Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Extinderea domeniului luptei (sau despre orizontul realității dinspre speculativ)

Michel Houellebecq își încheie acest micro-roman astfel: „De ani de zile pășesc lângă o fantomă care îmi seamănă și care trăiește într-un paradis teoretic, în strânsă legătură cu lumea. Mult timp am crezut că trebuie să-i fiu alături. Acum, s-a terminat”.1 Cam aceeași senzație ne încearcă urmărind demonstrațiile lui Quentin Meillassoux din cartea, de pe acum celebră, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței.2 Fantoma care trăiește în acest paradis teoretic este, anunțat lacunar și fără explicație în începutul textului nostru, subiectul transcendental kantian. Acest subiect bântuie, fără spectralitate totuși, viața deloc paradisiacă a subiectului empiric, care din multitudinea de experiențe care i se înfățișează trebuie să acceadă la o unitate, pentru a putea fi și el, cum ar veni, în strânsă legătură cu realitatea. Fantoma este denunțată de Meillassoux în ipostaza sa impostorie – de ce este tocmai ea necesară pentru a ajunge la cunoașterea teoretică a lumii, și de ce nu se poate lua pur și simplu decizia de a nu-i mai sta alături, când această posibilitate nu este nici nerealizabilă și nici de ne-gândit. Oricum, problema acestor decizii și preferințe privesc ceva de după „finitudine”, care contrar unei intuiții terminologice, nu este o „infinitudine”, ci chiar o „in-de-finitudine” ce, tocmai din cauza aceleiași intuiții terminologice, aduce a o problemă de gândire. Împreună cu Meillassoux vom încerca să extindem domeniul de luptă al gândirii cu absolutul, pornind la o problemă specifică a ancestralității și a discursului filosofic care poate lua naștere din ea.
1. Reiterarea unor probleme vechi
Prin mișcarea de a evoca și mai apoi revoca o teorie clasică a calităților prime și secunde, Meillassoux ține să restabilească o anumită gândire a absolutului, înțelegând distincția pe baza a ceea ce a reprezentat ea pentru discursul științei. De altfel, prima impresie care rămâne după citirea acestei cărți este aceea că ea nu pomenește nici măcar o dată de un înțeles istoric al termenilor. Trebuie menționat de la început că miza teoriei pe care și-o asumă Meillassoux este aceea de a se întreba în ce măsură discursul filosofic mai poate da seama de experiența științifică a realității, și nu de cea hermeneutică, fenomenologică sau istorică. Cercetarea noastră pornește, pe acestă cale, prin delimitare. În ce constă aceasta, însăși distincția dintre calități prime și secunde ne lasă să vedem: dacă o calitate primă este aceea care se poate afirma despre orice lucru ca aparținându-i „în sine” și poate fi aprehendată făcând abstracție de subiectul aprehendării, vom deduce calitățile secunde numai pe baza unui siaj subiectiv. În maniera în care clasicii au determinat raportul constitutiv al sensibilității, delimitarea privește întotdeauna raportul nostru cu lumea, prin ireductibilitatea calităților secunde, în mod paradoxal. Pur și simplu nu putem gândi o întindere fără vreo proprietate. În mod analog, raportul nostru cu lumea se ridică de la simpla afectivitate sau percepție, la rang de principiu de constituire pe baza unei legături constante între realitate și senzații. Ambele argumente țin să dea o forță mai mare termenului slab dintre calități (sensibile), postulând-o ca un cvasi-principiu pentru a împiedica extinderea aplicării sale la un „lucru în sine”. „Lucru în sine”, care este până la urmă „un lucru fără mine”, va fi atunci surprins în ipostaza sa principială ca fiind fără raport, ceva neaprehendat prin senzație, care, prin circularitate, nici măcar „lucru” nu se mai poate numi! Proprietățile nu pot rezulta decât din raportul lucrului cu aprehensiunea subiectivă3, iar fără proprietăți și determinații nu vedem cum putem până la urmă să gândim!
Limita, de această dată, se află chiar în sensibilitate, ceea ce pentru Meillassoux ridică o serie de probleme. De ce, în primul rând, să iei sensibilitatea ca fiind constitutivă (fie doar și) relației subiective cu lumea? Până la urmă nu ar fi necesar să facem distincția dintre calitățile primare și secundare dacă oricum postulăm imposibilitatea de a întreține raportul cu lucrul doar pe baza uneia dintre ele! De ce afirmăm subiectivitatea calităților sensibile pentru a o delimita de „obiectivitatea” calităților prime numai pentru a o refuta ca fiind imposibilă? Soluția pe care o oferă Meillassoux în privința cenzurii extinderii „subiectivării” spre domeniul ce trece dincolo de competența sensibilității este aceea a indiferenței: distincția dintre calități poate să stea în picioare deoarece calitățile primare, de această dată, pot la fel de bine să fie aprehendate atât „cu mine”, cât și „fără mine”4, astfel încât, chiar dacă numai calitățile secundare instituie raportul subiectiv, deci particular, cu lumea, adevărul acestui raport este presupus deja dat în mod primar.
Această indiferență a „cu mine-fără mine” trebuie citită corespunzător. Ea înseamnă că, da, există o raportare subiectivă la lume dacă ea este accesată prin sensibilitate, dar totuși, lumea se constituie și altfel decât prin această subiectivitate. Există „un pic” de real care ne este cunoscut prin aceea că se coordonează aprehensiunii noastre și există „un pic” de real care se conformează numai sieși. Cu adevărat paradoxal și surpinzător este, dacă noi îl citim corect pe Meillassoux, că acest real care se conformează numai sieși este atât de indiferent oricărui raport, încât lasă să subziste posibilitatea și a raportului și a non-raportului cu el. Cu alte cuvinte, realitatea instituită prin calitățile prime dă seama de posibilitatea gândirii de a accede la o formă a „lucrului în sine” tocmai pe baza indiferenței acestuia de a putea fi sau nu fi cunoscut.
Contrar unei teze kantiene care vede „lucrul în sine” de necunoscut, pentru Meillassoux, existența calităților prime demonstrează că ceva din realitatea necoordonată sensibilității noastre poate fi formulată efectiv în termeni obiectivi. Aici este Meillassoux cu adevărat speculativ. Prin calitățile prime ale obiectelor, care, ca să le explicităm în sfârșit, sunt realitățile matematice de ordinul unor formule5, accedem la gândirea a ceea ce este o proprietate a obiectului în sine: „prin urmare, teza pe care o susținem este dublă: pe de-o parte, admitem că sensibilul nu există decât ca raport între un subiect și o lume; pe de altă parte, considerăm că proprietățile matematizabile ale obicetului nu sunt supuse exigențelor unui asemenea raport, că ele aparțin în mod real obiectului și că ele sunt în felul în care le concep, fie că am sau nu un raport cu respectivul obiect”6.
Înțeleasă în sensul tare, această afirmație de-legitimează, până la urma urmei, necesitatea de a dedubla lucrul, între un „în sine” și „un pentru noi”, deoarece aprehensiunea stabilește, prin calitățile matematice ale obiectelor, că ele sunt precum sunt, și sunt astfel prin demnitatea lor, indiferent față de această aprehensiune. Dar oare nu ajungem astfel să discredităm tocmai gândirea? Când de la început ne-am propus să o legitimăm tocmai în direcția în care să aibă mult mai mult acces la absolut, găsim dovada că ceea ce ține de lume se află, cum ar veni, „în treaba ei”. Demnitatea gândirii va fi atunci aceea de a se recunoaște în finitudine esențială, și nu vom putea decât să îi dăm dreptate lui Kant atunci când interzice accesul nostru la lumea „în sine”. Căci, la drept vorbind, când ne gândim la o proprietate a lumii, noi chiar gândim proprietatea, ceea ce dovedește transfigurarea „în sine”-lui lumii în „pentru mine”-le subiectului, dovedind încă o dată că există o limită, căci fără reprezentarea subiectivă, lucrurile ar fi, pur și simplu, nimic. Deci, nici măcar o proprietate matematică nu poate scăpa de faptul că noi suntem cei care o gândim7. În maniera criticismului, aceasta ar însemna că distincția dintre două calități nu este între două registre separate: prime-obiective vs. secunde-subiective, ci oarecum subiectivitatea acaparează atât registrul, cât și termenii8. Ceea ce obținem astfel e o discreditare a obiectului, care este nimic pentru noi, fără noi (cu riscul truismului), și un principiu implicit: trebuie să existe subiect al aprehensiunii pentru ca aprehensiunea să aibă loc. Dar în sine, gândirea nu a câștigat nimic în plus față de statutul său operator, recunoscut încă de la început!
Deși toate aceste critici sunt adevărate (ca tautologice), pentru a putea explica ce este cunoașterea (și vom vedea și care cunoaștere, în mod precis), mișcarea este chiar inversă. Va trebui, în mod radical, să de-subiectivizăm gândirea pentru a o putea recupera din finitudine, ca să transpară o formă de discurs a științei capabilă să dea seama de realitate. Contrar oricărei fenomenologii, Meillassoux nu este interesat de „cum”-ul lucrurilor, ci de „de ce”-ul lor. Prin aceasta nu vrem să spunem că el se situează într-un demers pre-criticist, ci doar că, surprinzător pentru discursul filosofic actual, nu pornește de la aceleași presupoziții transcendentale. Vom vedea că nu necunoașterea acestora îl face pe Meillassoux să fie împotriva demersului lor, ci prin surprinderea contradicțiilor interne inerente unui subiectivism transcendental, a cărui prim principiu este corelația9.

Note
1 Michel Houllebecq, Extinderea domeniului luptei, trad. Emanoil Marcu, ed. Polirom, Iași, 2005, p. 208.
2 în trad. Ovidiu Stanciu, ed. Tact, Cluj-Napoca, 2014
3 Ibid., p. 11.
4 cf. Idem
5 Ibid., p.12.
6 Idem. (toate sublinierile ne aparțin)
7 Ibid., p.13.
8 Ibid., p. 14: „diferența dintre o reprezentare obiectivă (de tipul: soarele încălzește piatra) și o reprezentare doar subiectivă (de tipul: mi se pare că e cald în cameră) derivă din diferența a două tipuri de reprezentări subiective: cele care sunt universalizabile- care pot fi experimentate de drept de către oricine-și care sunt ca atare științifice, pe de o parte, și, pe de cealaltă parte, cele care nu sunt universalizabile și, în consecință, nu pot face parte din discursul științei.”
9 Idem.
(Continuare în numărul următor)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg