Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Familia, copiii şi tinerii, educarea lor şi viitorul omenirii

 

 

1. Familia contemporană şi suferinţele ei

Cele mai sfinte amintiri ne leagă de familie, de tata şi de mama, de fraţi şi de surori, de fii şi de
fiice, de bunici şi de bunice. Nu poţi vorbi de familia creştină în mod impersonal şi rece1. Familia este un sanctuar, izvorul tuturor virtuţilor, este „biserica mică”, cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dacă e să dăm o definiţie familiei vom spune că ea „este comunitatea formată din părinţi şi copii. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească. Scopul ei: lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu”2. Sau spus altfel, „familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social”3.
Familia a creat-o Dumnezeu, atunci când l-a zidit pe om: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facere 1, 27-28).
Însuşirile fiinţiale ale familiei sunt: „unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea între soţi”, iar scopul ei este „înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească” şi, mai ales, „stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi formându-se reciproc şi lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia”4.
Din nefericire, de-a lungul miilor de ani, familia a pălit în splendoarea ei şi Mântuitorul, întrupându-Se, va face cea dintâi minune la nunta din Cana Galileii, ridicând căsnicia la rang de taină și dându-i o splendoare pe care n-a avut-o niciodată. „Unirea dintre bărbat şi femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos şi Biserică. Cu alte cuvinte, unirea aceasta se prezintă ca simbol al unirii dintre Hristos şi Biserică”5.
Sufletul familiei este iubirea, precum şi inima creştinismului este tot iubirea. Dumnezeu este iubire, iar omul, chip a lui Dumnezeu în lume, trebuie să fie tot iubire. De aceea, „prin însăşi fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur”6. Încă de la creaţie „a zis Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Şi, dacă iubirea este sufletul familiei, ea are rolul de a duce nu numai la unitatea de gânduri, de sentimente, ci la unitatea fiinţială. „Unitatea fiinţială este idealul ei. Prin ea se deschid rezervele tuturor energiilor spirituale şi viaţa unuia se revarsă în viaţa celuilalt, până la impresia de totală identificare, de contopire deplină”7.
Aşa este văzută în mod ideal familia, dar, din păcate, în lumea noastră, lucrurile nu stau aşa. Sfântul şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 16-27 iunie 2016) vede „criza contemporană a căsătoriei şi a familiei ca o consecinţă a crizei libertăţii de responsabilitate, a decăderii ei în implicarea personală centrată pe sine, a identificării sale cu mulţumirea de sine, auto-suficienţa şi autonomia, precum şi a pierderii caracterului sacramental al unirii dintre bărbat şi femeie, care rezultă din neglijarea etosului de sacrificiu al iubirii”8.
Lipsa de responsabilitate şi a simţului de sacrificiu îi face pe mulţi tineri să divorţeze uşor, fără să-şi pună probleme de conştiinţă. Mai mult, adesea sunt şi copii la mijloc, care suferă enorm văzându-şi părinţii despărţiţi. Urmărind numărul divorţurilor bisericeşti din ultimii cinci ani din Arhiepiscopia Clujului, fiind siguri că sunt şi multe cazuri când nu se mai cere dispensă pentru a doua cununie, trendul este îngrijorător: în anul 2011 – 224 de divorţuri, în anul 2012 – 278 de divorţuri, în anul 2013 – 263 de divorţuri, în anul 2014 – 280 de divorţuri şi-n anul 2015 – 295 de divorţuri. Or, „cununile care sunt puse pe capetele tinerilor în timpul Sfintei Taine, se referă la dimensiunea de sacrificiu şi devotament deplin faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt. De asemenea, cununile indică viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind legătura eshatologică în taina iubirii”9.
Cu multă responsabilitate şi cu simţul jertfelniciei priveau înaintaşii noştri familia. Aveau şi ei greutăţi, dar le depăşeau cu ajutorul lui Dumnezeu. Ei ştiau că „familia este locul deprinderii spiritului de economie în toate, în înţelesul arhaic al acestui cuvânt, care înseamnă a vieţui în vederea legilor celor ziditoare ale unui sălaş nemuritor. Bărbatul trebuia să ştie că la nuntă i-a fost pusă o cunună din toată flora lumii pe cap ca mire şi această cunună trebuie s-o adeverească printr-o viaţă nobilă în toate zilele vieţii lui. Curată ca o împărăteasă este şi soţia, maica pruncilor, icoana virtuţii pe pământ, şi asta înseamnă a vieţui cu economie”10.
La cununie cântăm „Isaie dănţuieşte”, dar apoi cântăm şi „Sfinţilor Mucenici”. Lucrurile temeinice, bucuria deplină, au la temelie sacrificiul, pe care nu-l nici doreşte şi nu-l nici înţelege omul modern. „Taina nunţii dă cea mai profundă dimensiune spirituală unirii iubitoare şi reciprocei dăruiri de sine a doi oameni. Această dăruire de sine are nu doar caracterul bucuriei, ci şi al jertfei, pe care omul şi-o asumă de bunăvoie”11.
Omul secularizat nu mai înţelege faptul că soţii îşi datorează credincioşie absolută şi că relaţiile extraconjugale sunt un mare păcat care răneşte unitatea celor doi şi, pe deasupra, constituie un păcat de preadesfrânare. Nouă ne este clar faptul că duşmanii familiei sunt: adulterul, poligamia, contracepţia, avortul şi divorţul. Mântuitorul fiind întrebat dacă e admis divorţul a răspuns: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19,1).
În ce priveşte desfrânarea, atât când e vorba de juni sau de cei căsătoriţi, raţionamentul Sfântului Pavel e foarte limpede: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! … Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 15,19).
E clar că în lumea postmodernă exigenţele morale s-au prăbuşit, iar în Europa, după cum afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, familia a intrat în criză. Criza îşi are cauzele ei spirituale, dar „la criza aceasta de ordin spiritual din Europa occidentală se mai adaugă în Europa centrală şi orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate”12.
Un efect al crizei familiei este acela că oamenii nu își mai doresc copii. Se pot motiva cu argumentul că mijloacele materiale pentru creşterea copiilor sunt precare, dar motivul esenţial este cel spiritual. Faţă de familie şi rosturile ei nu sunt bine orientaţi. Familia este pentru comuniune, pentru într-ajutorare reciprocă, se întemeiază pe dragoste, dar rostul ei este şi acela de a naşte prunci.
Este adevărat că şi Statul, observând scăderea drastică a natalităţii, ar trebui să intervină cu mijloace care încurajează familiile tinere să nască copii. Indemnizaţiile pentru copii, concediul maternal şi bonificaţii speciale pentru a doua sau a treia naştere, sau a mai multe, ar fi încurajatoare pentru naşterea de prunci.

2. Copii şi tinerii, rodul binecuvântat al familiei creştine

După ce Dumnezeu a creat prima pereche de oameni i-a binecuvântat şi le-a zis: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1,28). În toate vremurile oamenii credincioşi au avut convingerea că pruncii sunt o binecuvântare a cerului. Proorocul David îl fericeşte pe omul care are copii mulţi: „Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” (Psalmul 126,5).
Mântuitorul a iubit copiii. Când Îi erau aduşi copiii la binecuvântare, iar ucenicii îi opreau, Domnul a intervenit categoric: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19,14). Iar ca barem de puritate tot pe ei i-a dat: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18,3).
Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ţinut în Creta, între 16-27 iunie 2016, în enciclica finală, se adresează în mod special lor: „Sfântul şi Marele Sinod se adresează cu dragoste şi atenţie deosebită tuturor copiilor şi tinerilor. Între definiţiile felurite şi contradictorii cu privire la copilărie, Biserica noastră preasfântă aduce înainte cuvintele Domnului nostru: «de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor» (Matei 18,3) şi «cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea» (Luca 18,17), precum şi ceea ce spune Mântuitorul nostru despre cei care îi «împiedică» (Luca 18,16) pe copii să se apropie de El şi despre cei care îi «smintesc» pe aceştia (Matei 18,6).
Biserica nu le oferă tinerilor doar un simplu «ajutor», ci « adevărul» însuşi, adevărul noii vieţi divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocşi ar trebui să devină conştienţi de faptul că ei sunt purtători ai tradiţiei binecuvântate şi vechi de secole a Bisericii Ortodoxe, precum şi continuatorii acestei tradiţii, pe care o vor păstra cu dârzenie şi vor cultiva într-un mod dinamic valorile veşnice ale Ortodoxiei, pentru a oferi mărturie creştină de viaţă dătătoare.
Din rândurile lor vor veni viitori slujitori ai Bisericii lui Hristos. Astfel, tinerii nu sunt numai «viitorul» Bisericii, ci, de asemenea, expresia activă în prezent a vieţii ei iubitoare de Dumnezeu şi oameni”13.
Meditând la toate aceste adevăruri, realizăm ce lucrare binecuvântată fac părinţii aducând copii pe lume, atât tata, cât şi mama, dar, mai ales, mama. O carte primită cu mare entuziasm în epocă a fost cea scrisă de Episcopul Ioan Suciu, intitulată chiar așa: „Mama”14. Acesta zice: „În acest cuvânt se cuprinde toată femeia şi ceva mai mult decât ea: un loc de întâlnire a lui Dumnezeu şi al bărbatului, al iubirii şi al izvorului vieţii. Mama este femeia care primeşte să fie «binecuvântată» de Dumnezeu, de bărbatul soţ şi care dăruieşte şi se dăruieşte. Ea începe cu: «Iată roaba Domnului, Fie mie…», cuprinde, încălzeşte şi sporeşte viaţa, pe urmă o dăruieşte”15.
Faţă de această lucrare sfântă, copiii de mai târziu vor avea o mare recunoştinţă: „Căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind si uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carne ei am împrumutat şi a vorbi de la dânsa am învăţat”.16
Părinţii sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu. „Cu fiecare concepere mama şi soţul contractează o răspundere gravă între cele mai grave ale firii faţă de Creator. Fiecare concepere este şi un act de mare încredere şi nădejde pe care Dumnezeu îl face faţă de mamă. El ştie ce a depus în inima mamei ca să poată aşeza alături o altă viaţă nemuritoare. El se poate încrede în ceea ce a aşezat în sufletul mamei”17.
Părinţii care nasc, cresc şi educă copii îşi asumă această misiune unică pe care le-o oferă Dumnezeu şi sunt chezăşia permanenţei unui neam şi a unei Patrii: „Locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, a jertfei de sine, a răbdării, încrederii şi dragostei, este acest cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii, care desăvârșește cerul pe pământ, în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor”18.
Lucrurile sunt înţelese aşa de către cei care au o viaţă spirituală normală. Pentru omul secularizat, care nu mai crede în nimic, toate acestea n-au nici o valoare. Egoismul dus la extrem vede în celălalt doar un instrument care poate oferi plăceri carnale facile. Copilul zămislit în pântece, dacă nu crezi că are un suflet, până la naştere poate fi avortat şi aruncat la lada de gunoi, aşa cum procedezi cu o măsea stricată. Fără mustrări de conştiinţă.
Uneori nu se ajunge până aici pentru că există mijloace rafinate de contracepţie. „Duhul eudemonist, emanciparea femeii, consumismul şi diferite alte motive fac, în cazul multor cupluri, nedorită naşterea pruncilor sau o reduc la minim. Reducerea aceasta, provocată cu mijloace artificiale, se realizează prin contracepţie, avort sau sterilizare. Adesea astăzi contracepţia coincide cu avortul, fiindcă nu se realizează prin împiedicarea concepţiei, ci prin distrugerea ovulelor fecundate. Astfel că anumite medicamente sau instrumente sunt în realitate provocatoare ale avortului, căci ucid embrionii apăruţi”19.
Să mai pomenim şi de faptul că Europa creştină se împuţinează demografic, că numărul copiilor emigranţilor musulmani creşte vertiginos, că un pronostic sumbru spune că peste un număr de ani vom fi doar 15 milioane de români? Iar la aceste cauze adăugăm şi emigrarea a milioane de români din motive sociale obiective, la lucru în străinătate. Dacă economia țării ar merge mai bine, mulţi ar rămâne acasă. Toate acestea îi impresionează tot pe cei ce au o viaţă spirituală şi nu pe cei ce nu-şi mai pun problema religioasă.
Insistăm mereu, chiar cu preţul de a deveni ridicoli, că, pentru a preveni această situaţie, toţi tinerii noştri ar trebui să aibă măcar trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama şi al treilea pentru Biserică şi țară. Altfel prăbuşirea demografică e sigură şi urmările ei imprevizibile.
Şi totuşi ne mângâiem cu faptul că mai există familii de tineri cuminţi, care nasc, cresc şi educă copii. În oraşe şi în comunele mari mai oficiem cununii şi botezuri, iar apoi vedem şcolile şi grădiniţele funcţionând. Pentru că foarte multe sate se prăbuşesc şi singura instituţie care mai funcţionează este parohia cu preotul ei.
Insistăm încă o dată că, pentru redresarea demografică a țării, pe lângă stăruinţa spirituală a Bisericii, un rol important îl are guvernul, cu măsuri concrete de sprijinire a familiilor tinere şi a copiilor. Tare am dori să fim auziţi de către cei ce ar trebui să ne audă.

3. Educarea copiilor și tinerilor oferă viitorului o șansă

Copiii și tinerii sunt darul lui Dumnezeu, dar ei trebuie și educați. Înțeleptul Solomon ne face îndemnul: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă și chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6). Mântuitorul Iisus Hristos, Marele Învățător, scoate în evidență importanța misiunii dascălului: „Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 19). Iar Sfântul Pavel îi sfătuiește pe părinți: „Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6,4).
Trei instituții au obligativitatea de a-i educa și forma pe copii și pe tineri – este vorba de familie, de Biserică și de școală. Dacă cele trei își conjugă eforturile, rezultatele pot fi bune, cu toată influența nocivă a societății actuale. Dascălii celebri au subliniat importanța pe care o are misiunea formativă a tinerilor.
Sunt esențiale învățăturile pe care părinții le dau copiilor în primii ani de viață. „Lucrurile pe care copiii mici și mari încep să le miște, să le vadă, să le audă, să vorbească despre ele și să le facă, constituie temelia pentru tot ce urmează în întreaga viață”20. Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali. Deprinderea de a se ruga, de a merge la biserică, de a fi respectoși cu cei din jur, o învață copiii acasă. Dacă părinții nu se preocupă de aceste lucruri, copiii vor avea mari carențe pe care cu greu le vor putea completa.
Urmează apoi Biserica. Catehizarea copiilor preșcolari și școlari își are importanța ei. Nu este suficient că îi botezăm, că îi împărtășim, trebuie să îi și formăm. Și credem că, la acest capitol, sunt multe lacune, uneori din nepăsare și indolență, alteori din neștiință. Fiindcă nu este ușor să fii un bun pedagog pentru cei mici.
Urmează apoi școala, care are un rol extraordinar, pe care, din păcate, uneori, nu și-l înțelege deplin. Sunt importante toate materiile, dar Religia, zicem noi, este esențială. Marele pedagog J. A. Comenius spune textual: „Nu există o cale mai eficace pentru înlăturarea corupției umane decât prin învățarea tineretului. De pildă, Solomon, care rătăcise prin toate labirintele erorilor umane și se tânguia că cele corupte nu mai pot fi îndreptate și nici nu se pot enumera lipsurile, totuși se adresează tineretului și-l conjură ca, în zilele tinereții, să-și aducă aminte de Creatorul său și să se teamă de El și să-i urmeze poruncile; căci aceasta e întreaga datorie a omului” (Eclesiast 12, 13)21.
Același pedagog detaliază: „A educa tineretul cu prevedere, a îngriji întâi ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunile lumii și ca semințele onestității omenești împlântate în ei să ajungă să încolțească fericit, prin neîncetate îndemnuri și exemple, apoi ca minților lor să fie pătrunse de cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu”22 este o chezășie a bunei lor creșteri.
Dacă lucrul acesta nu se face, sau se face prost, „tineretul crește fără îngrijirea cuvenită, ca și copacii sălbatici pe care nimeni nu-i plantează, nu-i udă, nu-i altoiește și nu-i face să crească drept. Iată cum moravurile și obiceiurile sălbatice și nestăpânite cuceresc lumea, orașele mari și mici, toate casele și pe toți oamenii, ale căror trupuri și suflete se irosesc într-o totală zăpăceală”23.
Eșecul educației îl subliniază același pedagog cu metafore tari: „Ce sunt cei bogați fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tărâțe?! Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă poveri?! Ce este cel frumos, care n-a învățat nimic, decât un papagal împodobit cu pene, sau, cum a mai spus cineva, o sabie de plumb într-o teacă de aur?!”24
Când tânărul ajunge să facă studii superioare, dacă are și preocupări spirituale, își dă seama ce importanță mare are în viața sa duhovnicul, maestrul spiritual. Un filosof bulgar, trăitor în Apus, va exclama: „Dumnezeul meu, fie binecuvântată ziua în care l-am întâlnit pe maestrul nostru. El este cel care ne-a dat toate mijloacele de a ieși din dificultățile noastre, el era cel mai bun prieten al nostru, dar noi nu l-am înțeles decât prea târziu”25.
Drama ce se petrece cu foarte mulți dintre intelectualii noștri este că, deși nu ajung neapărat atei, își pierd preocupările religioase. Nu mai frecventează biserica, nu se mai spovedesc, nu se împărtășesc și n-au o viață spirituală susținută. Pentru a-i recupera ar fi nevoie de un cler de înaltă ținută intelectuală și duhovnicească. Și noi, clericii, suntem așa cum putem.
Diagnosticul îl punea cu multă vreme în urmă Octavian Goga, și el intelectual de marcă: „Și acum, iartă-mă și nu te supăra pe mine, dacă, fără a-ți cere un răspuns, stau și mă întreb care este credința dumitale, mult lăudat intelectual al nației mele? Când ai pornit de acolo, din căsuţa de la ţară, şi te-ai dus la şcoală, mai ziceai «Tatăl nostru» seara şi visai cu iele şi pricolici. Duceai în suflet moştenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină şi-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moştenirea asta. S-a spulberat zi de zi şi s-a fărâmiţat în calea ta. Şi, fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământate de patimi mici: educaţia religioasă a cărturărimii noastre. Nu găsiţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-l înveţe credinţa în Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur cari să cuvânteze acolo, în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nu ştim unde mergem”26.

Problema educării tineretului în aceste vremuri secularizate și secularizante este una foarte importantă. De aceea și Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ținut la Creta, și-a pus-o cu multă seriozitate. „În vremurile noastre,
spune textul enciclicei, se pot observa noi tendințe în domeniul creșterii și educației cu privire la conținutul și scopurile educației, precum și în privința felului în care sunt văzute copilăria, rolul profesorului, al elevului și al școlii contemporane. Din moment ce educația se leagă nu doar de ceea ce este omul, ci și de ceea ce ar trebui să fie omul și de conținutul responsabilității sale, este de la sine înțeles că imaginea pe care o avem despre persoana umană și sensul existenței sale, determină perspectiva noastră asupra educației. Sistemul educațional dominat de viziunea secularizată și individualistă îngrijorează profund Biserica Ortodoxă”27.
Suntem preocupați nu numai de instrucția intelectuală, ci și de formarea spirituală. „În centrul grijii pastorale a Bisericii Ortodoxe este o educație care privește nu doar cultivarea intelectului, dar și edificarea și dezvoltarea persoanei întregi ca o ființă psihosomatică și spirituală, în conformitate cu tripticul: Dumnezeu, omul și lumea. În discursul ei catehetic, Biserica Ortodoxă cheamă poporul lui Dumnezeu, în special tinerii, la o participare conștientă și activă la viața Bisericii, cultivând în ei „dorința excelentă” pentru viața în Hristos. Prin urmare, deplinătatea creștinilor găsește suport existențial în comuniunea divino-umană a Bisericii și experiază în aceasta perspectiva resurecțională a îndumnezeirii prin har”28.
Așa concepem noi, ortodocșii, familia, copiii și tinerii, și, în felul acesta, dorim să-i educăm pentru un viitor mai bun.

Note
1 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 351.
2 Ibidem.
3 Teologie Morală Ortodoxă, Vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 289.
4 Ibidem.
5 Georgios Mantzaridis, Morala Creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 289.
6 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, op. cit., p. 352.
7 Ibidem.
8 Tabor, anul X, 7 (2016), p. 8.
9 Ibidem.
10 Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, București, 1985, p. 95.
11 Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 290.
12 Congresul Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui mileniu creştin, Bucureşti, 2001, p. 94.
13 Tabor, anul X, 7 (2016), p. 9.
14 Ioan Suciu, Mama, Editura „Sf. Nichita”, Oradea, 1945.
15 Ibidem, p. 15.
16 Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 171.
17 Ioan Suciu, op. cit., p. 63.
18 Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 94.
19 Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 313.
20 J. A. Comenius, Pampaedia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 121.
21 J. A. Comenius, Magna Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 12.
22 Ibidem, p. 14.
23 Ibidem, p. 15.
24 Ibidem, p. 34.
25 Omraam Mikhaël, Ce este maestrul spiritual?, Editura Prosveta, 1994, p. 90.
26 O. Goga, Pe urmele unui trecător, Arad, 1901, p. 32.
27 Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, Creta 2016, în „Tabor”, anul X, 7 (2016), p. 9.
28 Ibidem.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg