Încă din anii în care cultura pop lua avânt și apărea noțiunea de fan, au apărut, firesc și omenesc, și criticile. Lumea îi vedea pe aceștia ca pe niște grupuri dubioase și ciudate, gălăgioase, problematice. Uneori au fost condamnați (la propriu și la figurat) ca fiind aberanți, iraționali, perturbatori ai ordinii publice – de multe ori alături de artistul pe care îl venerau (dacă ne referim doar la muzică). În 1964, presa scria despre fanii formației Beatles că sunt cei mai ghinioniști tineri ai generației lor, eșuați, proști și leneși. Elvis Presley era arestat în timpul unui spectacol pentru „mișcări vulgare”, iar fanii săi erau priviți la fel de moraliștii vremii – fiind considerați depravați și imorali. Atunci când un grup mare de fani (fie că vorbim de muzică, sport sau o personalitate charismatică) își exprimă adorația, cei din jur au, și în ziua de azi, tendința să îi privească cu scepticism și temeri. Psihologia socială, însă, găsește explicații simple și surprinzător de convenționale. În primul rând, asocierea în grupuri de fani, grupuri bazate pe o pasiune comună, în timp ce membrii grupului pot să fie extrem de diferiți (deci este exclusă generalizarea), este cea mai vizibilă și mai umană manifestare a dorinței de apartenență. Viețile noastre sociale sunt bazate pe căutarea celor cu care avem ceva în comun – fie și doar dragostea/simpatia comună pentru ceva/cineva. Dintotdeauna oamenii trăiesc în grupuri – fapt ce definește tot ceea ce facem. Gândiți-vă la o terasă în care stați la o masă, doar voi în tot localul – primii oameni care intră se așează, aproape întotdeauna, fix lângă voi.
Există grupuri de iubitori de carte sau, și mai specific, de iubitori ai unui anumit autor și ai vremurilor sale – sunt bine cunoscute grupurile de fani ai lui Jane Austen, de exemplu, care au activități comune, se îmbracă în haine de epocă și citesc și analizează cărțile, organizează tururi ghidate ș.a.m.d. Față de alte grupuri sociale, după cum arătam și mai sus, grupurile acestea de fani înfocați nu provin din aceleași categorii sociale – îi unește doar pasiunea pentru un singur lucru comun și, deci, au vârste, religii, profesii și obiceiuri dintre cele mai diferite. Efectul benefic și special creat de apartenența la un „grup minimal” este binecunoscut în psihologie, unul dintre pionierii acestui domeniu de cercetare fiind Henri Tajfel de la Universitatea din Bristol, unde a activat și a studiat acest fenomen în anii 60 și 70. El a fost primul care a afirmat că apartenența la un grup de acest tip generează un tip special de identitate numită socială (spre deosebire de cea individuală, de exemplu) și oferă semnificație specială vieții individului care se simte loial și atașat într-un fel aparte. Fiecare membru al grupului de fani se simte important și la locul lui în acea comunitate, aparține, ceea ce îi conferă și lui importanță și ajută la creșterea încrederii în sine, la definirea mai clară inclusiv a identității individuale. Devii mai sigur pe tine, mai frumos, mai deștept pentru că ești validat de apartenența la acel grup. Cine spune că e rapidist, dinamovist, stelist sau whovian (adepții serialului britanic SF Doctor Who), ori depeșist sau orice altceva din orice alt domeniu se simte automat integrat în ceva mai mare, simte că are un rost și sens. Indiferent de ceea ce aleg unii sau alții să iubească, indiferent de domeniu și de valoare, dinamica grupului și motivațiile sunt aceleași. Și de cele mai multe ori ei sunt inofensivi (dacă e să facem abstracție de bătăile generale din cauza meciurilor de fotbal; sau de războaiele mondiale ale celor mai rezistenți și loiali fani din istorie – cei religioși) (Michael Bond, Fans: A journey into the psychology of belonging and Wayfinding). Isaac Newton spunea că pentru fiecare acțiune există o reacție egală și opusă – adică nimic nu există fără un feedback (Tetiana Holubovska. The beginning of the fan movement: brief history of the first fandoms). Este o lege a fizicii ce poate fi extrapolată în orice domeniu. În discuția de față – pot exista fanii fără obiectul adorației? Sau acesta din urmă fără fani? Este evident că nu – trebuie ceva în jurul căruia să se cristalizeze adorația unui grup. Iar o creație necitită/neprivită/neascultată/neînțeleasă dispare. Fanii lui Shakespeare nu au creat-o pe Julieta, dar au ajutat-o să supraviețuiască peste veacuri.
Etimologia termenului nu este unanim acceptată sau explicată. Fanatic derivă din latinescul fanum care înseamnă altar, templu – fanii sunt cei loviți de o frenezie superstițioasă. Fancy în engleză derivă din grecescul fantezie (phantasia) și înseamnă să simți o dorință/simpatie/atracție pentru ceva sau cineva. The fancy a fost un termen folosit pentru iubitorii sportului înainte ca termenul de fan să intre în vocabularul curent. În 1881, eseistul William Hazlitt scria despre cineva care s-a străduit să meargă să vadă un meci deși era grav bolnav și a folosit termenul fancy. În 1851 The New York Times folosea același termen – îi numea pe cei pasionați de cursele de cai Fancy. Termenul începea să fie folosit pentru orice, nu doar sporturi – privitul păsărilor sau colecționarea de timbre. În 1885, într-un articol din Kansas City Times, apărea expresia ”of course a fan is a fanatic”. Managerul sportiv Ted Sullivan (baseball) spunea că el a inventat acest termen în 1883 cu o replică asemănătoare – un fanatic iubitor de sport este numit, pe scurt, fan. În engleză cuvântul fan înseamnă și ventilator din latinescul vannus care a fost la origine un coș pentru grâne. S-a sugerat că termenul a fost folosit cu acest sens, ironic, fanii fiind cei care se agitau, se „scuturau” sau erau, cu alte cuvinte, fanfaroni (The Vocabularist: Are fans fanatical or fanciful? bbc.com, 2015). Dicționarul Merriam-Webster ne spune că termenul este varianta prescurtată de la fanatic care la rândul său a pătruns în limba engleză în secolul 16 și înseamnă, după cum bine știm, entuziasm excesiv și devotament total, lipsit de critică/discernământ. Pe lângă explicația de mai sus, cea a altarului, avem și sensul latin fanaticus – „nebun, dar inspirat de divinitate”. Se pare că termenii au evoluat împreună, fancy și fanatic însemnând, în fapt, plăcerea exagerată, excesivă, devotată față de ceva sau cineva.
Dar fenomenul este mult mai vechi – posibil născut o dată cu primii adoratori ai zeilor, când vorbele și tainele se transmiteau oral, din om în om, și se adăugau sau prescurtau după bunul plac al povestitorului. După apariția tiparului, totul s-a schimbat radical – au apărut, treptat, cluburile de carte, școlile, bibliotecile – au apărut mișcări masive de fani de tipul celor ai lui Sherlock Holmes sau ai lui Joyce. În cazul lui Sherlock Holmes, putem vorbi de primul grup cunoscut de fani gălăgioși, de admiratori fanatici ai eroului lui Doyle; oamenii au demonstrat public când Holmes a fost ucis, în carte, în 1893. În alt domeniu – cel mai sudat și mai bine organizat grup de fani a fost cel al iubitorilor căilor ferate și ai trenurilor. Încă de la apariția acestora, în secolul 19, oamenii se strângeau de-a lungul liniilor de cale ferată și în gări și salutau sosirea și trecerea trenurilor.
În alte domenii, apăreau fanii înfocați ai sportului sau ai formațiilor muzicale, ai unui vorbitor charismatic, om de știință sau pastor. Dincolo de simpla plăcere de a asista la un spectacol, indiferent de natura lui, deci dincolo de entertainment, fanii sunt devotați și loiali, adesea atât de loiali, încât nicio violare a vreunui cod moral nu le va modifica adorația; devotamentul poate să devină uneori excesiv și să conducă la urmărirea patologică a unei vedete, la hărțuire sau chiar mai rău, dar acestea sunt cazuri oarecum izolate. Cu toate că, dacă analizăm viața multor vedete extrem de iubite, detectăm ușor prețul plătit – efectul iubirii idolatrizatoare și sufocante a publicului (vezi Elvis, un exemplu la îndemână). Oamenii, dintotdeauna, și-au dorit să stea alături, să admire împreună ceva, să discute, să trăiască reușite sau dezamăgiri – începând cu Isus, Biblia sau, mult înainte, cu filosofii greci sau poeta Safo/Sappho – toate sunt manifestări ale „fanatismului”, ale instinctului de adorație colectivă, indiferent de termenul folosit atunci.
Există și azi o tendință de a vedea fanii (fie că vorbim de muzică, sport sau altceva) în două moduri – ori un ciudat singuratic obsedat și posibil criminal (vezi cazul John Lennon, mediatizat și generalizat excesiv), ori un grup isteric, fără identitate și de care este bine să te ferești. Întotdeauna este vorba despre „ei”, „alții”, fără a înțelege că de fapt este o manifestare omenească firească, veche de când lumea, generală și chiar banală. Există și tendința, întreținută de massmedia, de a clasifica fanatismele în profund intelectuale și „de masă”, „ieftine”. Un fanatism este și statul la coadă cu orele pentru sfânta Paraschiva – cu nimic mai lăudabil sau mai onorabil (ba poate dimpotrivă) prin comparație cu dansul tinerilor de la orice festival de muzică. La fel, intelectualii stabilesc o ierarhie culturală a idolatrizării, în condițiile în care motivele și instinctele sunt identice, indiferent de produsul admirat sau de modul de manifestare. Totul are la bază (dincolo de plăcere și bucurie) dorința de a aparține, de a comunica și de a conta.