Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (I)

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică  a imaginativului (I)

Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbătută variat încă din vremea aşa-ziselor culturi primitive şi pînă în contemporaneitate. De ea este legată atît opera literară cît și gîndirea filosofică sau arta, dar nu mai puțin cercetarea științifică fundamentală. Din China antică pînă în India, din Sumer şi pînă în Grecia noțiunea de adevăr se confundă cu însăşi existența şi dezvoltarea gîndirii umane. Această constatare este de necontestat şi prin chiar exprimarea ei implică cercetarea noțiunii de adevăr. Dar ce conținut are această noțiune pe care o numim adevăr şi care apare peste tot, în flecăreala cotidiană, în discursul ştiințific, în filosofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra unei noțiuni cu care toată lumea a fost de acord şi a resimțit-o ca universală acum şi dintotdeauna și care prin aceasta a căzut în ascunderea rutinei? Problema, însă, capătă o altă nuanță. Una este să recunoşti valabilitatea unui adevăr şi alta este a şti ce este adevărul (Heidegger).
La o primă vedere, în perspectiva teoriei cercetării și gîndirii contemporane întrebarea primă care se pune este următoarea: este sau nu valabil un lucru? Cu aceasta ne ancorăm deja în mentalitatea ştiințifică. A doua întrebare care se pune are în vedere o altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? – şi face referire la interogația de tip filosofic. Cele două întrebări s-au disjuns şi problematica lui ce este adevărul a fost preluată de filosofie. Acest fapt ține de istoria însăși a gîndirii umane și distincția apare cu claritate încă în gîndirea lui Platon. La Platon încă, se va face distincția între filosofia adevărului privit ca aletheia și cea care vede adevărul ca fiind anamnesis. Se trece, deci, de la gîndirea oracular – revelatorie a „stăpînitorilor de adevăr”, la cea a gînditorilor sistematici cum a fost și Platon, chiar dacă încă tributar metaforei și mitului dar posesor deja al limbajului de tip analitico-discursiv (dianoetic) al filosofului.
De aceea, vom parcurge, mai întîi şi la modul succint, concepțiile celor mai însemnați filosofi europeni deja consacrați și nu figuri triste ale flecărelii filosofice contemporane asupra acestei probleme.
Aşa cum aminteam deja, Aristotel a influențat decisiv modul de a gîndi al filosofiei occidentale ca, mai apoi, scolasticii să definească adevărul prin formula arhicunoscută adequatio rei ad intellectus – adecvarea intelectului la lucrurile reale. Această formulă thomistă s-a vrut, mai apoi, a fi depăşită şi a căpătat diverse alte conotații şi explicații.
La Descartes (1), adevărul se deschide din claritatea şi evidența a ceea ce este gîndit. Ideile clare şi distincte ale lui lumen naturale au un temei în ele însele, acest temei fiind veracitas Dei, adică Dumnezeu, care prin modul său de a fi nu ne poate înşela, așa cum ne spunea încă Sf. Augustin. Sunt primele semne ale abordării raționale de tip științific, chiar dacă încă de la greci filosofia europeană este tributară observării, definirii și raportării la lucru, la ceea ce este exterior subiectului.
Spinoza, cartezian prin excelență, ne expune cam aceleași idei într- o altă formulare: Idea vera debet convenire cum suo ideato, adică faptul că Ideea adevărată trebuie să corespundă cu ceea ce este gîndit prin ea, afirmație coroborată cu alta: Omnes ideae, quatenus ad Deum referuntur, verae sunt. Toate ideile, deoarece se raportează la Dumnezeu, sunt adevărate (2). Tot el ne spune, în aceeaşi Etică, despre faptul că relația gîndire – ființă are acelaşi conținut care odată există în forma gîndirii, apoi în forma ființei, fiecare exprimînd aceeaşi esență, gîndirea şi ființa fiind acelaşi tot. Aceeaşi substanță sub atributul gîndirii este lumea inteligibilă, iar sub atributul întinderii este natura. Natură şi gîndire exprimă aceeaşi esență a lui Dumnezeu – substanța unică şi absolută. „Nu există decît esența eternă a lui Dumnezeu, spiritul nu are libertate, fiindcă el este mod, determinat de alte moduri”. Prin acest mod de gîndire atît Descartes cît și Spinoza se situează clar în plin augustinism, dincolo de orice speculație care ar lega concepția acestora de realismul thomist.
Malebranche, un alt cartezian, crede că există două feluri de adevăruri: „Car il y a deux sortes de verites, Ies unes sont necessaires et les autres contingentes” (3). „Adevărurile necesare, imuabile prin natura lor şi toate celelalte care sunt contingente”. Morala, matematica, fizica şi metafizica, toate conțin adevăruri necesare. Istoria, gramatica, dreptul pozitiv laic, obiceiurile, țin de voința omului şi conțin adevăruri contingente. Malebranche este un spinozist, însă unul într-o formă pioasă, teologică, deși acest fapt nu îl împiedică să vadă cu maximă claritate, mai puțin problema matematicii care nu este decît o metodă, înpărțirea științelor în științe ale spiritului și științe ale naturii. Totuși, acest fapt are valabilitatea lui legat de timpul la care a fost emis și de structura imaginativă generală care permitea această împărțire categorială și care este legată de percepția timpului și cunoștințele, etica și morala epocii.
Leibniz nu este de acord cu cei ce caută adevărul în cuvinte. El spune că dacă adevărul s-ar găsi în cuvinte, ar exista tot atîtea adevăruri cîte limbi există, iar Hobbes ar avea dreptate atunci cînd afirmă că există atîtea adevăruri cîți oameni există, acesta stînd la cheremul lor. Această idee a fost reluată în timpul nostru de către Alfred Tarski, în The Semantic Conception of Truth, dar și de un Berdiaev, ea fiind, aşa cum arătam, cu mult înainte expusă de Leibniz în Meditationes de cognitione, veritate et ideis (4), dar şi, mai ales, în Nouveaux Essais sur l’entendement humain.(5) Adevărul constă, în opinia filosofului monadelor, în corespundența propozițiilor din spiritul nostru cu lucrurile pe care le numeşte, ceea ce logic vorbind poate fi considerat valabil, însă privind lucrurile din perspectivă metafizică poate fi ușor considerat un fals. Ca şi Descartes, el ajunge la concluzia conform căreia o idee adevărată este sesizată de intelect într-un mod simplu care o face limpede şi evidentă. Mergînd mai departe decît Cartesius, el spune că o condiție necesară pentru sesizarea unei idei este ca aceasta să poată fi definită. Ideea nu este nouă şi îi aparține lui Aristotel, care spunea că o idee este clară numai atunci cînd îi posedăm definiția. Ce se întîmplă însă cu adevărurile complexe, de tip aritmetic sau geometric, care nu mai pot fi sesizate printr-un act indivizibil al intelectului? Acest lucru necesită o analiză mai atentă iar adevărurile de tip matematic sunt mai degrabă tautologice și au pronunțat caracter de veridicitate, în sensul thomist, decît pe cel de adevăr. Kant îşi construieşte punctul de vedere referitor la natura conceptului de adevăr în Critica rațiunii pure şi reia această concepție şi în manualul său de Logică, apărut la Konigsberg în 1800. El spune că adevărul constă în acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut, ceea ce nu era nici măcar în epocă un lucru nou. Noi nu avem obiectul decît prin cunoaşterea lui, aşadar cunoaşterea şi obiectul ei devine acordul dintre cunoaştere şi cunoaşterea obiectului ei ceea ce înseamnă: „Cunoaşterea mea trebuie să se valideze singură.” Acest fapt nu este însă de natură a determina adevărul fiind, de fapt, ceea ce pentru cei din vechime însemna argumentare în cerc, dialela. Mergînd mai departe, filosoful german crede, cum bine se știe, că pentru a găsi condițiile generale ale adevărului trebuie, mai întîi, găsit răspunsul la două întrebări: a). Dacă există un criteriu general material al adevărului şi b). Dacă există un criteriu general formal al adevărului. Un criteriu material al adevărului nu poate exista, întrucît ar fi contradictoriu în sine însuşi, deoarece orice cunoştință este formată din materia şi forma ei. Ar rămîne doar criteriul formal, ceea ce în ultimă instanță n-ar fi decît acordul cunoaşterii cu ea însăşi, ceea ce este acelaşi lucru cu legile generale ale intelectului şi rațiunii, precum în aserțiunea ceea ce este este. Kant arată că acest criteriu nu este suficient pentru adevărul obiectiv dar trebuie considerat ca o condiție necesară. Această observație a lui Kant nu mai este suficientă astăzi în perspectiva a ceea ce s-a dobîndit ca și cunosștere în filosofia ulterioară și în știință.
Pentru Hegel, adevărul nu este un concept fundamental ci unul derivat. La început a fost ființa şi non-ființa, care erau una şi aceiaşi. Treptat, prin mecanismul contradicției, devin posibile apariția obiectului şi a conceptului. De aici, apare adevărul care este ambivalent: obiectiv şi subiectiv. În sensul obiectiv, adevărul este acordul obiectului, al lucrului, cu el însuşi, adică realitatea lui este adecvată propriului său concept (6). Subiectiv, adevărul face referire la concept, dar conceptul nu este decît „ideea adevărată” şi aceasta este însăşi realitatea. Adevărul este privit de Hegel ca fiind împlinirea ideii prin devenirea ei dialectică care, urmare a mecanismului contradicției, se obiectivează şi devine obiect de gîndire. Această abordare hegeliană este mai aproape de ceea ce gîndim astăzi relativ la sensul adevărului, dar nu este suficientă întrucît nu atinge substratul originar al acestor determinări, respectiv capacitatea imaginativă care este creatoarea lumilor posibile raționale.
Scurtul excurs făcut asupra concepțiilor unora dintre cei mai importanți filosofi europeni ne împinge să tragem următoarea concluzie: fiecare filosof şi-a construit un concept al adevărului în funcție de propria raportare la lume şi cunoaştere, fiecare cercetător al științelor naturii a dus observațiile sale sistematice la nivelul la care i-a permis imaginativul colectiv și, repetăm, epoca, cunoștințele și perceperea timpului specifice fiecărei epoci. Fără aceste aspecte imaginativul, care este o structură universală dar goală de conținut la momentul inițial, cel al nașterii, nu poate deveni productiv și nu poare re-crea lumile posibile raționale, pe care le și trăiește fiecare subiect în parte relativ la valorile timpului său. Doar creatorii și marii descoperitori reușesc să se desprindă și că creeze viitoare lumi imaginative posibile, care se traduc în dezvoltarea ulterioară a artei, a gîndirii de tip filosofic sau al științei. Heidegger a fost primul care a sesizat acest fapt în celebra lui lucrare Sein und Zeit deși doar aproximativ și intuitiv. Cercetările efectuate după el îl fac pe un Johannes Lohmann să creadă că există „forme ale adevărului”, cum există, spunem noi, forme ale raportării insului la lume, marcate de conținutul eului transcendental specific fiecărei populații, sau rase și culturi. Într- un studiu intitulat Schimbarea esenței adevărului în gîndirea grecească (7), acesta afirma că există o formă europeană a adevărului, o formă chineză a adevărului, o formă specifică unei limbi sau a unui cerc de cultură. Afirmația se susține, credem noi, atît timp cît există o raportare specifică acestor popoare la lume, în funcție de percepția proprie a elementului timp dar și a unei structuri imaginative populate cu alte elemente valorice, culturale, informaționale.
Vom puncta, în cele ce urmează, spre exemplificare, diferențele esențiale ale perceperii timpului în ceea ce privește omul oriental și cel occidental. De aici, vom deduce și diferențele de gîndire și percepere a lumii, specifice fiecăruia, în perspectiva diferenței date de conținutul structurii imaginative a fiecărui popor sau rase, dar, în ce privește structura primordială a elementului imaginativ, acesta este un apriorism. Această structură imaginativă, repetăm, este proprie omului și doar lui.

Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul (titlu provizoriu)

 

 

Note
1 R. Descartes, Pricipia phiiosophiae, I, 48; Meditationes III; Meditationes V.
2 B. Spinoza, Ethica, I, 3o, Eth.,11, 32, trad. rom., 1995.
3 Malebrache, Recherche de la verite, cartea I, cap. 3, apud., A. Dumitriu, Alétheia, Buc. 1984.
4 Publicat în Acta eruditiorum în 1684 şi reprodusă de Gerhardt în Die philosophischen Schriften von G.W. Leibniz, Berlin, 1875- 1890.
5 G.W. Leibniz, Op. cit., cartea a IV-a cap.5.
6 Vidi, Hegel, Logica, p. 345, pgf. 213, Ed. Academiei, București, 1962.
7 Apărut în volumul Logik und Erkenntnislehre des Aristoteles la Darmstadt în 1972.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg