Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Experiment și puțină creație

Cătălin Bocârnea și echipa alături de care a realizat spectacolul Genunchii noștri se ating! atrage publicul într-o situație absolut insolită. Timp de 80 de minute privitorii asistă la o discuție – în sens propriu – despre un spectacol inexistent, a cărui temă e violența. Scena, flancată din patru părți de spectatori, rămâne goală. Într-o parte stă regizorul/scenarist (Cătălin Bocârnea), în altele actorii (Raluca Mara & Balázs Bodolai) din producția inexistentă, plus un „spectator” (George Sfetcu), așezați între plătitorii de bilete. Intenția, dezvăluită în synopsisul postat pe site-ul teatrului gazdă – www.reactor-cluj.com – e de a crea „o veritabilă încercare pentru Homo Ludens, pentru schimbul real, în mișcare, care se petrece pe parcursul întregii reprezentații”. Mai mult, regizorul mărturisește, într-un interviu, că a venit cu ideea de a construi un personaj din public, într-o „abordare contra teatrului, lipsită de orice elemente de teatralitate, unde imaginarul e foarte puternic şi foarte important”. S-a mizat pe ideea că „ce îşi poate imagina spectatorul e mult mai puternic, mult mai real şi mult mai frumos pentru el decât orice îi poţi arăta pe scenă”. Subsidiar, pe parcursul reprezentației, se mai fac referiri și la instituția gazdă, Reactor-ul.
Riscant, provocator și curajos la prima vedere, demersul eșuează, însă, din mai multe motive. Unul dintre ele e de natură conceptuală, cel de-al doilea ține, efectiv, de structură și comunicare la nivel semantic.
Scenariul e sufocat de prea multe idei, subiecte, probleme serioase și vaste. Vrea să spună totul, deodată. Formulează întrebări esențiale al căror răspuns i-a și îi preocupă pe oamenii de teatru de câteva sute de ani: rolul și funcția spectatorului de teatru; mecanismele interioare ale actorilor în momentul creației; repercusiunile cotidiene ale repetatelor teofanii și dedublări; violența; abuzul de toate felurile; violul; incestul; pedofilia. Spectatorul, pur și simplu, nu are suficient timp pentru a procesa acest uriaș bagaj de teme. I se pun prea multe întrebări și e bombardat cu prea multe informații. Așa cum știm, sau ar trebui să știm, de cele mai multe ori, în teatru, „mai puțin e mai mult”.
Confuzia la nivel semantic e cea care deranjează, însă, cu adevărat. Ea reprezintă cea mai mare provocare în teatru și e unul dintre cele mai greu realizabile scopuri, mai ales atunci când discursul cuprinde mai multe paliere. Pentru a-l face pe spectator să înțeleagă ceea ce vrei să îi prezinți, mesajul trebuie codat clar, pe baza unor reguli „sfinte”. În cazul de față, dacă realizatorii povestesc despre un spectacol inexistent și în același timp despre cei care îl realizează, amestecând timpul narațiunii, trecerile dintr-un plan în celălalt trebuie marcate, mai ales dacă spațiul de joc, ca în cazul de față, nu suferă modificări pe durata întregului spectacol. Nu te poți baza deloc pe imaginarul spectatorului. Concret și la obiect: consider că e greșit să folosești instrumente teatrale – hebluri, efecte sonore – într-un anti-spectacol, doar pentru a marca trecerile dintre planuri. Convenția teatrală nu are cum să fie ustensila ta, ca regizor, din moment ce faci un spectacol tocmai pentru a interoga rostul convenției și rostul acestor unelte. Spun asta, pentru că în Genunchii noștri se ating! există o scenă excelentă, care funcționează perfect, în care Raluca Mara părăsește rolul actriței din spectacolul povestit și devine personajul pe care „l-a interpretat” în acesta printr-o rezolvare scenică simplă și corectă. Ea își scoate puloverul, schimbă mimica, tonalitatea vocii și expresia facială. Imediat ce se încheie evocarea personajului, ea se îmbracă din nou, redevine ceea ce era înainte. Iată, deci, că Bocârnea e capabil să identifice și să genereze soluții viabile. De ce nu o face pe durata întregului spectacol, va rămâne, de acum încolo, un mister neelucidat.
Tânărul regizor mi-a creat bucurii cu două montări anterioare, Omul pernă și Scaunele. De data aceasta m-a părăsit și m-a lăsat singur, cu regretul că o idee, mai că nu genială, nu a dus la un spectacol pe măsură. Timpul e însă de partea lui. Vreau să cred că își va păstra curajul și va continua să caute teme la fel de incomode, cu mai multă atenție pentru fiecare detaliu. Că înainte de a deconstrui poate ar trebui să construiască, pentru a înțelege și a pătrunde cât mai mult în mecanismele și așa-zisele taine ale artei, pe care sunt convins că o iubește mult.
Cei trei actori mi-au plăcut, cu un plus mare pentru George Sfetcu, spectatorul ironic, inocent și sincer. Ce mult mi-ar plăcea să îi revăd! Poate chiar sub direcția lui Bocârnea, într-un spectacol care să le forțeze toate limitele și să le scoată în evidență calitățile de care au dat dovadă, de data aceasta, doar pe alocuri.
Genunchii noștri se ating! (16+), după Autorul de Tim Crouch, regia: Cătălin Bocârnea, cu: Balázs Bodolai, Cătălin Bocârnea, Raluca Mara, George Sfetcu, durata: 80 min, data premierei: 17 ianuarie 2015, Reactor de Creație și Experiment Cluj

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg