Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Exuberanța juvenilă a poeziei

Exuberanța juvenilă  a poeziei

Anii ’90 au fost prielnici creației și pentru Adrian Mihai Bumb, poet meteoric ivit pe cerul poeziei clujene, preocupat să coaguleze în jurul său un grup de tineri talentați, însuflețiți de mărețe elanuri și proiecte poeticești. Astfel s-a constituit cenaclul literar „Amanet” cu revista Grefier, unde a fost coordonator, apoi a activat în cadrul Societății Culturale Zalmoxis, alături de Horia Muntenuș, Ionuț Țene, Ion Mureșan, Constantin Zărnescu și alții, avându-i drept model și îndrumător pe Teohar Mihadaș, „patriarhul zalmoxiștilor”, după cum îl numește Dumitru Cerna pe respectatul poet aromân strămutat la Cluj, în volumul dedicat „fenomenului poetic clujean” postdecembrist, Anul ’93, apărut în 2019. Poetul Dumitru Cerna se străduiește să acrediteze ideea că anii ’90 marchează, pentru poezia clujeană, Începutul unei renașteri. Chiar așa să fie ? s-ar putea întreba o fire dubitativă. Desigur, după căderea dictaturii, totul a renăscut. Retrospectiva încercată în aceste pagini caută să clarifice pe cât posibil aserțiunea exprimată cu entuziasm în cartea amintită şi să arate căile de revitalizare parcurse de câțiva reprezentanți. Mai puțin o validare, cât o prezentare onestă a volumelor unor poeți caracteristici perioadei, caut să înfățișez aici cititorului spre liberă alegere și apreciere. Dacă n-a fost chiar o renaștere, perioada amintită marchează cu siguranță o descătușare a forțelor lirice, o ieșire din obscurantism, moment fast şi pentru înnoirile din literatură. În versurile acestor poeți trăiește bucuria desprinderii de dogmatismul epocii ceaușiste, ceea ce nu mai poate fi cuantificat drept capriciu sau moft livresc, ci pur și simplu înseamnă istorie. Cititorul singur va decide care dintre numele luate aici în discuție justifică din punct de vedere estetic apelativul de reformator. Eu îmi exprim convingerea că poeții acestui val merită să fie analizați și comentați și după trecerea timpului. Adrian Mihai Bumb e unul dintre aceștia.
Volumul Limba Maternă (Editura Eta, Cluj-Napoca, 1997) ni-l aduce în față pe absolventul din 1996 al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș – Bolyai” din Cluj în dublă ipostază: de teoretician și poet. Eseul lung, scris cu aplicație de comentator elevat în câmpul filosofiei culturii, așezat înaintea creației originale, mărturisește un crez și o vocație, ambele adunate în acest dens studiu despre limba maternă. După un entrée de fraze imnice repetitive închinate limbii, urmează discursul propriu-zis, integrator în fenomenologia limbajului în care cuvintele sunt văzute ca „migrații ale închipuirii” prinse în avalanșa gândirii. Stilul e avântat spre explicitarea noțiunii de metaforă și a locului ocupat de aceasta în limbajul poetic. Teoretizarea se îmbină cu zborul imagistic în cunoașterea resurselor cognitive ale limbajului, analizând prob și documentat organicitatea și „maternitatea” limbii. Interesat a spune „Totul despre Lucruri”, poetul face un atractiv slalom uriaș printre idei și concepte esențiale din Nietzsche, Wittgenstein, Blaga, Heidegger, Paul Ricoeur, Sf. Augustin, Platon, Aristotel, Paul Valéry, Bachelard, Hegel și alții, identificând în metaforă „maturitatea însăși a limbii” sau numind-o „consecință a jocului de limbaj”. Astfel că Adrian Mihai Bumb aduce un elogiu doct și argumentat limbajului poetic simbolizat prin metaforă, sintetizând că ea „îngăduie firii singura speranță de a spune Totul despre Lucruri”. Petru Poantă rezuma astfel studiul poetului: „Se înțelege de aici că poezia vrea să fie o întemeiere a ființei prin limbaj.”
După acest excurs teoretic în „inima limbajului”, care ocupă o treime din volum, cititorul ia act de creația propriu-zisă din capitolele următoare, conținând poeme și proze, interviu și evocări, ceea ce imprimă cărții o structură eteroclită. Din acest punct de vedere Limba Maternă e un fel de carte-atelier, o oportunitate de a pătrunde în intimitatea actului de creație, un mijloc de a cunoaște interioritatea și exterioritatea poeziei lui Adrian Mihai Bumb, bivalență ce vorbește în ultimă istanță despre o evidentă unitate de creație, în care se îmbină explozia lirismului său cu efectele de conceptualizare a ideilor promovate în discurs.
Explicațiile teoretice abundente se regăsesc incarnate liric în topica versurilor din secțiunea Plantația de nomade. Neliniștea metafizică naște nomade gânduri ce dau sclipiri de sens în notații de o logică și parfumată coerență a ideilor. „Clipa amintirii”, văzută ca „apartenență a cuvântului la memorie” e topită în metonimii sentimental-erotice: „N-am plătit o lună parcarea cărnii mele./ De-a lungul buzelor noaptea e poarta/ unui trup de femeie./ Aproape sărut – sărut mâna cuvântului/ prin care-mi revendic/ memoria despre gând.” (poem restant). Pulsația erotică primește ritmicitate enigmatică în frazarea de tip neconvențional, verbul exprimă insațietatea trăirii contrasă în definiții fortifiante. Imaginarul poetic simplifică raportul intuitiv bazat pe inspirație ca oglindire a realului: „Muzele sunt o cădere tainică a inimii,/ un infarct al luminii” (întindere și adâncime). În curs maieutic, poetul stabilește noi valori de semnificație: „Gândul este adevărata istorie a unui cuvânt.” Poziționarea cuvintelor în paradigme mișcate din flux primar, convențional, stigmatizează retoric ordinea minimizatoare: „în umbra treziei sunteți un habar de realitate”. Când îngroașă imaginea poetică divagând, stilul relatării devine prolix și mesajul se diluează, dar Adrian Mihai Bumb cunoaște tactica incitantă de a sonda adâncul enigmatic semnificat și se întoarce la şăgălnicia jocului fecund cu cuvintele. Astfel că, atins de patosul poetizării în ludic, notează distrat „vin gândurile să le meditez la limba română” sau insinuează vetust, omofonic: „memoria ia a minte cuvintele”.
Din scurtele fragmente prozastice, reunite sub titlul Alăturea de trup se desprinde aceeași preocupare pentru densitatea mesajului, de unde o expresivitate extrem de concentrată îi subliniază originalitatea scriiturii şi intenționalitatea de a semnifica subtil în fiecare rând. Observațiile de prozator sunt eșalonate în instantaneele epice proiectate pe schema triunghiului iubirii (Teresa, Marco, Andrei). Ironia alternează complementar cu duioșia. Ironia: „ea, substantivul comun, ca un nume propriu plecase”. Duioșia (ce combină prin același procedeu omofonic intimitatea cu virtuala căldură a căminului): „Te-aștept a casă”. Altfel spus, iubirea domestică miroase a casă. Iată de ce tipuri de expresivități poate fi „acuzat” novatorul Adrian Mihai Bumb, care, parcă se gândea cu groază la perspectiva notată fugar: „Voi fi întreaga mea viață un mușteriu al cuvintelor.” Dar destinul său literar a hotărât altfel. După publicarea cărților sale de poezie, cu titluri orgolios reformatoare precum Neopoésia, Eopoésia, Theandrica sau Ditamai poezia, Adrian Mihai Bumb a dispărut brusc, aproape rimbaudian, din peisajul literar al Clujului. Poate că, în concepția sa, poezia se scrie până la o anumită vârstă iar „vina” scrisului „o poartă cucernicia vârstei ce saltă privirile cunoscute ale lucrurilor.” Urmează proza, pentru care are reale înzestrări?
Parte poeme noi, parte antologie (oare mijește deja epuizarea inspirației ?), volumul Carantina lacrimii (Editura Remus, Cluj-Napoca, 1999) dezvoltă motivul lacrimii în cadrul unei cristalizări verbale remarcabile. Mitizări subiective sunt prinse în alte „titluri de noblețe” cuprinse în ciclul Pajura cuvântului. Structura visător-romantică a poetului se metamorfozează în expansiuni postmoderne, dirijate de un acut simț al observației spre combinații tematice diferite, surprinzătoare. Simbolul recurent al lacrimii e configurat între suav și ironic, astfel că lacrima e „pedepsită să stea în colțul ochiului” sau „într-un colț de batistă”. Poetul dă frâu liber variantelor dintr-un exces de poetizare vaporoasă, cenzurată totuşi înainte să devină redundantă. Mitizarea se oprește de cele mai multe ori la sugestie: „Se spune că întunericul a fost la început ca zăpada”. Notația extatică se oprește la buza candidă a insinuării: „să fie trupul tău gol/ straiul de sărbătoare al iubirii ?” Descinderea în istorie şi etnogeneză se oprește la consemnarea unei prădăciuni blasfemice: „până și capului de lup/ (din steagul dac) i-au scos dinții” (Cătrință). Cultul lui Zalmoxis e căzut în desuetudine, durere resimțită ca îndepărtare de sacralitate şi mit. Melancolia alunecă spre tristețe vizionară crepusculară, găzduită în suave tablouri suprarealiste la origine. Ludica plăcere de a construi dublete omofonice se transformă în manieră personalizantă de ziceri reversibile: „dacă se-ntoarce în apoi” sau „să trăiască a semeni, asemeni actelor de libertate”. Inocența viziunii răzbate în poeme ca destăinuire sau despre un cuvânt care nu și-a făcut tema. E un mod de a se copilări spunând: „Mi-ar place să învăț într-o țară/ în care Dumnezeu să fie învățător”. Jocul cu poemul, dialogul inocent cu poemul, se încadrează într-un cerc vicios al textualizării: „Poem al meu,/ într-o zi am să te întâlnesc/ în jurnalul unui cuvânt prostituat,/ în crăpăturile buzelor ei, iscate de sărutul/ tău închețat.” (P.S.).
Înnoirile de limbaj promovate de Adrian Mihai Bumb poartă marca exuberanței juvenile în alianță cu o profundă gândire poetică asupra resurselor expresivității. El îmbracă în candoare lirică un suflet romantic, ardent şi sentimental, năvalnic năpustit asupra cuvintelor, proclamând festiv, mesianic: „Poezie, ridică-te şi umblă !” Gestul lui solemn de împărtăşire întru vraja comunicării prin poezie e urmat îndeaproape de o cuprinzătoare meditație, ancorată în sinele propriu, de unde izbucnesc învolburări melancolice, iluminări şi frânturi de amintiri. Componenta ideatică inserată în fluxul fantasmatic al poemelor dă consistență discursului său liric, înnobilat de jubilația trăirii în proximitatea meditației filosofice. După ce s-a înfruptat sărbătoreşte, cu real folos, din Ditamai poezia, poetul Adrian Mihai Bumb s-a retras într-un con de umbră provizoriu, pentru a porni din nou la drum, poate pe drumul arid al prozei.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg