică şi holistică. Metafizica este gnoză sacră şi tradițională având în centrul său Principiul
5 Treceau anumite probe şi purificări tradiționale
6 Matei 22.21
7 Unde perspectiva intelectuală coexistă cu cea de ordin social