Consiliul
Județean Cluj
Explorări ficționale
Cum să pleci, frate, cu telecomanda? Și cum să nu-l poți scoate din priză pe amărâtul cela de televizor de deasupra oglinzii? Dar știți ce bine-i să-l scoți din priză și să-l lași astfel aproape două săptămâni? De fapt, nu se întâmplă nimic altceva decât lenta ta vindecare.
Stai și visezi în alb, cu linoleum albastru pe podea. Pe Sanda, apoi freudian pe mama, pe tata. Pe diverși miniștri, ducă-se pe pustiu! Citești și moțăi. Te trezești și te miri că mai ești în viață. Colegul de rezervă face la fel, deci nu ți se întâmplă numai ție, nu ești numai tu bolnav. Ai uitat când te-ai internat. Sâmbăta în spital e liniște, parcă prea multă liniște. Nu tu vizită, nu tu un medic, tratamentele încep la 10. Vine întâi masa, la 8, prânzul după aia, repede, la 12, cina la 17. Ore fixe, bine fixate.
Spitalul este ceva sub formă de sanatoriu: grădină, alei, havuz. Hotel de două stele, motel. Parter și un etaj unde sunt tot felul de cabinete. Ce să faci, sentimentalism idiot amestecat cu un surâs crispat. Legea lui Little. Gestionarea fluxului de lucru, mărimea cozii de așteptare, coada de stat la coadă. Așteptarea. Așteptarea așteptării: a mesei, a tratamentului. A pungilor de-acasă, de la prieteni. În spiritul timpului, Timpul cela care are multă răbdare, e calm, bătrân, poate și cu barbă albă cum îi și șade bine. Sigur, masa sunt sigur că ajunge mai întâi la doctori, apoi la pacienți, ăștia din urmă sunt un fel de sateliți. Anomalia, nu regula.
Zilnic te bucuri de-o nouă zi, firește. Zilnic parcă o iei de la capăt, punct și de la capăt. Punct. Contrapunct.
Premianți Nobel, Abel, medaliați cu Fields, cu Pritzker, Pulitzer n-au dat drumul la buteliile cu oxigen. Brusc, în noapte, s-au oprit. Cine e de vină? Fochistul unității, că e în trend. Modafinul, melatonina. Am auzit un imbecil care mai și mima enervarea că mașinile nu funcționează și nu-i nicidecum vorba despre vreo eroare umană. Nicio mașină, deocamdată, nu pornește decât dacă îi dă cineva ghes, brânci, bobârnac, drumul.
Citești „Anomalia”, ultimul Goncourt. Un fel de Solaris mai tehnicizat, ironic, foiletonistic. Acțiuni diverse, împrăștiate în lume. Nollywood, Nigeria, Lagos, conurbație de peste 20 de milioane de suflete. Ford F, cel mai răspândit camion în America. Țară de spații întinse, de hangare, de mall-uri, de autostrăzi cu câte șase benzi de circulație pe sens.
Singur, în rezervă, după 12 zile de conviețuire cu un necunoscut care ți-a devenit brusc cunoscut: Buzău, trei copii, chimist, o soră în Elveția (badantă?), soția absentă din propoziție și din discuții. Având uațap și serviciul telefonic pe șpicher afli tot: cumnat, prietenă lăsată de bărbat pălit de un cancer de plămâni și de o dragoste de tinerețe etc.
Citești „Anomalia” în pat și nu mai scapi de ea. Merge greu, dar merge. Ai zice că scrie ca tine, dezlânat, pe secvențe pe care le reia și le încheagă aiuristic. Ironie multă, deseori groasă și frivolitate. Multe trimiteri culturale, Perec, autorele nostru făcând parte din Grupul Oulipo.
Cât de greu trec orele! La 8 dejunul, la 12 prânzul, la 17 cina, ore fixe, pavloviene. Bune toate, deși de spital, mai completezi și tu. Calculate cu calculeta, cu parcimonie. Pentru întreținere. Atât. Nicidecum pentru îngrășat.
Apoi singurătatea. Nu te mai sună nimeni. Fug ca de molimă. Să nu se ia. Doctorii stau cuminți, în pungile alea foșnitoare ale lor cu vizieră, la capătul patului, nu te mai palpează, nu te mai ciocănesc. Deseori vin la fereastră, unde ți se aduc pachetele lăsate la poartă. Ei, doctorii, te văd doar în pijama, tu ești un simplu pacient, o „căzătură”, cum spunea o cretină de la Neurologia din Colentina. Îți dau ieșirea pe geamul din curtea interioară, ideea de cabinet pare a nu mai exista.
„Țara, cabinetul de lucru al Președintelui”. Titlu de Flacăra.
Acum s-a desființat până și Liceul ăla Sanitar după Pitar Moș, oare cum îi zicea? Asistentele nu mai știu să ia o tensiune, culcat, cu brațul întins, după urinat. Îți bagă branula în venă direct, ca să te drogheze grabnic. Branulă sau Canulă om sucit?
Vorbesc cu un Oxigen Vasile de-ăsta care să-mi trimită acasă aparatul/agregatul. Pare căzut în cap direct din lună dacă nu și de mai departe, îl mai cheamă și ca pe ăl din Steaua fără nume. Un vulcanizator de zici că-i de la NASA sau NSA sau din trupele speciale, Omon alea negre! Sau așa sunt toți, să ai impresia că ți se face o favoare? Îți explică amănunțit, cu amăruntul. Deși până la urmă se dovedește cumsecade și aduce o sculă excelentă.
Mitul cavernei. Oare suntem un program, o hologramă, o audiogramă, electrogramă? Cablogramă? Aia care n-a răspuns la apelul de seară al Titanicului? Asta să fie viața? Așa să se termine, brusc, precum o cântare de chitară? Scos din priză?
Obscuritățile individuale nu vor face sau nu vor forma niciodată vreo lumină adunându-se în vreun colectiv de ceva. Niciodată cantitatea nu va trece într-o nouă calitate, nici în opulența mărfii și a spectacolului. Asta ca reflecție.
Linia întâi. Se mai închivernisesc dar simplu și rapid: pe la 22 și apoi cam nimic până înspre dimineață, pe la 7, când chiar fac curățenie temeinic. Mai intră fulgerător să se mai uite dacă ai apă la oxigen și mai ales să semneze pe uși, că au trecut pe-acolo.
Apoi prietenii. Unii atenți la ce le ceri, alții rapizi, să-ți aducă pe loc dacă se poate. Tu le ceri ceva de ce ai poftă, unii îți aduc ce găsesc, alții chiar caută.
Să mai adăugăm mult praf excentric în turta de incomprehensibil sensibil călduros. În cearcănul ăsta de viață. Drojdia vieții se prelinge peste tot, mai ales printre pliurile ei. Cum îți pliază burta și-ți fac injecția cu anticoagulant. Pliurile vieții, alea pline de praf în gât, de bacterii, de mizerii, de aluviuni, de mucus, de erzaț, de existență, erzaț pe care-l poți scoate cu o bună gargară matinală temeinică, umplută cu sare grunjoasă. Rutină, rugină ruină! Cei trei R, regula celor 3 R, regula celor două mâini stângi.
Colagen, acid hialuronic, antioxidanți, antivirale, anaxyrus debilis, o broască de coloare galben verde, ca un rahat. Bufonide cică, așa le cheamă pe famelia lor și o veni de la Buffon, ăla cu stilul sau de la clovn? Moartea pare a fi un caz special, ca în lingvistică, dar tolerabil. Merge și așa! O reciclare, dar care durează mai puțin decât plasticul. O resetare.
În dragoste, egoismul cel mai strâns și închis la culoare și la sentiment este superior oricărei forme de minimă generozitate. Te bucuri că primești ceva ce-ți face brusc plăcere, poftă, o poftă neghioabă, mănânci pe ascuns dar la sfârșit îți întrebi colegul dacă vrea și el. Te simți minunat când refuză.
Dragostea e oarbă, e o loterie (sau tâmpenia asta se spune despre căsătorie?), se zice îndeobște și prostește, desigur. Aiurea, dragostea e rea, are colți. Și e egoistă, cum spun. Generozitatea ălora care adorm îmbrățișați în plapuma oceanului sunt de film, de Oscar, cazuri speciale, acorduri aiuristice.
Ce e drept, e drept: în spital e foarte cald, pe alocuri prea cald – 25, 26 de grade iar apa de la chiuvetă, de la spălător, de la duș frige îngrozitor. O altă anomalie? Nu, un lucru bun și de bun simț. Chiar dacă trebuie să schimbi de cel puțin zece ori tricourile pe zi. Și-ți iei tot zilnic doza homeopatică de teroare, oroare, candoare.
Să știi că ești la mâna lor, că ți se dă voie să, că ai dreptul să, dar cu limite. Cu limes, ca la granița unui imperiu.
Câteva grame de bucurie, de amintiri plăcute, discreție. Speranță la gramaj, nu la kilogram, vărsat, cum se dădeau uleiul și parfumul în copilărie, cine-și mai amintește că a avut copilărie. Totuși, cea mai neplăcută este singurătatea. Te uită toți, unii te caută pentru altceva, te muștruluiesc că nu le-ai răspuns la timp apoi se sperie când le zici că ești în spital și te ambalează repede ca să nu se ia, ptiu, ptiu, ptiu!
Și fetele astea, infirmierele, care te mai ajută cu câte un pachet, vin cu el la geam, la distanță. Deh, că ești contaminat. Dar te mai întreabă convențional dacă te-ai mai pus pe picioare.
Dar și tu ești cusurgiu, ba poate chiar oribil, nesuferit, hirsut. Nu ești nici bărbierit de vreo zece zile, nici primenit. Mă rog, primenit mai ești, ai autonomie, poți să te speli sumar la chiuvetă, soția, draga de ea, îți trimite schimburi de-acasă, dar nu te-ai spălat pe cap, ți-e frică să faci duș fiindcă e la capul holului și treci prin dreptul ferestrelor și e octombrie, chiar dacă afară sunt zile galbene și înfrunzite, dar să nu răcești, să te întoarcă, maică!
Abia acum înțelegi că ai o familie, că însemni și tu ceva pentru cineva. Că are grijă și de tine cineva, te sună necontenit, de dimineața de pe la 7, 8 până seara la 22, te întreabă ce mai vrei să-ți trimită, să ți se aducă la nas? Iubirea casnică, de atelier, caldă, ca pâinea caldă, domestică. Aproape filială, căci o soție este o mamă, o cloșcă. Printre puii ei se amestecă și soțul. Și este la fel și tot un fel de neajutorat: trebuie hrănit, îmbrăcat, spălat, călcat. Călcat și-n picioare, dacă e cazul! Și e obraznic, ridică tonul sau se dovedește nerecunoscător. Tras de urechi, folosit ca un bibelou și sau ca un obiect sexual. Sunt soți și soții care nu suportă sau nu mai suportă viața în cuplu. Țac, pac, fiecare cu a mă-sii! Unul hăis, altul cea, totul rezumându-se la relațiile igienice, de rutină, de gimnastică. Suedeză.
Te uiți pe geam la galbenul și sângeriul frunzelor și te duci cu gândul la „Pădurea de mesteceni”. Oare Wajda să fi fost? El, mai mult ca sigur. Nu scăpam nicio premieră. Ce regizor, ce filme, ce cinematografie! Festivaluri serioase chiar și în partea asta de lume, a noastră, din Est. Ăl de la Moscova cred că rivaliza, propagandistic cel puțin, cu Oscarul, că deh, Răzbelul Rece. Cred că defilează și acum, alături de Karlovy Vary.
Apoi gustul. După ce ți-l pierzi și îl recapeți parcă adaugi ceva, descoperi ceva nou. De pildă, apa plată diferă foarte mult, sunt unele sărate, sălcii ca din fântâna bunicilor sau de la Rojanu, simple, gustoase. E mare diferență între Borsec, Dorna, Biborțeni, Izvorul Minunilor, Aqua Carpatica, Zizin și Aquatique. Ăștia nu-s chiar nebuni când pun tot felul de etichete și scriu tot felul de valori. Contează calciul, sodiul, potasiul, magneziul, nitrații, ph-ul etc.
Întâi salonul 5, apoi 16. Rezerve cu două paturi. Al doilea mai larg, fost cabinet medical dezafectat și transformat. Ambele la parter. Condiții bune, linoleum impecabil lipit, totul nou, proaspăt, curat. Dar multă încărcătură – aere condiționate, centrală electrică, termopane, calorifere, butelii de oxigen, neoane, lămpi, televizoare, frigider, fire, țevi. Ca o casă știrbă pe care ai văruit-o și căreia i-ai pus burlane strălucitoare.
Stai, frate, că mai vin și facturile. Te sună tot felul de duduițe care-ți spun că scadența cutare a fost alaltăieri sau acum zece zile, fix când te-ai internat. De-asta îți ardea ție atunci, să plătești telefonul sau lumina sau apa sau gazul. Nu știai dacă mai găfăi până săptămâna viitoare.
Apă distilată, Casa de sănătate, OPSNAJ, Peco. Nimic nu se poate direct și simplu, totul ciupit, cârpit și din bucăți, din petice.
Din nou așteptarea. Mesei, tratamentului, că ideea de vizită a ieșit din comportamentul românilor. A actelor. A biletelor de ieșire. A recomandărilor. A scrisului/înscrisului pe uși. Că asta fac asistentele și infirmierele și îngrijitoarele: vin și semnează ora de trecere. A lor și a mopului aferent. Chiar dacă nu fac nimic decât dimineața când chiar spală suprafețele și podeaua.
Și cât de greu trece timpul, nu-mi spuneți! Iar neonul chiar dă semne de oboseală. Se strică, licărește, șade puțin deschis, apoi face cu ochiul.
Scriu pe un caiet de matematică A 5, de 48 de file, din 1997 produs la Călărași. Deci mai funcționa un combinat de hârtie în localitate. Arată oribil, ca în 1989, hârtia aia reciclată folosită până și la BPT, hârtie de împachetat. Cât de greu ne-am urnit, vă dați seama? Atunci scriam la „Timpul 7 Zile”, al lui Riza, la „Cotidianul” și la „Azi”, invitat de Cristoiu. La „Literatorul”. Îi boscorodeam pe Nea Caisă, pe Guleamătă, pe Dosia sau Pute-n lift. Noi ne certam, polemizam, aveam principii, în timp ce alții făceau tranana, aveau miliarde.
Zgomotele serii: căruțurile cu mâncare, cu tratamente, fâsâitul și huruitul buteliilor de oxigen, al lămpilor ultraviolete, termostatul frigiderului, precum și clipocitul în bazinul umidificant. Când mai aveam și agregatul cela ca un geamantan, mă rog, troler, concentratorul de oxigen, horcăia ca un sifon – ați fost la sifoane, vă trimiteau părinții?
Apoi măturile și periile de pe coridor lovindu-se de uși, pe la 5 dimineața, aspiratoarele și căldările cu gunoaie. Spitalul este și o uzină, macină, consumă, rumegă.
Oamenii nu au priviri hăituite, ci calme, întinse, destinse. Chiar încrezătoare. Și medicii îți fac semne de încurajare, nu de vanitate, dar de siguranță. Să ai încredere în ei, căci sunt acolo ca să te trimită viu acasă. Să duci o viață ordonată, cumpătată, dar normală.
Vă mai amintiți cum ne spuneam noi, prostește, când eram mici: „bagi în tine ca-ntr-un spital?”. Alte glasuri, alte încăperi, alte porții! Alte Pinakoteke.
Atât de greu trece noaptea. După cină, la 17, tragi un pui de somn și când te trezești crezi că ai ajuns la Miezul Nopții. Aiurea! E de-abia 8, 20 adică. Dar și când se face 3, gata, trebuie să vină 5. Apoi, 5, 5 și jumătate, 6, cafeaua de dimineață. De la aparat, desigur.
Interesant este momentul când începi să vorbești singur. Întâi gângurești în somn și-ți mijești ochii către patul vecinului care a plecat de două zile, după care îți dai seama și râzi de unul singur. Ce vorbești? Chestii uzuale: că e cald, că să deschidem geamul larg că-i de-abia ora trei, de-astea.
La automatul de cafea – era și un serial, l-am văzut la francezi prin anii 90, pe M6, tare mă tem că tot americănos era formatul:
— Ce doriți?
— Un wiener melange.
— Câte?
— Ei, unul.
— Am crezut că vreo cinci! Nu dă rest și eu am fix o hârtie de cinci lei. Mai rămâne credit un leu.
— Eu am un leu, vi-l dau dumneavoastră.
— Cum doriți, dați-mi-l, că-mi iau și un ceai. Mi se pare singurul negrețos, apă fiartă cu zahăr. Bevanda prompta.
Salonul Iliescu. Așa scria, ca să te identifice. Salonul spaniol. Saloon. Salonul refuzaților. Saloanele mele. În salonul tău nu primești, ci stai și transpiri. De unde atâta resursă?
De-ar ști ai mei, săracii, că am parcat exact în dreptul gangului lor, fiindcă am tot dat roată spitalului, iar tartorul de portar nu m-a lăsat în curte, din cauză de restricții suport covid, chestii, socoteli? M-am învârtit de două ori pe Dinu Vintilă și Barbu Văcărescu și am avut noroc cu un loc cam prin dreptul fostului magazin de mobilă al copilăriei. Destin? Furat? Găsit?
Într-o dimineață, când mi-au luat aparatul, m-am înfofolit cu prosopul de plajă, lung, bogat. M-a întrebat infirmiera dacă nu cumva mă simt rău.
— Ba, mă simt foarte bine, dar mi-aș dori să plecați mai repede și să închideți fereastra!
— Ei, ce vreți, nu pot să zbor.
— Nu știu, nu mă interesează. Încercați!
N-am fost un bolnăvicios, mai degrabă unul sensibil, dar nici vreun buldozer, vreun tractor. Vecinii, și mai ales vecinele, i se plângeau maică-mii – casnicele între ele, deh, varianta de serviciu, orgolioasă chiar, a tinereții blocului nostru! – că progeniturile lor erau rahitice, mă trăgeau pe mine de fălci, că eram fălcos, spre disperarea mamei, evident, care mă stropea cu spirt acasă. Calciu Sandoz, Cavit 9, untură de pește, de gâscă – Sandozul era și pe rețetă, dar îl aduceau tiriștii, șoferii de TIR. Îți trebuia pilă să ajungi acolo, TIRul ținea de garajul Partidului, nu orice prost căra marfă înspre și dinspre Occident. Tatăl lui Luță, de la doi, bun prieten al copilăriei, era așa ceva, când pleca îi dădea nevasta, infirmieră ceva, o oală mare de sarmale pe care o îndesa dedesubt, lângă rezervor. Diurna, puțină, se aduna și se aducea acasă. Omul nostru era din Săliște de Sibiu. Sat mare, ciobănesc, dătător de personalități și chiar de academicieni. Vreo nouă, parcă. Râd ăștia acum că orașele Ardealului au mai multe cereri de joburi pe la call-centre-uri de-astea din Vest decât Capitala! Păi, oameni buni, Bucureștiul nu are șomaj sau are 1%. Brașov, Arad, Oradea, Timișoara, Cluj Napoca – ăia își iau și cetățenia maghiară ca să aibă „un job”.
Serviciu pe vremea noastră, chiar „servici”, fără u final. „E cineva, are servici și servici bun. Aduce și acasă”.
Tot trecând pe culoare văd spatele blocului alor mei. În locul Morii Dâmbovița, locul atâtor jocuri și jucării ale farmecului discret și secret al copilăriei s-a ițit „Central Parc” O prostie de cartier de fițe încastrat între niște spinări de blocuri. Desigur, cred că în 2050 se vor demola multe, poate chiar și Aleea Circului, cine știe, dar ca să arunci acum banii pe un fel de gang, de maidan de blocuri? Rezidență, vezi Doamne, cu portărel și barieră! Am fost și noi în rezidențe, la Passy și la Antibes. Alea sunt plasate în parcuri sau în păduri. Cea de la Passy era chiar de lux, ailaltă de la Antibes, mai populară, mai de-a doua mână, dar cu garaje, cu scuar, nu știu dacă nu și piscină, cu „Casino”, magazin haut de gamme, nu Ed sau Lidl. Nu știu dacă era dotată și cu piscină, oricum nu aveai nevoie căci la poalele dealurilor ni se întindea leneș Mediterana la picioare.
Masa de plecare parcă e masa condamnaților, Doamne iartă-ne și ne apără! Puțin pateu în vrac, dar fără cele două triunghiuri de brânză topită și o Sana ușor de alaltăieri, așa, să facă purgație. Apoi dicarbocalm, de nervi. Așteptarea nu e o tragedie, nu suntem în Dostoievski, nici dramă, poate dramoletă, telenovelă. Câteodată așteptarea se poate transforma în tragedie mai ales dacă nu apare boul de Grouchy al lui Napoleon/Nabulione.
Oare la închisoare, la ocnă, o fi la fel? Se uită temnicerii pe vizetă și râd gros când te văd că-ți vine să te dai cu capul de toți pereții? Dacă tot te-ai trezit de la 5, acum la 10 te ia somnul. Poate te faci de râs, vine și te ia la palme, să te trezească, să te învioreze, să te scoată din saramură. Să te redea vieții.