Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fabula lui Menenius. Agrippa și amara ei ironie

Istoricul Titus Livius în De la fundarea Romei (vol. I) ne spune că, după luptele împotriva aequiilor, câştigate de romani sub dictatorul Valerius, în anul 502 î Ch. au loc mari frământări între plebei şi patricieni. Sub conducerea lui Sicinius, cetăţenii s-au retras pe muntele din faţa râului Anio – care de atunci se cheamă Sacru – călcând ordinele consulilor şi jurământul de credinţă faţă de aceştia. Senatul a găsit de cuviinţă, ca mijlocitor, să-l trimită pe Menenius Agrippa, pe cel mai bătrân dintre ei şi iubit de popor – din rândul căruia se ridicase. Se spune că el le-ar fi dat următoarea pildă. „A fost odată o vreme, când în aceeaşi făptură omenească, ca şi acum, toate mădularele erau dezbinate, nu ca acum, ci îşi aveau voinţa sa proprie şi-şi vorbeau limbajul său anumit. Toate mădularele îşi arătau marea revoltă, că numai ele îngrijesc şi pun la îndemână, prin sârguinţa, truda şi osteneala lor, toate cele trebuincioase stomacului. În schimb, stomacul nu se sinchiseşte de nimic şi nu face altceva decât să se lăfăiască în huzur şi tihnă, bucurându-se de toate plăcerile oferite de mădulare. De aceea, toate au urzit o uneltire, hotărând ca mâinile să înceteze de a mai duce de mâncare la gură, gura, la rându-i, să refuze orice mâncare ce i s-ar da, iar dinţii să nu mai ostenească cu mestecatul bucatelor. Numai că în vremea asta, vrând să-l înveţe minte pe stomac, înfometându-l, ca să-l încalece bine, rând pe rând, toate mădularele şi întreg trupul au ajuns într-un hal fără de hal de slăbiciune. Abia atunci şi-au dat seama că stomacul nu stă deloc degeaba, ci, dimpotrivă, îndeplineşte îndatoririle cele mai trebuinioase omului, fiindcă el hrăneşte toate mădularele, în aceeaşi măsură în care şi el e hrănit de ele. Stomacul este acela care preface hrana în sânge, prin care noi dovedim că trăim şi avem puteri, fiindcă acest sânge e împins şi împărţit deopotrivă în toate părţile trupului cu ajutorul vinelor” (op.cit., Ed. Știinţifică, București, 1959, p. 146). Cu această fabulă Menenius Agrippa a reuşit să înduplece pe plebei şi să-i readucă în oraş. Plebeii au câştigat atunci dreptul ca să aibă aleşi doi magistraţi, cu dreptul de a se împotrivi, când e cazul, consulilor cu „veto”. De atunci, aceştia s-au numit tribunii poporului. Aceeaşi fabulă este relatată şi de Plutarh în Vieţi paralele II, numai cu o mică deosebire, că plebeii ar fi obţinut cinci tribuni. Iar mai târziu, ca amară ironie a istoriei, acest bătrân, Menenius Agrippa, care a făcut “jocul” senatului, a sfârşit prin a fi înmormântat de către plebei, dând fiecare a şasea parte dintr-un as. Fabula, deşi a aşezat părţile întregului sub cupola armonioasă a acestuia, a putut într-o parte, în cea a omului căzut sub nevoile zilei, să-i schimbe deciziile, dar în cealaltă parte, a omului decăzut moral şi fără grija zilei de mâine, nu a reuşit decât să-i arate desfigurata faţă. Ironia poartă cu sine umbra amară a faptului că Menenius Agrippa a trecut dincolo purtat de „membrele” secătuite ale înşelaţilor plebei, dar şi acţiunea vitriolantă asupra „stomacurilor” îmbuibate.
