Simona Antonescu scrie romanul În umbra ei (1) într-o notă de atipicitate anunțată. Intenționează o ruptură de sondarea istoriei pentru a se așeza într-o zonă de aparent confort, în fapt de maximă tensiune, coborând asupra unor personaje pe care le construiește plecând de la propria familie. Sondează în propria memorie ca într-o arhivă cu amintiri construind povestea unei familii, o saga gravitând în jurul unei case cu marchiză din proximitatea portului gălățean, personaj al romanului, cum însuși orașul se relevă a fi. În umbra ei este rezultatul unor săpături arheologice în propria memorie, coborând în iluminarea sporadică a fotografiei spre rădăcini mai bine de o sută de ani – fotografia a luminat scrierea și în alte texte ale Simonei Antonescu, inclusiv în consistentul și apreciatul roman de debut, Fotograful Curții Regale – pentru a permite poveștii să se închege în jurul locului și a potențialului său de regenerare. Romanul amintește de recent apăruta carte a Mariei Stepanova, În amintirea memoriei, o docu-ficțiune în înțelesul de scriere memorialistică ordonată după legile organizării romanului, utilizând fotografiile drept ancore ale memoriei și construind, fragmentar, o istorie personală, asumat subiectivă, o lucrare despre banal și iluzie, despre finitudine și recuperare. Dar dacă la Maria Stepanova avem un (impropriu-spus) roman confesiv care valorifică artefactele pentru a construi din fragmente succesiunea ereditară devoalată, la Simona Antonescu romanul se prezintă pe sine ca roman, iar plonjarea în istoria personală este urmată de o consistentă muncă de construire a personajelor ca inserturi ficționale vii într-un cadru ficțional consistent. Cu toate acestea, În umbra ei reconstruiește o istorie asumată subiectiv și urmează parcursul tipic al celorlalte romane, cu mențiunea că eroii nu sunt nume cunoscute ale istoriei noastre, ci personaje de maximă relevanță pentru istoria proprie. Prin urmare, în zone ale istoriei suprapuse peste cele luminate de primele ei două romane, cel deja amintit, Fotograful Curții Regale și Darul lui Serafim, dar și peste istoria romanțată a Mariei Tănase publicată la Polirom și subintitulată O fântână pe un drum secetos, sau a unora dintre cele din seria intitulată Istoria povestită copiilor și publicată la Nemi (Nemira junior), Simona Antonescu proiectează un roman recognoscibil prin tipicitate. Faptul că proiectul ambițios scoate la lumină un text mai asumat, mai personal, încărcat de referințe autobiografice, nu înseamnă că parcursul sondării, că lucrarea de arheologie romanescă se derulează diferit. De această dată nu documentarea a constituit provocarea, ci transformarea personajelor recognoscibile din propria viață în eroi capabili să se prezinte pe sine în universul ficțional în absența autoarei. Cu alte cuvinte, necunoscând sau nebănuind legăturile de familie ale autorului cu propriile personaje, adică citind romanul în potențială traducere indiferent în ce limbă, construcția rămâne consistentă, articulată, coerentă, dar dezbrăcată de subiectivitatea în lumina căreia se construiesc de regulă interpretările, cronicile. În umbra ei este, mai întâi de toate, un roman consistent și bine construit, într-o notă de tipicitate auctorială care dă greutate proiectului său personal care traversează întreaga operă, de reconsiderare prin poveste a istoriei, indiferent de greutatea istorică a personajelor romanelor sale.
Plecând de aici, în demersul revigorării istoriei și bazându-se pe forța povestirii, casa cu marchiză din Galați devine nu numai locul celor mai importante întâmplări ale romanului sau locul în care s-au petrecut faptele care urmau a cântări cel mai greu în memoria subiectivă a personajelor, ci și cadrul la care se raportează o întreagă istorie națională repovestită prin implicarea subiectivă a unor personaje gravitând în jurul Galațiului. Două proiecții diferite se realizează prin intermediul acestor pagini: o angajare în istoria propriei familii, în înțelesul exploatării unei linii melodice ca în compoziția muzicală, față de care să se dezvolte progresii armonice diferite, în acord cu propria viziune a personajelor implicate și cu modul în care se raportează la lume și viață. Romanul, scris la înălțimea sunetelor dată de linia melodică a familiei în jurul căreia se construiește, este dublat așadar, pe diferite intervale de timp, de proiecția în tehnică armonică a altor voci sau interpretări, combinate în structuri consonante sau disonante. În istoria familiei este construită, prin tehnica muzicală a contrapunctului, poziționarea alarmantă a istoriei în raport cu linia melodică de referință, cantus firmus, o serie de note sincopate contra unei note din linia melodică, impunând constrângeri, retrageri, repoziționări. Însăși casa cu marchiză este supusă unor asemenea constrângeri și fragmentări, iar aceasta este în fapt intriga lucrării.
Povestea Simonei Antonescu se încheagă în jurul a trei nuclee – trei personaje feminine din generații diferite ale aceleiași familii, Simina, Sada și Cornelia – într-un construct în care textul scurt „Ușa” ține loc de uvertură, și în care sunt luminate mai degrabă decât personajele raporturile dintre personaje și generații. Romanul este articulat pe relații, nu pe actori. Relațiile se constituie în raport cu ceilalți sau cu propriile angajări, cu propriile visuri. Rupturile, fragmentările, separările, produc tensiunea necesară unei lecturi încordate. Întrețeserea de întâmplări, gestionată de puternicele personaje feminine ale romanului, este fragmentată uneori de vocea contrapunctică a istoriei. Primul Război Mondial, cel de-Al Doilea și comunismul, luminate de interpretările celor care gravitează în jurul casei cu marchiză, repoziționează întregul. Dar istoria macină interior, produce frustrare, concentrează energiile negative închise sau cel mult răbufnite între pereții casei. Casa însăși se separă, devine obiect al rupturii ca urmare a intervenției brutale a istoriei:
„Când străinii trecură pentru cea dintâi dată pragul casei, ziua începu să se sfâșie, se destrăma ca o țesătură veche, mâncată de molii. Fâșii-fâșii zdrențuite prinseră a pluti la întâmplare pe deasupra curții, în vreme ce Blajinii răscoleau pământul din adâncuri, răsucindu-se în lumea lor și scoțând la suprafață spume tulburi.
Sigilăm, tovarășă, nu discut! spusese mai târziu unul dintre străini, un bărbat cu palme mari și degete scurte, cu o șapcă muncitorească pe cap. Eu pun acum sigiliul, iar dumneata mergi mâine-dimineață la partid, la centru, și te lămurești acolo” (p.191).
Naționalizarea imobilului, rezultat al politicii comuniste de naționalizare a proprietăților, produce ruptura de la care pornește seria de traume ale generațiilor de femei care coagulează parcursul familiei. Dar nu în raport cu data închiderii, cu primăvara ploioasă și mocirloasă care separă casa, care introduce alteritatea și spaima în pagini se construiește parcursul, ci cu o altă dată, a deschiderii ușii, în raport cu care se produce sondarea în istorie, coborârea în timp. Subcapitolele cărții se intitulează, de pildă: „Cu trei luni înainte de deschiderea ușii”, „Cu o sută șase ani înainte de deschiderea ușii”, „În ziua deschiderii ușii”, „Cu șaptezeci și opt de ani înainte de deschiderea ușii”. Această coborâre în istorie, în fapt un proces complex de descindere în istoria personală, în propria memorie, nu presupune parcurgerea unei proiecții cu rol în soluționarea detectivistică a unui mister, ci clarificarea relațiilor, justificarea rigidizării unor raporturi. Mai mult, prezentul continuu, cu toate căderile sale în istoria faptelor, în memoria personajelor, se rescrie nu numai din factualitate, ci și din articulări invizibile, din traume dezgropate, din constrângeri și limitări, din fracturi. Chiar dacă personajele au cerut cel mai îndelungat timp pentru construcție în universul ficțional imaginat, nu ele sunt cele care dau viață, coloratură și importanță romanului, ci relațiile, excepțional construite, care echilibrează balanța în ceea ce privește situarea, în genealogia cu nuclee feminine de prim rang, în raport cu personajele aparent secundare, în fond la fel de puternice, de implicate, de active în consolidarea relațiilor. Autoarea însăși se inserează în roman. Nu autoportretul ne interesează, ci motivarea angajării auctoriale, resuscitarea autorului, prezența asumată în pagini. Chiar dacă se construiește, cumva, și o motivare în pagini a desantului auctorial, arhitectura romanului și focalizarea pe relații în detrimentul actorilor, plus plăcerea neștirbită a povestirii, plus simplitatea redării și profunzimea plonjării în lectură grație minuțiozității și talentului de a construi atmosfera fiecărui cadru sunt cele care mențin romanul la nivelul calitativ ridicat cu care ne-a obișnuit Simona Antonescu.

 

 

Note
1 Simona Antonescu. (2021). În umbra ei. Iași: Polirom. 325p.