Barmanița are un zîmbet tivit cu o dîră subțire de dezamăgire. Puzderia de luminițe jucăușe care-i sălta, altădată, prin ochi, a dispărut ca și cum nici nu a existat vreodată. Cu bărbia înfiptă în palmă și cotul sprijinit de tăblia sîngerie a barului, arată ca o căprioară rănită de un vînător stîngaci. Parcă și părul ei blond a pierdut din strălucire.
Trei clienți de sex masculin se află împrăștiați pe la măsuțele joase și colorate. Aerul din încăpere e curat, fumatul fiind acum categoric interzis prin lege. Un aparat de-o culoare rozosină fixat pe peretele din spatele barului, pufăie din cînd în cînd, împrăștiind o aromă persistentă.
— A ce naiba miroase chestia aia? Îmi stă pe limbă, mi-e cunoscut, spune-mi că mă doare deja capul de atîta gîndire.
— A lăcrămioare, a ce să miroase! rostește barmanița pe un ton lipsit de echivoc. Este evident că urăște florile. Cel puțin lăcrămioarele.
— Asta e!! Lăcrămioare, știam eu, îmi stătea pe limbă. Hahaha! Merge al naibii de bine cu rachiul alb.
Un rictus scurt se zări pe chipul de căprioară al barmaniței, precum un fulger căzut din senin. Își înghițise înjurătura.
— În loc să sug o țigară, sug o lăcrimioară!
Nu-mi mai pute gura.
— Cui îi pasă? intervine alt client de la masa vecină.
— Chiar așa…
— Ar fi bine dacă pui vreo două mese afară, loc este…
Atît i-a trebuit barmaniței să audă. Fu ca și cum cineva apăsase un buton declanșator.
— Măsuțe, zici?! Crezi că-s proastă? Crezi că nu m-am gîndit la asta?! Ba m-am gîndit. De patru ori am făcut cerere. Erau să-mi înțepenească degetele de atîta scris. Vreo două chiar mi-au și înțepenit, arătătorul și inelarul. Primăria a fost pozitivă, adică a fost de acord, pricepi?
— Atunci e în ordine.
— Ordinea dracului! Ăia de la urbanism au refuzat. Au zis nu! Fără explicații.
— Nesimțiți. Măcar să zică de ce!
— Adică pe trotuarul acela larg pot să își întindă unii direct pe jos tot felul de vechituri, de obiecte mizerabile, pe urbanist nici în cot nu-l doare de asta, dar pe mine să pun două-trei măsuțe elegante cu scăunele și un ghiveci mare cu flori alături, nu mă lasă!
— Niște idioți! Mai dă-mi un rachiu că m-am supărat tare.
— În țara asta, toată ziulica trebe să scrii cereri peste cereri iar la urmă tot nu se rezolvă nimic. Mai dă-mi o bere. Dacă nu trag fum de țigară în piept ci doar parfum de lăcrămioare, beau mai mult, na!
— Am citi în ziar despre unul care locuia într-un orășel tare poluat datorită unor fabrici de negru de fum. Toate clădirile erau negre. Și plămînii locuitorilor. Bărbatul s-a hotărît să plece, definitiv, la munte, la aer curat, apă cristalină, brazi, oxigen. S-a mutat la munte și într-o lună a murit! Hăhă, i-a lipsit fumul!
În bar intră Pichi, val vîrtej. Are o față radioasă și o burtă țuguiată. Se mișcă de parcă ar fi o marionetă manevrată de invizibile mîini.
— Salut iubire! Iarăși te văd cam tristă. Nu are sens, revin clienții înapoi, ascultă ce zice Pichi. Care sînt obișnuiți cu băutura, n-au putere să renunțe. Ba, vor bea chiar mai mult, așa că… bărbia sus!
Barmanița îi zîmbește strîmb apoi îi toarnă un rachiu alb.
— Azi nu sunt dispusă să aud glume aiurea, zice barmanița.
— Eu sunt un tip foarte serios, o contrazice Pichi hohotind, doar mă cunoști. Afară s-a încălzit bine bine. Imediat e vara pe noi, ieșim la iarbă verde. Eu prefer malul Someșului. Mă dezbrac și rămîn numai în chiloți. Am niște chiloți prima! Mă simt ca un mușchetar, numai calul alb cu picățele îmi lipsește…
— Pichi, termină cu vorbăria, ți-am zis că n-am chef.
— Dacă nu mai e fum, măcar să vorbim! Să-ți
zic ce idee mi-a venit, taman acum cînd te-am revăzut. Apropo de vorbitul la telefon. Păi, mie, dragă, mi-ar place un telefon pe care să nu-l freci cu degetul ci să acționeze numai cînd îl lingi. Să-l manevrezi cu vîrful limbii, ce zici?
Clienții se pun pe rîs, chiar și barmanița pufnește scurt, dar tot fără chef.
— Nici o salivă nu e identică, așa că telefonul nu va funcționa decît la limba ta, degeaba ți-l fură. Ce zici?
— Zic să termini cu tîmpeniile Pichi!
— Și ca fundal să-mi pun poza ta. O parte din tine, adică, ce zici?
— Că te plesnesc imediat!
— Mă iubești?
— Te iubesc dar… ieși afară!!
Pichi a dat pe gît paharul și a ieșit în același ritm în care intrase. În bar se lăsă liniștea. Nu se auzea decît pufăitul aparatului care scuipa parfum de lăcrămioare.