Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Explozia de la Craiova

În jargonul chimiștilor, TNT este acronimul pentru un puternic exploziv. Prescurtarea s-a dovedit ingenioasă și pentru Theater Networking Talents – o platformă de întâlnire și dialog profesional cu tineri regizori și artiști teatrali organizată de Teatrul Național din Craiova. TNT a ajuns în această vară la ediția a treia și a reunit 6 regizori din România, Serbia și Polonia – cu spectacolele aferente -, 15 compozitori, scenografi, coregrafi etc., numeroși actori, firește, precum și manageri, curatori, critici de teatru.
De remarcat impecabilul spirit de organizare al lui Bobi Pricop, directorul TNT, secondat de Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Naționalului craiovean, ca și faptul că Alexandru Boureanu, managerul teatrului, și-a asumat strategic acest eveniment. Pentru că TNT a fost într-adevăr o explozie de energii creative, entuziasm tineresc, dorință de colaborare, curiozitate profesională – asta indiferent de calibrul propunerilor artistice sau de experiența actanților. Cred că ăsta e de altfel pattern-ul oricărei manifestări de acest tip (Festivalul „Start” de la Arad, dedicat școlilor de teatru, ori Galactoria de la Cluj au aceeași temperatură înaltă).
TNT a mijlocit – rămâne să vedem cu ce rezultate, căci o rețetă infailibilă nu există – dialogul dintre profesioniștii maturi și cei mai tineri (unii deja experimentați) într-o manieră informală, colegială, și cred că eliminarea unui rigid raport „pedagogic” este principalul atu al showcase-ului de la Craiova. Efectul s-a văzut, de altfel, și în destinderea participanților și vitalitatea diverselor elemente ale programului.
Un dialog artistic implicit s-a edificat prin spectacolele jucate, relevante nu doar pentru maniera de creație a regizorilor invitați, ci și pentru tendințele academice ale universităților de teatru. O să comentez producțiile succint și aleatoriu, pentru că judecățile de valoare reductive mi se par abuzive în context; mai relevante sunt opțiunile și resorturile artistice, motivația profesională și mai puțin performanța estetică, perisabilă prin specificul spectacolelor prezentate.
Revizorul lui Gogol (UNATC București) a fost transpus de Slava Sambriș într-un spectacol baroc, de aproape trei ore, articulat cu un subtext conceptual foarte bine asumat, dar cu un anumit dezechilibru de efecte semantice. Sambriș l-a citit savuros pe Gogol, mai ales la nivelul caracterelor, iar asta s-a văzut în partiturile actoricești, unde grotescul și gagul s-au succedat cu un umor irezistibil. Decorul Alexandrei Constantin – cu niște dulapuri mobile, care configurează eficient spațiul și permit plastice „tablouri de grup”, ca și costumele Dalmei Zsuzsanna Szőke – indefinit-contemporane -, alături de sound-designul lui Adrian Piciorea alcătuiesc un univers video-sonor pregnant al spectacolului. E nedrept să nominalizez doar unii actori din numeroasa distribuție, pentru că toți și-au avut personalitatea clară și memorabilă, mai ales în prima parte, în care experiența majorității e limpede. Sambriș a glisat nițel riscant în partea a doua spre un slavism ortodoxist parodiat-șarjat cam neconvingător și prolix, ceea ce a dezechilibrat ansamblul. Totuși, pariul lui este unul câștigat și arată că tinerii regizori au suflu pentru clasici.
Un suflu inegal, totuși, pierdut când „musai”-ul experimentului se aplică pe texte inabil alese. Nu știu de ce ar opta un regizor tânăr de azi pentru un text datat, arid, tezist, pastișard, precum Caligula de Camus, cum a făcut Iulia Grigoriu (UNATC București). Nu gândul regizoral e blamabil – pentru că el tinde să agrege-comprime vizual parabola camusiană – ci insuficienta decriptare a unui text abstract și calofil, care s-a răsfrânt vizibil și stânjenitor în jocul unor actori cu resurse dar incapabili să-și aproprieze partiturile. Pentru că nu le pricepeau, pur și simplu. Totuși, apetența pentru experiment a Iuliei Grigoriu nu e de neglijat.
Pentru un text contemporan cu spectacologie destul de bogată, dar restrictiv, a optat Maria Doncu. Metoda G de Jordi Galceran (UNATC București) are o acțiune ce nu permite prea multe fantezii regizorale, developarea posibilă fiind pe tipologia personajelor. Aici însă, regizoarea a lucrat destul de cuminte și corect-didactic, inhibată de scriitură. Actori buni, cu potențial, cu care s-a lucrat atent, asta e impresia de ansamblu. Metoda G arată că o piesă bună nu face neapărat un spectacol de ținut minte, ci poate fi un obstacol pentru creativitate.
Regizorul care a riscat cel mai mult, zic eu, a fost Norbert Boda, care și-a înscenat propriul text, indiferent de inegalitățile sale (uneori evidente). O viață normală este un spectacol de 2h20’, cu o narațiune fracturată dar în cele din urmă decriptabilă, cu un pronunțat spirit ludic și parodic, cu o articulare sincopată, în care musicalul și recitativul se combină cu dramaticul și care cucerește – deși e un pic obositor – prin sinceritatea-i ghidușă și autopersiflantă. Un crâmpei din viața geniului Iulian-Tiberiu, redus la nivelul de om oarecare, îi permite lui Boda și actorilor săi (cu toții admirabili, ca de altfel toți actorii prezenți la TNT) să contureze un spectacol cu destule pâcle și teribilisme, dar pe un tipar extrem-contemporan de remarcat nu doar din perspectivă teatrală, ci și literară. E-adevărat, O viață normală e până la urmă un fel de one-artist show, deci ceva ce nu e la îndemâna (nu i se permite?) oricărui tânăr regizor.
Tot o mare poftă de experiment și abstractizare – cu un plus de subtext „politic” – a demonstrat și spectacolul de la Belgrad, George Kaplan de Frederic Sonntag (regia Pavle Terzici). Construită în cheie minimalistă, pe un text care se vrea un fel de tablou critic al democrației de astăzi, montarea mi-a amintit frapant de tentativele artistice „anarhice” ale anilor ‚60-’70 din Estul Europei, cu aceeași sincopare nervoasă a manifestului ideologic. Interesant demersul lui Terzici, mai ales în contextul bulversat al societății contemporane, doar că o anume indecizie de tempo în reprezentație și bariera lingvistică au dăunat spectacolului.
În fine, într-un registru opus, surprinzător prin opțiune, s-a plasat Weirdos, scris și regizat de Natasza Soltanowicz (Wroclaw, Polonia). Un spectacol scurt, de puțin peste o oră, concentrat, dens, conceput în clar-obscur, una din rarissimele tentative de teatru antropologic (etno, dacă vreți mai vulgar) pe care le-am văzut în ultimii ani. Natasza sondează, într-o abordare originală, tema morții ca simbol socio-uman recurent, dincolo de tehnologizarea vieții cotidiene. Și o face convingător, fără pusee de „artizanat”, cu o știință a profunzimii semantice care tulbură, chiar dacă poți ori nu rezona cu narațiunea tânguioasă, repetitivă, ușor înspăimântătoare. Admirabil jocul și asumarea artistică a celor nouă actrițe poloneze. Aștept să mai aud de această regizoare cu viziune inedită.
Ca o concluzie, TNT a demonstrat că tinerii creatori de teatru au curajul să fie ei înșiși, cu toate teribilismele vârstei. Iar dacă nu au curaj încă, au cel puțin potențialul de a-și asuma provocări. Și riscuri.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg