Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (XII)

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (XII)

Aristotel, în Metafizica, încercînd o altă definiție a filosofiei spunea că aceasta este „Ştiința teoretică a primelor principii şi cauze – episteme ton proton archon kai aition theoretiké” (1).  În Was ist das – die Philosophie, Heidegger, analizînd cuvîntul episteme, care în mod normal se traduce prin ştiință, spune că acest termen nu acoperă ceea ce se înțelege în mod normal prin ştiință şi nici măcar ceea ce, în sens filosofic, înțelegeau un Schelling, Hegel sau Fichte. „Cuvîntul episteme derivă din participiul epistantenos. Astfel se numeşte omul în măsura în care este competent şi expert, în sensul de acela căruia îi revine să, el însuşi aparținînd la. Filosofia este episteme tis, un oarecare mod de apartenență, theoretike, care este capabil de theorein, adică capabil de a-şi îndrepta privirea către ceva şi… de a-l prinde în raza vederii şi de a-l menține în vedere. Filosofia este în felul acesta episteme theoretike.” (2)
Am remarcat, din analiza lui Heidegger, că termenul episteme, tradus prin ştiință, nu redă în mod plenar sensul pe care îl aveau în vedere filosofii greci. Cu toate acestea, analiza noastră se va axa pe celălalt termen – theoretike. Filosoful german a explicat acest cuvînt, aşa cum am văzut în analizele anterioare, pornind de la vedere, de la cuvintele theoria şi theorein.
Dacă Aristotel ar fi vrut să arate că filosofia este theoria numai în sensul că aceasta nu este o ştiință practică sau poietică, atunci el nu avea nevoie să spună episteme theoretike, deoarece prin însăși natura ei filosofia este o ştiință teoretică. Alăturînd cele două noțiuni, Stagiritul vrea să evidențieze faptul că în acest caz este vorba de o ştiință specială ce are ca prim fundament al ei contemplatia, adică pe acel ceva al intelectului unde el însuşi este cunoaşterea, în care a şti este a fi ca diferit de a spune. Intelectul este dincolo de rațiune şi cuvînt, ne spune Aristotel reluînd o idee a lui Platon. Astfel, ne putem explica de ce grecii arată că scopul oricărei filosofii este a răspunde la întrebarea ti to on. Că ei nu au reuşit niciodată să răspundă la această întrebare, este cu totul altceva. Problema trebuia să fie pusă.
Curios, acest lucru îl găsim şi la filosofii moderni, la Wittgenstein de-o plidă, care spunea: „Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii mele” şi îşi încheia celabra-i lucrare cu antologicile cuvinte: „Există fireşte inexprimabilul. Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem – Es gibt allerdings Unaussprechliches. Wovon man nicht sprechen kann, daruber muss man schweigen” (3).
Problema eternă a filosofiei a fost aceea de a găsi un substrat care să lămurească tot ceea ce ființează. Anaxagora credea că substratul ultim al tuturor celor ce ființează este „nous-ul”, pe care aici îl vom traduce prin inteligență, iar la Heraklit logos-ul. De aici, Platon şi Aristotel ajung la idee şi eidos, care, deşi neconsubstanțiale cu gîndirea care le gîndeşte, în lipsa lor, contemplația, ar deveni un fapt imposibil de realizat. Din acest motiv, Platon şi Aristotel cred că numai sufletul este locul esențelor, iar pentru Stagirit numai partea superioară a acestuia – intelectul activ, nous apathetikos. Aşadar, problema care se pune cu evidență este cea a raportului dintre existență şi gîndire.
Platon, în Timaios, (4)  afirmă două modalități de cunoaştere: dianoia şi noesis. Dianoia era considerată ca inteligență, gîndire, în contrast cu corpul – soma. Aceasta era gîndirea discursivă, spre deosebire de noesis, care este gîndirea care gîndeşte gîndirea, cum apare ea în formularea lui Aristotel. Termenul de dianoia apare încă în epopeile homerice şi rămîne neschimbat de-a lungul timpului. Particula dia, luată ori ca adverb ori ca prepoziție, înseamnă acelaşi lucru: a separa, a diviza, a rupe. Dianoia este o gîndire care desparte subiectul gînditor de obiectul gîndit. În schimb, noesis nu comportă această separație, iar exegeții moderni au tradus-o prin intuiție intelectuală. Acest termen va fi unul cheie pentru întreaga analiză ce va urma de aici încolo. Vom numi dianoia drept gîndire discursivă şi noesis gîndire nemijlocită, intuitivă.
Aristotel, aşa cum am arătat deja, clarifică lucrurile arătînd că există două intelecte: unul pasiv – pathetikos şi care îi corespunde gîndirii dianoetice, intelect abstract, şi altul activ – apathetikos, intelect poietic, creator de cunoaştere directă.
Există doi factori care fac posibilă realitatea ca actualitate. Aristotel ne spune că aceştia sunt: materia şi forma, hyle şi morphe. Trecerea materiei din starea de posibilitate în starea de realitate este un act – energeia. Unirea dintre formă şi materie dă individul care este purtător de eide, singurele care conțin semnificație. Stagiritul face o diferențiere netă între ființarea ca posibilitate – capacitate imaginativă, am numi-o noi – şi ființarea în act. În Metafizica, el arată că: „Văzător se poate spune despre acela care are putința de a vedea şi despre acela care vede ceva realmente, după cum şi ştiința, în general, poate să însemne nu numai putința de a se sluji de ştiință, ci şi întrebuințarea ei efectivă ”. (5)
În ce priveşte posibilitatea, pentru Aristotel, aceasta nu ridică nici un fel de întrebare, o posibilitate logică fiind supratemporală, eternă. Însă în privința devenirii, adică în privința trecerii de la posibilitate la act, se pune înrebarea: care este mecanismul ce declanşeză lanțul devenirii? Răspunzînd acestei întrebări, Aristotel spune, angke stenai. Lanțul mişcărilor trebuie să aibă un început, definiția trebuie să începă cu un nedefinit, conceptualizările trebuie să înceapă de la ceea ce nu este conceptual. Pe de altă parte, mişcarea este şi ea provocată de un prim motor care este nemijlocit şi nemişcat. Acest prim motor este numit de Aristotel noesis noeseus noesis, adică gîndirea care gîndeşte gîndirea. Acest prim motor este numit de Aristotel și act neamestecat iar noi o vom numi capacitate imaginativă apriorică.
Acelaşi Stagirit arată că ființarea umană este dotată cu un intelect poietic, care este inafectabil, etern şi indestructibil. Dar aceste predicamente implică inerent şi calitatea divină a acestuia. Aşadar, gîndirea care gîndeşte gîndirea – nous apathetikos, aşa cum aminteam şi mai înainte – este numit şi intelectul superior, pur, sau, cum am spune noi, capacitatea imaginativă apriorică, care are posibilitatea de a se gîndi pe sine însuși și de a crea, în acest fel, lumi posibile. Acest intelect superior, care este chiar imaginativul, este singurul care are acces la intelectul divin, omul ajungînd astfel, din cînd în cînd, la o stare de noesis noeseus noesis, în care gîndirea gîndeşte gîndirea.
Să vedem ce spune Aristotel relativ la această problemă: „Iar acest intelect este separat, neafectabil şi neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate reală…. însă separat fiind, el este numai ceea ce în realitate este, şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic.” (6) Ca mai apoi, vorbind despre obiectul gîndirii ca noesis, să afirme: „După cum mintea omenească, care se ocupă uneori cu lucruri alcătuite din părți, nu-şi află deplina mulțumire în zăbovirea asupra cutărei sau cutărei părți, ci îşi găseşte suprema satisfacție în contemplarea întregului, care totuşi este deosebit de ea, tot aceeaşi atitudine o are şi inteligenta divină, care se gîndeşte pe ea însăşi în vecii vecilor” (7) .
Prin urmare, Stagiritul arată că omul, prin gîndire, poate face posibil ca o posibilitate să treacă în act, în realitate. Este tocmai mecanismul prin care imaginativul poate face ca o lume posibilă să devină reală, în sensul acesta exemple cum ar fi cele ale submarinului lui J. Verne sau alte scrieri sau plăsmuiri ficționare au devenit realitate. Astfel, gîndirea (capacitatea imaginativă, n.n. M.A.) participă ea însăşi la împlinirea realității. În actul de noesis se regăseşte o situație diferită de orice fel de gîndire discursivă, dianoia, deoarece în noesis, gîndirea şi realitatea se contopesc. Pentru a ilustra acestă afirmație vom face apel la o sentență a lui Parmenide care spunea: „to gar auto noein estin te kai einai – Căci acelaşi lucru este a gîndi şi a fi.” (8) . Pe seama traducerii acestei propoziții din Parmenide a curs multă cerneală. Ed. Zeller şi J. Burnet socotesc că traducerea pe care am redat-o mai sus este inacceptabilă, deoarece s-ar fi luat un infinitiv drept subiect al propoziției, şi propun o altă formulare: „numai ceea ce există poate fi gîndit”, fapt care este, ab initio, un sofism. Alți istorici ai filosofiei greceşti cum sunt Leon Robin, G. Calogero, J. Beaufret, au tradus această expresie în felul în care am reprodus-o noi după Diels-Kranz. Paul Friedlander traduce prin, „Gîndirea este, şi Ființa este, şi acelaşi lucru sînt amîndouă”, ceea ce la nivelul conținutului semnifică exact acelaşi lucru pe care il susținem și noi. Pentru a ne confirma alegerea vom cita două fragmente, unul din Platon şi altul din Aristotel. „Ceea ce există în mod absolut este cognoscibil în mod absolut”. (9) Pe de altă parte, Aristotel afirma: „în cele imateriale este identitate între existență şi gîndire”.(10)
Din cele arătate, deducem că existența în act este doar o formă de ființare, ceea ce face ca existența să se arate ca sursă esențială pentru gîndirea care gîndeşte gîndirea, care, în sine, este neamestecată, dar în acelaşi timp sursă a oricărei determinații existențiale posibile, respectiv acea capacitate imaginativă aprorică proprie omului și numai lui care creează lumi posibile, formulă pe care Aristotel nu a construit-o la vremea lui și nu a fost gîndită în structura pe care încercăm să o prezentăm pînă în prezent.

 

 

Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul
(titlu provizoriu)

 

 

Note
1 Aristotel, Op. cit., I A, 2, 982 b.
2 M. Heidegger, Op. cit., p. 30.
3 L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, prop. 6.522.
4 Platon, Timaios, 88 a, Opere, Buc. vol. I-VI, 1974 – 1989.
5 Aristotel, Op. cit., V, L, 7,1017 b.
6 Aristotel, De anima, H, I, 430 a, trad. rom. N.I. Ştefănescu.
7 Aristotel, Metafizica, XII, L, 9,1075 a.
8 Diels-Kranz, Op. cit., Parmenide, fr. 5.
9 Platon, Republica, 477 a..
10 Aristotel, De anima, III, 4, 430 a.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg