Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2019
Premiul III, secțiunea Proză scurtă

 

 

Dacă psihanaliștii, al căror tată se spune că este Freud, au dreptate, o întrebare rămâne fără răspuns: o fată care nu și-a cunoscut niciodată tatăl și nu a avut măcar unul de împrumut, cui va încredința nevoia sa de a fi protejată, pe ce tipar va construi imaginea sa despre bărbatul ideal? Cine îi va apăra de îngheț mugurii primilor săi fiori, la pieptul cui va plânge prima dezamăgire?
Roxana a crescut cu ferma convingere că există extratereștri, că ei sunt înalți și lați în umeri, poartă pălării și au mersul furișat. Asta pentru că vin numai după lăsarea serii, când se presupune că toți copiii dorm, și le răpesc mamele, adică nu le răpesc de tot, le duc numai până în sufragerie, unde stau cu ele pe întuneric până cine știe când, ea una nu a reușit niciodată să rămână trează să-l vadă plecând. Bine, nu putea ști nici dacă extraterestrul care vine cu regularitate în casa lor e unul și același, însă în dimineața următoare găsea de fiecare dată câteva acadele pe măsuța din hol. „Trebuie să fie o meteahnă de-a lor”, îți spunea fetița. „Și dacă e unul, trebuie să fie mai mulți, nimic pe lumea asta nu e doar unul. Poate doar Tata”. „Dar dacă acesta este chiar Tata?” Văzuse cândva un film în care un extraterestru, venit în misiune pe Pământ, și-a luat înfățișare omenească și umbla printre oameni, se comporta ca ei, vorbea ca ei, ba chiar se îndrăgostise de o fată frumoasă. Nu apucase să vadă cum s-a sfârșit povestea, că mama a închis televizorul și a trimis-o la culcare. Roxana, cu gândul la acadelele de a doua zi, nu a protestat.
Prinsese gustul acadelelor, nu se mai despărțea niciodată de ele, dintre buzele sale ieșea mereu un băț de plastic colorat, deși toată lumea o avertiza că va rămâne fără dinți. Seara, când adormea cu bomboana în gură, visa că e o prințesă la care vine un extraterestru frumos și bun și o răpește, ducând-o departe, în înaltul cerului, dincolo de nori, sub o arcadă colorată de acadele.
De la o vreme, în visul său a început să se insinueze câte un coleg mai mare, însă ciubucăreasa, cum era poreclită în sat, se înțelege de ce, o sfrijită de fată, negricioasă și tunsă aproape băiețește, pe cât de ștearsă, pe atât de timidă, nu atrăgea nicio privire din partea băieților. Atenție îi dădeau doar leneșii clasei care aveau nevoie de ea să îi ajute la teme și numai pentru scurt timp. Singurele ei momente de strălucire erau serbările școlare, pentru că recita frumos și cu patos poezii lungi, ce umpleau de lacrimi ochii audienței.
Lucrurile s-au schimbat la începutul clasei a opta. Pe vremea aceea anul școlar debuta cu practica agricolă care ținea câteva săptămâni, variabil de la un an la altul și de la o școală la alta, în funcție de recolta de adunat de pe câmp. Elevilor, împărțiți pe echipe li se repartiza câte un lot, se organizau întreceri, toți dădeau zor, la final câștigătorii erau evidențiați la gazeta de perete a școlii și felicitați oficial în „careu” pentru străduința lor la îndeplinirea planului cincinal.
Șeful de echipă era privilegiat, el nu trebuia decât treacă la răboj, folosind un caiet cu pătrățele, în dreptul fiecărui coechipier câte o linie pentru fiecare găleată de cartofi culeasă și cărată la grămadă, pe care le aduna la sfârșitul zilei, adăugând, firește, de la sine, câte zece de fiecare, pentru a ieși fruntași. Văzând-o tovarășa pe Roxana așa bicisnică, căci se lungise peste vară și părea încă și mai slabă, a pus-o șefă, să nu pățească ceva la ridicatul și căratul grelelor poveri. Peste ani, Roxana se va gândi, pe jumătate amuzată, pe jumătate cu amar, că acest favor i-a influențat cursul vieții mai mult decât existența extratereștrilor.
Cel care superviza rezultatele la sfârșitul orelor de muncă era însuși inginerul agronom, un blond mărunțel, încă tânăr, dar cu un început de chelie și cu ochi albaștri și foarte mici, sau așa păreau din cauza lentilelor cu multe dioptrii. Tot în atribuțiile șefilor de echipe și a inginerului era și verificarea loturilor și întoarcerea, la nevoie, a celor cărora le rămâneau cartofi „pe urmă”. Echipe erau multe, însă inginerul părea interesat numai de cea a Roxanei și se învârtea în jurul fetei, încercând să lege o conversație sau fredonând în surdină, ceva între cântat și fluierat, care părea să o distreze. Cucerită de atenția lui, sau poate de plictiseală, fata s-a pomenit povestindu-i despre copilăria și visele ei, despre vizitele nocturne ale extraterestrului și despre acadele. Receptiv, Miron a început să se prezinte zilnic cu câteva bomboane pe băț, cumpărate de la magazinul universal comunal, dar, uneori, și cu unele mai speciale, aduse de la oraș. Burlac la o vârstă la care alții au copii de școală, inginerul începuse să se teamă pentru poziția sa în Cooperativă. Se zvonea că va fi mutat undeva la marginea județului, acolo unde se pune harta în cui și în locul său să fie adus un familist cu nevastă învățătoare și doi copii care au nevoie să locuiască în condiții decente și cât mai aproape de școală. Așa că omul a început să își facă planuri de însurătoare, care includeau stabilitatea în locul de muncă și cazarea fără chirie. Când se privea însă în oglindă, entuziasmul îi scădea. Cum să cucerești o femeie, fie ea și una simplă, neinstruită, și cum s-o convingi pe ea și mai ales familia ei să te primească în casa lor, cât ai fi tu de agronom? „Poate o fătucă necoaptă, așa ca asta?” se întreba, privind-o tot mai lung pe Roxana și aruncându-i ochiade dese. „Trebuie să aștept să termine opt clase”, îți spunea. „Oare o fi având buletin?”
Campania de toamnă s-a încheiat, acum Miron avea timp și mai mult să se cultive la bufetul din sat, așteptând să sune clopoțelul și Roxana să iasă de la ore. Ca din întâmplare, îi ieșea dinainte. „Domnișoară, pot să vă conduc până acasă? Dați-mi ghiozdanul, pare așa de greu, ce cărați în el, cartofi?”, făcea el pe spiritualul. Și trebuie să recunoaștem că ținea, fata roșea până în albul ochilor, vocea i se făcea pitică și tremurată și, privindu-i din mers profilul, i se părea chiar frumos. Și, luând-o pe căi cât mai lungi și mai ocolite, sporovăiau câte în lună și în stele, întârziind cât mai mult posibil despărțirea.
„Roxi – o întrebă într-o bună zi – tu ce vrei să faci când termini școala? Mergi mai departe?” „Mama zice că nu are cu ce mă ține la liceu, că de când s-a închis CLF-ul și a rămas numai cu porția de la colectiv, abia avem cu ce să ne ducem zilele de azi pe mâine.” „Dar la măritiș te-ai gândit?”, o descoase el, mângâind-o stângaci pe stofa uzată a unei mâneci. Fata s-a oprit înmărmurită în mijlocul drumului, cât pe ce să scape pe gât acadeaua cu băț cu tot. „Să mă mărit?”, abia reuși ea să îngaime. „Cum adică să mă mărit? Să-mi iau un extraterestru de tot, acasă?” „Da, de tot, poți să îl pui și la tăiat lemne”, chicotește Miron, nu se știe dacă de propria-i glumă sau de inocența fetiței. „Iar seara, după ce se adună de pe tarlale, să te adoarmă cu povești din lumea lui. Ce zici, ți-ar plăcea?” „Nu știu, nu m-am gândit. Dar promit c-o voi face”, îi răspunde fata, privindu-l cu toată seriozitatea, pentru prima dată deschis în față și în ochii miopi.
Vine un moment în viața unei fete când se produce maturizarea. La unele se întâmplă brusc, la altele lent, la unele vine odată cu o traumă de neșters, la altele se dezvoltă firesc, supravegheată atent și îndrumată de persoana adultă cea mai apropiată. Dacă nu e un tată, poate fi și un extraterestru. Și pentru cine nu mai crede în existența acestora, merge și un agronom. Departe de a fi măcar pe aproape de o maturizare biologică sau emoțională, Roxana a fost o mireasă copil. Mama s-a opus formal, fără vlagă: „Bine, fată, da tu nu vezi că e aproape de vârsta mea? În fine, treaba ta, un salariu în casă nu ne-ar strica.”
La doi ani după nunta intimă și sărăcăcioasă, Roxana era tot fecioară. Încă din prima noapte s-a mutat în sufragerie cu extraterestrul ei, însă acesta, torpilat de bucuria împlinirii sale, stropită din belșug cu țuică de sfeclă, a adormit îmbrăcat, fără să-i dea nicio atenție miresei care tremura îngrozită sub așternut. Tot mai nedumerită de lipsa apariției cearșafului doveditor, proaspăta soacră a tras concluzia că fapta se săvârșise mai de demult, prin cine știe ce boscheți, și a renunțat să mai pună sau să-și mai pună întrebări.
Deși acadelele nu-i lipseau niciodată, Roxana n-a avut alt folos din statutul său cel nou de nevastă de inginer. Leafa luată de Miron, numai de el știută, rămânea la bufet, unde împreună cu tovarășii săi agricoli, seară de seară, golea nu sticle, ci rafturi. Nu de puține ori, vecinii îl aduceau acasă de subțiori, mai mult târâș. „Iaca, Roxană, ți l-am adus pi domn injiner”, rânjeau, „da dacă țî-i urât la noapti, noi putem să rămânem, că el de acu doarme ca pruncu!” Drept e că tânăra nevastă nu se plictisea, mai ales noaptea. După câteva ore în care soțiorul sforăia lângă ea de se zguduiau pereții și zdrăngăneau ochiurile de geam prinse în cercevele, acesta se ridica brusc și smulgând hainele de pe el îi răcnea: „Scoală, fată, a venit vremea să te fac femeie!” Se arunca asupra ei molfăind la întâmplare pânză și piele fragedă, după care, apucându-se cu amândouă mâinile de mădularul mic și vinețiu îl freca frenetic, strigând, la început imperativ, apoi din ce în ce mai rugător și horcăind haotic: „Privește-mă, privește-mă, fato! Ah, Miron! Ah, mor!” După care chiar cădea ca mort și dormea dus până la ziuă. „Așa o fi la extratereștri”, își spunea ea, privindu-l la început cu spaimă cutremurată, cu silă, cu plictiseală mai apoi, sugând neîncetat acadele.
Viața e o uliță cu un singur sens, însă nu lipsită de cotituri și răspântii, ba chiar și de hopuri. Pui desaga în spate și pornești la drum, dar niciodată nu știi încotro te va duce, nici dacă e drept sau abrupt, dacă continuă mult și bine sau dacă se înfundă brusc. Nu poți decât să-i înfrunți colbul, noroiul sau troienele, mergând înainte, mereu înainte. Și mergea Roxana, mai mult în virtutea inerției decât cu tragere de inimă, pe drumul ei și nu-i vedea nici marginile, nici capătul, doar îngustimea șerpuită și monotonă. Însă trăsnetul cade și pe vreme de ploaie și din senin. Într-o bună zi, inginerul a anunțat-o scurt că are niște treburi la oraș și a plecat. După vreo lună de absență a venit acasă palid și supt la față și a anunțat-o să-și comande haine de doliu, că a fost diagnosticat cu ciroză și doctorii nu mai au ce îi face. Mult nu a durat până văduva copil a trebuit să se maturizeze, forțată de datoria față de sufletul răposatului.
În dulcea Moldovă rurală, una din zece împreunări fizice este liber consimțită și se petrece cu voia ambilor parteneri. În nouă din zece cazuri este vorba numai de voința brutală a bărbatului, femeia fiind doar obiectul neînsemnat al poftei acestuia. În unul din o sută de cazuri cea siluită găsește curajul de a-și reclama agresorul, în nouăzeci și nouă de cazuri din sută sfârșind prin a-l lua de soț, pentru a-l scăpa de consecințele juridice și a scăpa ea însăși de gura lumii. Din sutele de beneficiari ai unei grațieri colective date de Ceaușescu cu prilejul unei aniversări personale, unul trecea într-o seară în care luna întârzia să se arate, pe lângă cimitir. Un singur mormânt era luminat, cel al inginerului agronom. Roxana, care în acea noapte s-a maturizat definitiv, fără să-și scoată acadeua din gură, și-a scuturat veșmintele de țărnă și a mers direct la dispensarul comunal, unde, imediat a fost chemat și agentul de poliție. După un sumar consult, s-a constatat violul. Acesta, fiind o infracțiune oarecum obișnuită în zonă ar fi rămas îngropat într-un dosar clasat ca nerezolvat, însă cineva a vorbit cu altcineva, care a vorbit mai departe și straniul caz al văduvei fecioare a ajuns curând în presa națională, la „fapt divers”. Ea nu s-a priceput să îl ajute pe desenatorul portretului robot, era întuneric, a fost luată prin surprindere, nici nu a apucat să își dea seama bine ce i se întâmplă, totuși suspectul a fost găsit și trimis curând de unde venise. Văzându-l pentru prima oară la lumina zilei, în sala de tribunal, Roxanei nu i s-a părut nici frumos, nici urât, nici extraterestru, dar nici pământean și, deși știa deja că în ea crește o viață nouă, a privit cu dezinteres desfășurarea acțiunii și sentința.
În casa lor nu se mai cumpără și nu se mai consumă acadele. Titel, care la toamnă va merge la școală, așteaptă cu pleoapele strânse, dar nu relaxate, sfârșitul poveștii cu zmei și cosânzene, știind că în curând un extraterestru adevărat se va strecura în sufragerie, răpind-o pe mama. Iar mâine dimineață el va găsi pe măsuța din hol o pungă de bomboane gumate, din acelea care nu strică dinții.