Apărută anul acesta la Editura Trei, colecția de nuvele Omul Portocaliu și alte povestiri terapeutice de Doina Cosman reprezintă o serie de tablouri pe care le-am putea numi expresioniste, tablouri în oglindă, dar o oglindă specială, aceea pe care o manevrează cu abilitate terapeutul în dialogul cu pacientul psihiatric. Nu întâmplător, un titlu alternativ al acestei cărți a fost Psihiatra din spatele oglinzii. În fiecare din povestirile redate în această colecție, asistăm la câte un portret (viu) al unui pacient și particularitățile condiției sale psihice. Pe măsură ce avansăm în lectura acestei cărți, realizăm ca avem de-a face cu o vocație și intenționalitate umaniste ale autoarei care conferă acestor portrete o umanitate și o dorință de integrare în societate. În felul acesta, se creează un text care, prin apel la imagine/imaginar și culoare, precum și prin considerațiile pline de profunzime ale autoarei, se revendică de la o poetică a unui soi de iconografie literară a stărilor psihice problematice. Voi discuta, așadar, în cele ce urmează, (doar) aceste două aspecte ale Omului Portocaliu – picturalul textual și împlinirea sa aproape cathartică în relația aparte medic psihiatru-pacient.
Bolile psihice sunt încă un subiect tabu în țara noastră și, în plan literar, textul Doinei Cosman reprezintă o apariție inovatoare și necesară cu atât mai mult cu cât observăm, între preocupările autoarei, dorința de integrare și acceptare de către societate a acestor bolnavi. Acest lucru este extrem de dificil și vedem, în multe din povestirile prezente în această carte, imposibilitatea acceptării lor nu numai de societate în general, ci chiar de către familia și prietenii apropiați. Se conturează astfel tablouri desprinse din context, care vin ca un strigăt de ajutor în mijlocul unei, sa-i zicem, normalități, destabilizând-o și impunându-și imaginarul irațional ca un decupaj expresionist în realitate.
Dacă în România acest proiect este unul cu adevărat inedit, am avut norocul să întâlnesc un proiect asemănător la un autor belgian în urmă cu câțiva ani. Este vorba de Henry Bauchau și al său Enfant bleu (Copilul albastru, Editura Actes Sud). Mi se pare interesant apelul la culoare pentru a defini particularitățile acestor pacienți psihiatrici. Dar, dacă albastrul lui Bauchau ne duce în zona reveriei și a oniricului, portocaliul, culorile și tușele puternice din cartea Doinei Cosman ne plasează într-un univers în care iraționalul se manifestă plenar (în majoritatea cazurilor, ne întâlnim cu acești pacienți în momentul lor de criză.) În acest univers, în care condiția lor psihică se manifestă accentuat, ei apar ca niște ființe disperate, care se atașează de cele mai multe ori de singurul om în care mai au încredere, și anume, psihiatra lor. Culorile puternice sugerează tragismul condiției lor umane precum și necesitatea unei treziri, a unei vindecări.
Culorile sunt pregnante în întregul volum, dar mă voi apleca, în continuare, asupra povestirii care dă titlul acestui volum – Omul portocaliu. Omul portocaliu este un bărbat care, timp de un an, nu a mâncat decât morcovi deoarece suferă de teoria conspirației și paranoia. În momentul în care se prezintă la consultul psihiatric, el este complet portocaliu din cauza acestei diete aberante: „Și iată că și astăzi mă așteaptă o mare surpriză! Peste noapte, garda a internat în salonul meu un bărbat portocaliu. Chiar așa. Portocaliu! Portocaliu peste tot! Portocaliu precum o portocală, precum o mandarină, precum o clementină! Și încă una bine coaptă” (p. 20)
Remarcăm stilul vivace al autoarei, plin de culoare și expresivitate, cu figuri de stil de impact care duc la conturarea unui portret al maladiei psihice prin intermediul culorii și al analogiei. Avem aici, en abyme, poetica picturală a întregii cărți care, alături de stilul alert și plin de inteligență, duce la crearea unor adevărate portrete vii ale unui repertoriu vast de boli psihice. Singurul tratament pe care îl acceptă acest pacient, în conformitate cu credințele și ideile sale paranoice, este seleniul pentru că luna face bine. Avem aici un moment de o poezie infinită, pe care un analist și om de cultură atent precum Doina Cosman nu putea să nu-l perceapă. Luna este, firește, prietenoasă cu lunaticii. Asistăm astfel la o incursiune în logica iraționalității și la un imens exercițiu de empatie: „Voiam să scot de la acest minunat interlocutor ceva mai mult, să aflu misterul care îi provoca delirul, trăirile autiste, cufundarea lui în lumea schizofrenă, atât de reală pentru el și atât de paralelă cu realitatea pentru noi, «normalii». Unde era intersecția în care drumurile noastre se despărțeau?” (p. 32)
Psihiatra Doina Cosman îi pune întrebarea următoare Omului Portocaliu – „oare știi cu adevărat cine ești tu?” . Răspunsul său o frapează, pentru că Omul Portocaliu îi întoarce întrebarea terapeutei și o pune pe ea în fața oglinzii: „Sosise momentul în care eu trebuia să mă privesc în oglindă. Mi-am dat seama că, până acum, în cursul consultațiilor sau al ședințelor de psihoterapie, mă poziționasem destul de comod în spatele oglinzii.” (p. 32-33)
Acest moment de transfer al oglinzii este evocator pentru tehnica autoarei în întregul volum – avem de-a face cu un transfer de terapie, un transfer de vindecare, un transfer de auto-cunoaștere, benefic atât pentru pacient, cât și pentru medicul psihiatru. Doina Cosman parcurge anevoiosul drum din spatele oglinzii până în fața pacientului, în apropierea sa sufletească, și ni-l redă în toată umanitatea specifică privirii unui terapeut și om în adevăratul sens al cuvântului. La capătul acestei cărți, înțelegem că boala psihică, în toate ipostazele ei grotești, nefirești, țipătoare, trebuie să-și găsească menirea în dialogicitate și compasiune. Multe sunt simbolurile la care apelează autoarea pentru a sugera acest parcurs – de pildă, podul. Obiectele-fetiș își au un loc aparte de asemenea în textul Doinei Cosman, completând aceste tablouri clinice cu forța unor imagini frapante – avem, de pildă, tânărul care s-a îndrăgostit de un săpun, sau bărbatul care înghite mănuși. Departe de a transmite devianța și stupoarea acestor imagini, autoarea ni le redă în dramatismul lor accentuat, dar și în ipostazele benefice, de vindecare, în urma dialogului cu pacientul.
Prin intensitatea reprezentării ajungem să vedem un prim-plan al inconștientului acestor oameni, atât de populat cu lucruri monstruoase, deviante, deformate. Dar, prin intermediul autoarei, ne apropiem cu blândețe și compasiune de aceste tablouri vii. Omul portocaliu de Doina Cosman este cu adevărat un text original, inedit în România, care pune în discuție posibilitatea acceptării reale a pacienților psihiatrici în societatea noastră. Răspunsul autoarei este că aceștia merită toată atenția noastră. Acestă colecție de povestiri este cutremurătoare și izbăvitoare totodată. Stilul pictural pregnant face ca acest volum să reprezinte o lectură pasionantă. Este o carte care aduce schimbare în lumea înconjurătoare pentru că ne apropie de unul din tabuurile societății noastre – boala psihică. Acești marginali ai societății trec prin traume de nedescris pe care autoarea a avut curajul și talentul să le redea extrem de expresiv. Este o carte pe care o citești pe nerăsuflate, stilul fiind extrem de alert. Îi urez bun venit și succes acestei minunate cărți în lumea literară românească!