Mai târziu – cum tot ce se petrece în istorie se decantează în artă, mai puţin în morală – Shakespeare face recurs la materia istorică a acestei fabule pentru a prezenta acelaşi raport, dintre plebei şi patricieni, în piesa de teatru Coriolan (1607 sau 1608), prezentându-l pe Menenius Agrippa ca personaj. „Menenius: Senatul Romei este bunul pântec,/ Voi sunteţi mădularele rebele,/ Ştiţi voi prin câte griji i-e dat să treacă?/ De-aţi cugeta la binele comun,/ Uşor v-ar fi s-aflaţi că el ne vine/ Mereu de la Senat, nu de la voi,/ Ei, ce părere ai tu, talpă-lată/ Adunării ăsteia? Vorbeşte!”, (Opere, vol. 10, E.P.L.U. București, 1962, p. 202).
Ori, mai aproape, în spaţiul liricii româneşti, clericul ortodox, Bartolomeu Anania, mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, pe numele de mirean şi scriitor, Valeriu Anania, transferă sensuri din fabula lui Menenius Agrippa în volumul său de versuri Istorii agrippine (Ed. Cartea Românească, București, 1976). De la corelaţiile funcţiilor sociale, societate – individ, se trece la cele de moralitate şi frumuseţe, dintre trup şi suflet, ca apoi să se poată citi ca într-o oglindă sporitoare de imagine, cele de la nivelul omului ca întreg. Unii critici au văzut în acest volum „o fabulă moralizatoare”
(V. Fanache), alţii, ca fiind „cel mai convenţional dintre scrierile poetului şi, inerent, cel mai puţin original” (Lucian Bâgiu). Însă s-a trecut uşor peste paleta de nuanţe lirice, începând de la cuvintele scânteietor aşezate în ritmuri alerte cu răsunet popular, sau de poezie veche, până la forjarea de sensuri aduse din stratele psihice în cele sociale, din cele culturale, rezonând tăios şi moral, în cele ale prezentului ideologic. Valeriu Anania desface bătrâna fabulă într-un set de fabule moderne, succesive “istorii”, cu percutante şi neaşteptate tâlcuri. Convenţionalitatea devine, prin ingenioasele mecanisme dramatice ale liricii, materie neconvenţională. Cărturarul teolog ne obligă să citim uneori în filigran, în dantelăria de sensuri şi fire subţiri de metal preţios, ori în alesăturile pânzei didactice, purtând în ţesătura ei „marca” Menenius Agrippa. Valeriu Anania, chiar din explicita Prefaţă, după „povestirea” fabulei vechi, deschide spaţiul de aplicare, al acesteia prin cele noi, schimbând “ţara vulpii”, ce este „prea departe”, cu „omul însuşi, cu lăuntrul lui”, ce este „mai aproape” (p. 8). Prefeţei îi urmează 13 poeme-fabule. Ele se instituie pe o coliziune dramatică, de fapt „aporie” sau „ceartă” greu de rezolvat, care duce la o „concluzie” de tâlc moral, uneori de frumuseţe şi intrare în armonie a părţilor aflate în confruntare. De pildă, în Pielea şi Scheletul se prezintă istoria „cerţii” dintre cele două părţi, pielea („Omul e-ntre oameni ceea ce arată”) şi scheletul („Omul e în lume ceea ce ascunde”), cu „tâlcul”: „Sunt în lumea largă oameni car vor / Să gândească numai pentru sinea lor. /Alţii, dimpotrivă, şi-au făcut un crez / Din poleiul vorbei, chiar de n-are miez. / Forma şi ideea sunt un simplu joc / De nu le-ntregeşte viaţa la mijloc” (p. 11). În „istoria” Dintele de lapte, „dintele cel nou” îl elimină pe cel vechi, „de lapte”, dar nu trebuie să se împăuneze nici el, nici „gingia”, nici „limba”, aceasta fiind o lege a firii. Fabula Jupân Stomac desfăşoară „cearta” cea veche până la limită, încât nesăţiosul stomac ajunge împreună cu „biata gură”, cu om tot, „pe undeva pe la pârnaie/ Cu varză, terci şi arpacaş”, (p. 18). Astfel sunt istorisite confruntările dintre mai toate părţile „trupului”, cu descărcarea morală în spaţiul armonios al „sufletului”.
În economie, analogia dintre societate şi trupul omenesc a constituit o metaforă pentru decelările ştiinţei economice. Spre a surprinde alienările individului în procesul inerent de diviziune a muncii, în Capitalul, Cartea I, Secţiunea a patra, Producţia plusvalorii relative, Marx face referinţă la această fabulă a lui Menenius Agrippa. Diviziunea muncii, rău aplicată, „îl mutilează pe muncitor, transformându-l într-o fiinţă monstruoasă prin dezvoltarea artificială unilaterală a dexterităţii sale, înăbuşind un univers întreg de înclinaţii şi aptitudini productive, aşa cum în statele din La Plata un animal întreg este tăiat pentru a i se lua numai pielea şi seul. Diferitele munci parţiale speciale sunt nu numai repartizate între indivizi diferiţi, ci individul însuşi este divizat, transformat într-un instrument automat al unei munci parţiale, astfel încât fabula absurdă a lui Menenius Agrippa, care îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său trup, devine realitate” (Opere 23, Ed. Politică, București, 1966, p. 371).
Nu numai în articolele de economie privind raportul dintre producţie şi repartiţie, dar şi în pregătirea temeiului acestora, Eminescu observă că prea adesea fabula lui Menenius Agrippa funcţionează. Pe versoul filei 140, din Mss. 2270, notează: „Consumatorii – Stomacul. Producătorii, Muşchii”. Iar când ridică aplicarea acestei fabule la nivelul economiilor naţionale în conjuncţie cu ordinea economică internaţională, pe versoul filei 163, din Mss. 2267, scrie: „Cestiunea de căpetenie este aceea pusă de bătrânul Menenius Agrippa; dacă cineva e un organ al vieţii sociale, dacă suma sa se transmite asupra lui, e tradusă într-un echivalent de muncă proprie, care se reflectează asupra totalităţii, sau dacă e o superfilaţie, un neg social, care n-are nicio funcţie organică”. Iar pe fila 164 argumentează: „Precum a trebuie să fie egal a/a şi nu poate fi niciodată egal cu a/3, tot astfel o cantitate de muncă comunicată unui altuia, posito că spoliare ar fi, nu se poate traduce decât într-o cantitate de muncă intelectuală, (ilizibil), cum voiţi, dar un echivalent de muncă. Cestiunea de căpetenie nu este aceasta. E vorba de altceva. Acel echivalent de muncă unde se prestează? La Paris ori la Bucureşti. Pentru poporul român se înţelege că lucrul nu e indiferent”. Acest „echivalent de muncă” va constitui fundamentul teoriei sale economice, celula de bază a acelei teze a compensării economice. Şi Eminescu pe versoul aceleiaşi file: „De aceea suntem fără îndoială protecţionişti şi adversari ai absenteismului”. Teza compensării economice, Eminescu o găseşte in nuce în fabula lui Menenius Agrippa şi ea îşi are drept corelat din lumea social-economică în lumea fizică: în acel principiu al conservării energiei. De la acest nivel, fabula respectivă, ce a părut unora absurdă, devine relevantă, o metaforă prin care poetul se întrebă continuu: unde se prestează şi unde se scurge acel „echivalent de muncă”? Şi economişti după economişti obnubilează această întrebare vitală pentru economia oricărui popor. „La Paris ori la Bucureşti”? Şi, mai presant, aceeaşi întrebare se roteşte pe deasupra creştetelor: unde se
prestează şi se scurge acel „echivalent de muncă” al celor câteva milioane de români, dintre cei mai pregătiţi, aflaţi dincolo de fruntariile ţării?

n

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg